Hora

Hora este un dans tradiţional românesc care strânge pe toată lumea într-un cerc mare. Dansatorii se ţin de mână şi cercul se învârte, de obicei în sens invers acelor de ceasornic, cum fiecare dansator urmează o succesiune de trei paşi in faţă şi un pas în spate. Dansul este acompaniat de instrumente muzicale precum ţambalul, acordeonul, viola, vioară, saxofon, trompetă sau nai.Lucrările de etnografie vorbesc în termeni elogioşi despre hora din Banat, din Oltenia şi din Moldova, care se deosebesc între ele, dar se şi aseamănă prin ceea ce leagă sufletul românesc. Hora este elementul de legatura între cultul zeitei-mama, existent în societatile matriarhale de la acea vreme si cultul solar reprezentat prin forme circulare, hora fiind ea însasi un cerc viu.
Autorul horei nu este cunoscut, dansul fiind transmis din generaţie în genraţie. Uneori sunt menţionate de cronicari.Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.
Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare sau că masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă.
Prima menţionare a horei este de cronicarul Dimitrie Cantemir în cartea sa “Descriptio Moldaviae” în 1716. Nu este nici o coincidenţă că acest lucru s-a întâmplat aproape de timpul când s-a făcut prima descriere a muzicii populare, respectiv lăutarii. Aceasta datează din 1688 şi apare în “Biblia de la Bucureşti” de Şerban Cantacuzino. Hora este observată, descrisă în scrierile de Franz – Josef Sulyer în “Istoria Daciei transalpine” ( Viena 1781-1792 ). În secolul 19 “primavara popoarelor” încurajează studiul culturilor naţionale. Doi ani după mişcările revoluţionare din 1850, Anton Pann scrie unsprezece melodii în “Spitalul amorului” ( sau Cântătorul dorului ). Béla Bartók publică în 1918 “Dansuri populare romaneşti” şi “Muzica populara românească din Maramureş”. Dar nu este primul scriitor care se concentrează pe comori melodice din România.Nu se cunoaşte creatorul original, hora rămâne dansul reprezentativ al românilor. Izvoarele dansului se trage din trecutul îndepărtat,la traci şi geto-daci. Din cele mai vechi timpuri viaţa cotidiană a poporului a fost însoţită de dansurile de colectivitate, în care s-a reflectat energia emoţională: „Hora”, „Sîrba”, „Bătuta”, „Brîul” „Învîrtita”, „Trei lemne”, etc.

Dansurile ca „Ruseasca”, „Bulgăreasca”, „Armeneasca”, „Țîgăneasca” au fost preluate de la bulgari, ruşi, armeni şi ţigani. S-a preluat elemente şi ritmuri separate din dansurile altor popoare.În Evul Mediu erau caracteristice dansurile colective, „de lanţ”, „de cerc”. În epoca Renaşterii devin populare dansurile solo bărbăteşti. La fel, este caracteristică răspândirea dansurilor libere în perechi.

În epoca feudală este răspîndit „Joc rural” la moldoveni, care a fost apoi dansat şi de nobilime, transformîndu-se în „Joc popular” – dans popular. Cea mai largă răspîndire a primit-o dansul „hora” (în bulgară „хоро”), ce provine de la grecescul „choros” şi care conform unor mărturii − este cel mai vechi dans din Moldova. Însă la începutul secolului al XIX-lea, „hora” nu era numai un simplu dans, cuvântul capătă o nouă conotaţie însemnînd şi un fel de serbare, festivitate cu specific popular („Hora satului”). Hora nu are un final bine determinat, durata ei depinde de ingeniozitatea dansatorilor, există o mulţime de variante ale acestui dans în diferite regiuni. Hora poate fi numită conform locului de unde provine – „Hora de la Orhei” sau poate purta numele persoanei sau a evenimentului, în cinstea cărora este interpretată – „Hora miresei”, „Hora Ilenuței”, „Hora nunţii” etc. Câteodată cuvântul „hora” se omite, iar dansul se numeşte pur şi simplu „Nuneasca”, „Floricica”, etc. În zona Năsăudului, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei, hora nu este reprezentată numai prin dansul propriu-zis, ci este o petrecere ţărănească la care se dansează şi alte jocuri populare. Ea desemnează de fapt şi locul de desfăşurare a manifestării. Cei care aveau să-i dea suprema expresie artistică prin simţămintele atâtor “Zamfire” şi “Ioni” de pe meleagurile năsăudene au fost iluştri pontifi ai literaturii noastre, George Coşbuc şi Liviu Rebreanu. “Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor:/ Se prind de mâini şi se desprind/ Se-adună-n cerc şi iar se-ntind/ Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor”.
Este o descriere inegalabilă pe care numai Coşbuc o putea face cu atâta măiestrie. Aceleaşi elemente sunt surprinse şi în romanul “Ion” de Liviu Rebreanu. Nici Creangă nu rămâne mai prejos, atunci când spune: “Dragi-mi erau şezătorile, clăcile şi horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire”.
La mijlocul secolului al XIX–lea noţiunea „hora” cu sensul ei general este înlocuită cu noţiunea „Joc”. Jocul era organizat de un grup de flăcăi. Ei strîngeau bani şi angajau muzicanţi. În zilele de sărbătoare jocul dura de obicei de dimineaţă până seara târziu.
În secolele al XIX–lea – XX–lea dansurile libere sînt înlocuite cu dansurile de pereche şi cele de grup. Peste Carpaţi, în cetatea băniei, pictorul Theodor Aman surprinde prin arta culorii minunatele hore ţărăneşti, lăsându-ne moştenire celebra pânză cu “Hora de la Aninoasa”. Muzica, sculptura şi celelalte arte frumoase i-au dat noi sensuri artistice.
Dincolo de valorile etnofolclorice cuprinse în ritmurile specifice fiecărei zone, hora primeşte şi semnificaţii istorice. Figurinele de lut ars descoperite de arheologi şi denumite în mod simbolic “Hora de la Frumuşica” sunt o mărturie a existenţei milenare a acestui dans pe meleagurile noastre. El nu este întâlnit la alte popoare, aşa cum menţionează marele cărturar Dimitrie Cantemir în aceeaşi lucrare. Chiar şi calendarul ritualic în formă de cerc din cetatea Sarmizegetusei ar putea avea un asemenea simbol.
Numele de Horea este o poreclă ce îşi are originea în aceeaşi “horă” la care Nicola Urs cânta din fluier moţilor din Albac. Răscoala lui Horea este asemuită unui foc aprins în jurul căruia se învârte hora celor trei căpitani: “Trage hora ca să joc/ La lumina celui foc”. Cel care conferă semnificaţii profund sociale şi-i întăreşte mesajul istoric este bardul de la Mirceşti, Vasile Alecsandri prin faimoasa “Horă a Unirii”, caracterizată de Mihai Eminescu drept “cea mai frumoasă horă a neamului românesc”.
Versurile sale au fost puse pe muzică de către compozitorul Alexandru Flechtenmacher şi s-a cântat şi jucat în marile pieţe din oraşele Bucureşti şi Iaşi cu ocazia dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Din acest moment, hora a devenit simbolul înfrăţirii tuturor românilor. La 24 ianuarie 1859, cântecul şi dansul s-au contopit în ritmul aceleiaşi simţiri:
“Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României”. De atunci, pentru România, hora devine un dans şi un cântec al chemării revoluţionare, un simbol al biruinţei şi legământului celor care, înfrăţiţi se simt ai acestui neam şi ai acestui pământ. Ca într-o horă, parcă îşi dau mâna Carpaţii şi formează un minunat brâu toate apele. Hora e ceva din ritmul fluierului sfânt al lui Iancu, din faptele măreţe ale lui Cuza, din dangătul clopotelor de la Putna şi Alba Iulia, din îndemnul spre marea Unire cu Ţara. Ea este astăzi expresia cea mai fidelă a permanenţei şi libertăţii, este metafora renaşterii noastre naţionale. Pe parcursul istoriei sale îndelungate dansul în Moldova a suferit mereu transformări, reflectînd dezvoltarea culturală a Moldovei, însă, şi-a păstrat elementele sale tradiţionale, care stau astăzi la baza dansului contemporan moldovenesc.
bibliografie:
wikispace, răsunetul,istoria dansului,wikipedia