Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad va Shem – Ierusalim

Adrian Grauenfels

 

Discursul Rabinul Israel Meir Lau
la Yad va Shem – Jerusalem –
World Holocaust Center – Remembering  Holocaust, fighting Antisemitism 

Ne amintim Holocaustul – Combatem antisemitismul.

Dragi conducători ai lumii,
V-am întâlnit ieri,  va văd azi aici, va mulțumesc pentru amabilul vostru gest, atât pentru alocuțiunile care ne-au atins,  cât și pentru dragostea, prietenia, frăția  pe care ne-o arătați, pentru promisiunile de speranțe și de viitor, nu vom uita niciodată, apreciem profund prezența voastră, noi supraviețuitorii, frați și surori, cetățeni ai Israelului.
Lideri ai lumii, doamnelor și domnilor, cu 25 de ani în urmă, cu ocazia pomenirii a 50 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare Buchenwald de către armata americană, în 18 aprilie 1945, am fost invitat să țin un discurs pentru supraviețuitorii eliberați din lagăr și care au supraviețuit în plus, 50 de ani în libertate. Am venit împreună cu fratele meu mai mare Naftali, eroul care mi-a salvat viața, am venit din Ierusalim la Weimar – Buchenwald se află la periferia orașului Weimar- și am început discursul mea cu aceste vorbe: „Aceasta este a doua mea vizită la Buchenwald, prima a fost cu 51,5  ani mai devreme. Care este diferența? Când am fost adus prima oară aici, eram un copil de 7,5 ani. Nu mai aveam tată, nu mamă, doar un frate. Am sosit aici fără un nume, eram doar un număr – prizonierul 117030. Prizonier… un copil de 7,5 ani. Ce crime făcusem până atunci ca să fiu luat prizonier? Fără un nume. Fără identitate. 50 de ani mai târziu am venit din vechea mea nouă țară – statul Israel. Acum am un nume, el  este Israel Meir Lau. Nu mai sunt un prizonier, sunt șef rabinul Israelului. Ce schimbare!”. Pentru o astfel de schimbare între prima și a doua vizită aici, cineva ar spune: OK… hai să uităm toate astea, să deschidem o pagină nouă, un capitol nou, hai să iertăm, hai să uităm, de aceia am venit să vă spun direct – nu pot să iert, pentru că nu am fost autorizat să iert, părinții mei înainte de au fost luați de lângă mine, nu m-au rugat să iert, ei mi-au cerut să continui lanțul evreiesc, care nu va fi distrus, care nu poate dispare,  întru eternitate. Mi-o aduc aminte pe mama, aveam deja 7,5 ani, ea îmi spunea: oriunde vei fi adu-ți aminte că ești evreu, ești partea unui lanț rabinic care continuă, tatăl tău care a dispărut în urmă cu 2 ani, și nu știu unde se află, era al 37 la număr într-o dinastie rabinică, tu ești al 38-lea, continuă dinastia, du-te acasă, cu ajutorul lui D-zeu… ea nu mi-a vorbit despre iertare, nici despre uitare.


Uitare? Cum pot uita, cum să uit bătăile, gerul, foametea? Dar îmi aduc bine aminte stelele într-un tunel întunecos pe când aveam 5,5 ani. Aceștia erau „drepții între popoare”, unora dintre ei, eu le datorez viața..Pe aceștia îi țin minte. La fel îmi amintesc suferința,  torturile, victimele..pe ei nu îi pot uita și de aceia am venit aici. Acum vreau să va spun aici, dragi prieteni, în Yad va Shem apreciem enorm efortul de a veni aici, apreciem mult promisiunea de a combate antisemitismul și rasismul, este o promisiune și o obligație, o datorie a umanității întregi, și nu vom uita nici măcar un cuvânt din ce s-a spus azi aici, pentru că a-ți spus-o din inimă, și noi vă credem, și mai credem că această seară aici în Yad va Shem în Ierusalim, poate fi o punte între întreaga omenire, nu numai legată de holocaust ci vizând supraviețuitorii conflictelor globale. Explic la ce mă refer… dacă deschidem primul capitol al bibliei, Geneza, să citim povestea arcei lui Noe. Începe un potop și D-zeu ii spune lui Noe: „să construiască o arcă și să ia cu el toate animalele, cât și familia lui, acolo veți fi în siguranță, veți supraviețuii potopului”.150 de zile au stat grămadă în arcă, și ce era acolo? șerpi, leoparzi, tigrii, lei, păsări, animale domestice, vaci,măgari, găini, rațe…cum au rezistat toți la un loc sub același acoperiș? 150 de zile?…nimeni nu a fost bătut, nimeni lovit, omorât sau măcelărit, nu s-au mâncat între ei, 150 de zile lungi, șerpi și copii la un loc, nepoții lui Noe, și nimeni nu s-a rănit?  De ce? Pentru că s-au purtat bine, erau obligați să se comporte civilizat, pentru că exista un inamic comun în jurul lor: potopul !


Puteau pieri în potop, lichidați de ape. Trebuie să trăim în prietenie, avem un dușman afară!  Oameni, cetățeni ai lumii, dragi oaspeți și conducători, noi nu avem azi un inamic comun? Nu putem înțelege ce șerpii au înțeles pe arca lui Noe, nu simțim și noi amenințarea inamicilor comuni? bolile, cancerul, alzheimerul, foametea, ignoranța, crimele, armele nucleare, cât de mulți inamici… Să ne comportăm prietenește, să înțelegem ce animalele au înțeles, timp de 150 de zile, .. să înțelegem că și nouă ni se poate întâmpla la fel, aici în aceste timpuri. Chemarea poate veni de la Yad va Shem, poate veni din Ierusalim, așa cum profetul Isaia și profetul Micah, au zis cu  aceleași cuvinte: „Din Sion va ieși Cartea Sfânta (Torah ) și cuvântul D-lui din Ierusalim”. Vocea D-zeului a tot puternic răspândită în toată lumea, a plecat din Ierusalim, un oraș cu o istorie de 4000 de ani.


Nu putem uita, dar trebuie să iertăm, trebuie să ne comportăm ca prieteni și frați, e datoria noastră și este concluzia acestei întâlniri … Voi liderii lumii aveți puterea în mâinile voastre, în brațe, cu o singură frază, cu o semnătură …puteți decide pentru milioane de suflete, deci alegeți iubire, prietenie și pace eternă. Va mulțumesc.

**
Traducere text: Adrian G
  Holocaust
(Omagiu Rabinului Israel Meir Lau*)În visul cel rău aveam o mătușă deportată
care tocmai murise într-un „hotel” german
cineva mi-a adus un pic din cenușa tinerei femei
împrăștiată în vântul iernii

Aș fi vrut să-l chem pe Rabi Israel Lau, ca să îmi povestească
despre familia noastră cu un unic nume
o cunoscuse pe bunica și bunicul, din cărțile poștale
lipite pe frigider,  al 38-lea rabin dintr-un neîntrerupt lanț de rabini

La nunta mea, Israel Lau a fost  cel ales să ne cunune
și ne-a  vorbit sub „Chupa” într-o limbă veche
cea a strămoșilor, a eroilor, vibrantă…
Shema Israel !

Și vărul meu Alex m-a chemat la el insistent
Vino, zicea, mai am puțin de trăit în temnița vieții
dar eu aveam în cap doar  caiete și cărți

De atunci mă uit cu atenție, la tot ce e viu
sunt mai atent la vorbe și imagini
am un adânc regret pentru cei dispăruți, ireversibil
sau temporari plecați, în acel vid fără de uitare
al celor care nu mai sunt cu noi…
_________________________________________
* Pentru excepționala sa apariție la  „Yad va Shem” – Ierusalim- 23 ianuarie 2020
Adrian Grauenfels

Un festin lectural de zile mari

1161482188

Camelia Ardelean (n. 1972) scrie poezie de când se ştie, poate şi pentru că s-a născut în familia scriitoarei de literatură pentru copii, Marioara Ardelean (n. 1950). O vreme, poeta a trăit în străinătate. A revenit în ţară în 2014, an în care a debutat editorial cu placheta Lacrimi de suflet, căreia i-au urmat Ingenuitate (2015), Pasiune (2015), În oglinda sufletului meu (2015), Suflete de ceară (2016), Destine (proză, 2016), Ecouri din tenebre (2018), Urme de condei (cronici, 2018) şi, din nou poezie, La margine de curcubeu (2018). Acest din urmă volum, apărut la Editura Armonii Culturale din Adjud şi asupra căruia vom zăbovi în rândurile de faţă, este întru totul incitant. Prefaţa cărţii este semnată de neobositul Tudor Cicu, iar postfaţa, la fel de pertinentă, de avântată şi de la obiect, de Adina Velcea.

Bucuria şi apetenţa de a cultiva versul de factură clasică, inclusiv poezia cu formă fixă, unde realizările sale dovedesc o virtuozitate mai mult decât onorabilă, sunt fără margini. Primul sector al cărţii cuprinde, aşadar, rondeluri, sonete, pantúmuri, schaltiniene şi ronsete, respectivele specii literare fiind însoţite atât de un scurt istoric, cât şi de prezentarea structurală a acestora.

Natura este prezentă, în concordanţă cu starea sufletească a poetei, în majoritatea poemelor cărţii. Sunt, astfel, cântate, fascinantul curcubeu, mireasma florilor de tei, cascadele de fluturi, petalele de gutui, neaua care învăluie nupţial viţa de vie, amurgul în ţinută de gală regală, zefirul îmbibat de parfumul azaleelor ş.a.m.d. Poeta are, îndeosebi în Fabule, plăcerea descrierilor fastuoase şi dovedeşte, deopotrivă, un har dramaturgic autentic al punerilor în scenă. Personajele sale sunt, rând pe rând, ariciul şi broscuţa, iepuraşul şi bufniţa, pupăza şi vulpea, libelula şi bâtlanul, furnica şi cocoşul, musca şi furnicuţa, poeta vizând cu aplomb şi spirit de observaţie acută moravurile societăţii contemporane româneşti, dorinţa de îmbogăţire rapidă şi pe orice căi, donjuanismul deşănţat al şefilor faţă de angajatele lor, infatuarea slugilor care împrumută felul de a fi al stăpânilor ce se folosesc de ele doar cât au vremelnică nevoie etc.

Camelia Ardelean teoretizează şi cultivă, printre altele, şi haikuul: Ea respectă toate regulile nipone ale speciei ce în deceniile din urmă a făcut carieră fulminantă atât în Europa, cât şi-n America. Cităm: „floare plăpândă -/ piatră de poticnire/ a zefirului”. Natura este surprinsă mereu la frontiera fragilului şi efemerului cu durabilul şi eternul cosmic: „poteci de munte  -/ genţiana revărsând/ fine miresme”. Precum şi: „pe culmi răzleţe/ mijind o floare de colţ -/ amurg sângeriu”. Prospeţimea imagistică este una din notele definitorii pertinente ale grupajului.

Când scapă de orice canon, Camelia Ardelean îşi dă adevărata măsură a talentului său în ale poeziei. În ciclul Vers clasic, ea este conştientă de forţa socială a scrisului (Cât plâns de zei…). Visează şi vizează o poezie în care teama să nu-şi găsească locul, o poezie în jurul căreia realitatea cotidiană să se restructureze şi să se subordoneze adecvat (Trec nopţile-n convoaie…). Poezia poate fi una recuperatoare de trecut ancestral, cu o întreagă atmosferă levantină, misterioasă şi de o rară fineţe şi forţă a sugestiei: „Ești luna mea din gânduri, am renăscut, luceafăr,/ Ni-e cerul adăpostul, în suflet când e frig;/ Cu astrele sub pleoape, mi-e răsăritul teafăr,/ Un lan de aforisme-i cuvântul, când te strig.// Ni-e liniștea busolă, de noaptea ne apasă,/ Din pânza înstelată poeme-ți împletesc;/ Sorbim destroienirea din porția rămasă,/ Pe cioburile albe mă-ncumet să pășesc.// Ne curg încet prin cuget răvașe ancestrale,/ Tresare-n mine timpul cu suflu selenar,/ Îmi bate în ventricul un ritm de geamparale,/ Resimt înmugurirea şi-n umbre de fanar.//Ești luna mea din gânduri, a stelelor ispită,/ Pe care o încearcă avântu-mi desuet;/ Te port drept amuletă, aleasa mea pepită,/ Poteca dintre inimi o trecem în duet!…” (Eşti luna mea).

Prin lexicul conceptualizat, amintind de lirica ermetică a lui Ion Barbu, ca şi de îndrăznelile inovatoare ale veşnic tânărului Rimbaud, poeta îşi forjează un limbaj numai al ei şi te întrebi dacă atunci când scrie nu are la îndemână, ca altădată Georges Brassens, un dicţionar de rime. Neologismele ei vin din medicină, matematică, astronomie, mitologie, numismatică, meteorologie, marină, onomastică, sport, psihologie, artele culinare, internet etc., efectele fiind evidente când aceşti termeni de jargon ştiinţific şi tehnologic apar pe post de rime rare. Cităm la întâmplare: „Îmi lepăd ghimpii din cuvânt,/ Precum o haină mult prea largă;/ Mai pot spre stele să m-avânt,/ Cu simţămintele pe targă.// Plantând şarade în eter,/ Sub nonşalante răsărituri,/ Am recoltat un deleter/ Avânt culpabil, dintre situri.// Şi în decorul insolit,/ Ce fantezia îmi suscită,/ Transform silabe-n crisolit/ Sau paradisul în dacită.// Pe un elan resuscitat,/ Închipuirea mi se-adapă,/ În incitantul habitat,/ Din meteori captivi sub pleoapă…” (Îmi lepăd ghimpii). Sau: „Degust o fărâmă de stea;/ Mi-e foame de vechiul „capriciu”,/ De-a crede păcatul un viciu –/ Cavernă în inima mea!// Răsfir un profetic nisip –/ Secunda vegheată de înger,/ Cu ropot la care mai sânger,/ Proclamă un alt arhetip.// Transcend anotimpul peren –/ Prin lacrimă fac escapade,/ Cuvintele-mi nasc „Iliade”,/ Ce sapă în cuget aven.// Captiv în tonatice vremi,/ Avânt către ceruri noeme/ (Când umbra din tine se teme,/ Mai poţi luminarea s-o chemi)” (Degust o fărâmă de stea).

Nu sunt excluse nici replicile date unor confraţi precum soţii Ion Lazăr da Coza şi Vasilisia Lazăr-Grădinariu. Multe din poemele Cameliei Ardelean au structura sonetelor liberalizate shakespeariene sau voiculesciene, cu distihuri finale de mare profunzime ideatică şi frumuseţe aforistică, precum: „O negură s-adapă cu lacrima din mine/ La copca cu iluzii prind vise în ciorchine” (Mi-e frig…). Sau: „În zbor cameleonic, cu cerul sub axilă,/ Ţâşneşte poezia, dansând pe nori, nubilă” (Păstrăm idei…). Cu mult succes, poeta îşi valorizează şi spiritul parodic de factură pamfletară, luând în colimator satirico-umoristic păsăreasca unor medici sastisiţi (Anamneză), corupţia pe faţă (Sfaturi de (ne)urmat), justiţia profilată să-i apere pe hoţi şi să-i scoată basmale curate din puşcării, hibele fizice şi morale ale unor pretendenţi la căsătorii avantajoase (Voiam cândva să mă mărit) etc. Asistăm, printre altele, şi la un duel epigramistic cu poetul Nicolae Văduva.

Camelia Ardelean este o poetă cu multiple disponibilităţi, oricând capabilă să se exprime în diverse registre poetice, printre care cel parodic şi pamfletar din finalul cărţii, care se constituie ca un festin lectural de zile mari.

 

Ion Roşioru

(membru USR – Filiala Dobrogea)

Vocea lui Augustin Buzura

Cultura și literatura română au suferit o grea pierdere: la 10 iulie 2017 s-a stins Augustin Buzura, un mare scriitor, un nume reprezentativ pentru literatura „obsedantului deceniu”, care a luat în colimator realitățile epocii staliniste din România și evoluțiile ulterioare. O literatură care a mai numărat și alți prozatori importanți: Marin Preda, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Fănuș Neagu… Augustin Buzura a fost un explorator al abisurilor psihologice, a frecventat „zona penumbrelor”, spațiile de întâlnire ale spiritului cu lumea. Supliciul omului ajuns în malaxorul regimului comunist, încercările personajelor sale de a-și păstra demnitatea, în fața unor alegeri care le-ar fi schilodit iremediabil sufletul și conștiința, l-au obligat pe scriitorul născut în Ardeal să poarte o lungă și anevoioasă bătălie cu cenzura comunistă.
După 1989, Augustin Buzura a fost un întemeietor de instituții culturale. Or, tocmai asta părea lumea românească postdecembristă: o societate pe nisipuri mișcătoare, bolnavă de mefiență, setoasă de adevăr, dar și minată de o moștenire postcomunistă pe care regimul lui Ion Iliescu o întreținea cu îndărătnicie. Augustin Buzura a știut să se strecoare prin furcile caudine ale politicului din acea vreme, nutrind un vis: înființarea unei instituții care să propage cultura română în străinătate. După decenii de izolare și suprimare a spiritului creator sub dictatura comunistă, cultura română avea de recuperat din acest punct de vedere un mare handicap. Fundația, ulterior Institutul Cultural Român, este în mare măsură rezultatul muncii și tenacității sale nedezmințite, scrii­torul fiind secondat de o echipă care l-a ajutat în acest proiect inovator pentru spațiul românesc, conceput după modelul unor structuri internaționale de renume, precum British Council, Institutul Cervantes, Goethe Institut și altele.
Pentru revistele basarabene „Contrafort”, „Sud-Est cultural”, „Semn” și nu numai, Augustin Buzura a fost deopotrivă un spirit vizionar și un om generos: a sprijinit apariția acestor publicații, înțelegând cât de important este să existe voci alternative într-un peisaj cultural accidentat, frământat de dileme identitare și puseuri egocentrice, publicații care își propuneau, fără emfază și ifose mesianice, să susțină spiritul critic, sincronizarea cu literatura română contemporană, să adopte criteriul estetic și moral în evaluarea operei literare.
Suntem și azi, la 28 de ani de la căderea comunismului în România și în Republica Moldova, departe de o lume așezată, în care strategiile culturale și memoria instituțională să nu depindă de fluctuațiile politice ale momentului, cele care ne-au dat de atâtea ori amara senzație că lucrurile trebuie mereu reluate, într-un efort sisific, cvasi-absurd.
„Drumul cenușii și drumul Damascului pentru Augustin Buzura” este titlul unei cronici pe care am scris-o pe marginea romanului Recviem pentru nebuni și bestii (1999), al treilea dintr-o trilogie care mai includea romanele Refugii și Drumul cenușii. În aceeași serie – a penitenței asumate – trebuie trecute și alte narațiuni ale lui Augustin Buzura. Romanul Fețele tăcerii a furnizat scenariul unui film, „Undeva, în Est” (1991, regie Nicolae Mărgineanu), consacrat rezistenței anticomuniste din munții României după instalarea regimului pro-moscovit – un război nemilos, cu acte de martiraj incredibile, dar și cu trădări monstruoase, despre care încă urmează să aflăm întregul adevăr.
Sunt romane dense, introspective, opere de ficțiune încărcate de un suflu dramatic, transfigurator. Din paginile lor va continua să ne vorbească peste ani o voce inconfundabilă pentru calitatea sa de martor și filozof al condiției umane: vocea lui Augustin Buzura.

Călătorie captivantă pe Dunăre de-a lungul Dobrogei, spre Marea Neagră

Autor: Sinziana Ionescu

„Trecătorule!… opreşte-ţi paşii când ai ajuns în faţa Dunărei. Oricât de grăbit vei fi, rămâi pe loc câteva clipe; meditează şi contemplă în tăcere maestatea străvechei ape – Fluviul-Rege – pe care lumea antică îl diviniza ca pe o sacră personalitate. În legendele, în credinţele celor vechi, apa aceasta avea darul de a spăla de păcate“, consemna Jean Bart, în călătoria sa de la izvoarele Dunării din Pădurea Neagră până la vărsarea în Marea Neagră. El este cel care a scris nemuritorul „Europolis“ despre viaţa Sulinei, cel mai estic punct al României.

Iată câteva dintre rândurile aşternute de Jean Bart în cursul călătoriei sale pe ape, respectând grafia autorului:

„Continuăm drumul spre Răsărit, ajungem la Silistra. Pe vremuri, celebra cetate Durostorum, care era cheia Moesiei inferioare. Se zice că aci s`ar fi născut Actius, învingătorul lui Attila. Pe timpul lui Iulian al II-lea, creştinii de aci au fost crud persecutaţi; mulţi din ei erau aruncaţi în foc. Nod strategic fu pe vremuri mărul discordiei între români şi bulgari, sangiac turcesc, frontieră artificială, podgorie bogată. De aci Dunărea se desface în două braţe: Borcea şi Dunărea propriu-zisă. Pe Borcea, la vreo 7 kilometri e oraşul şi portul Călăraşi. Portul acesta e foarte tânăr, întocmit de prinţul Ştirbei, ca şchele de încărcare a cerealelor din Bărăgan. Se crede că pe aci ar fi trecut Dunărea Alexandru Machedon cu armata sa. Datele scrise ne-au rămas dela un martor ocular, Ptolomeu, general macedonean. Pe drumul nostru întâlnim orăşelul Ostrov, în faţa grupului de insule Hojea. Mai la vale, după Dervent, ajungem la Raşova, unde se găsesc ruini romane. Dela Dunăre, pe aci e cel mai scurt drum spre Adam-Klisi.

De aci, cursul Dunărei se îndreaptă spre Nord, în dreptul ostrovului Hinogul se găsesc urmele marei cetăţi Axiopolis; în apropiere se vede şanţul cu numele de Valul lui Traian. Se zice că ar fi lucrat de Teodosiu cel Mare. În groaznicele lupte cari s-au dat în această regiune în campania din 1916, escadra de monitoare a dat un preţios ajutor. Sub focul bateriilor inamice, escadra a executat o mişcare ofensivă în spatele frontului inamic. Makensen a destituit pe comandanţii bateriilor de pe maluri.

Din dreptul Raşovei ne apare proectat pe cer, ca o imensă recea de paianjeni, grandiosul pod de la Cernavodă. Este, desigur, o măreaţă şi gigantică operă, o rară întrupare a geniului omenesc. Nu are pereche nicăeri în Europa. O măiastră îmbinare de technică şi artă în aşa de uriaşe proporţii, încât face o impresie de neuitat. De jos, picioarele pilele de granit par fine şi svelte, iar armătura suspendată compusă de miriade de bare şi corniere nituite, pare o complicată dantelă mecanică, lucrată c’o precizie matematică.

Urmărind linia metalică ce leagă cele două maluri te gândeşti la înţeleptul rege Carol, care se zice înainte de a primi coroana ce i se propunea a privit lung la o hartă şi, lunând un creion, a tras o linie de la Londra la Bombay – linia dreaptă trecea prin Bucureşti, Cernavodă, Constanţa.

Tot mergând spre Nord, printre bălţile dintre Borcea şi Dunăre, în dealurile dobrogene martore ale luptelor din vechime şi până la cele din ultimul război, ajungem la Hârşova, vechiul Carsium, poate de origină dacică zidită pe un mal stâncos pe care Dunărea îl roade formând anafoare şi contracurenţi primejdioşi navigaţiei. În Evul Mediu era cuibul unor hoarde de tătari. Trupele lui Mihai sub comanda lui Preda Buzescu, trec Dunărea pe ghiaţă, cuprind şi jefuesc cetatea a cărei fortificaţie fusese lucrată pe timpul lui Ludovic, regele Ungariei. În răsboaiele dintre turci şi ruşi e organizată în cap de pod. În 1916 a fost distrus de inamici sau aliaţi, nimicindu-se şi un muzeu interesant, format în cursul unei vieţi de institutorul Cotov.

Mai jos de Hârşova, în dreptul ostrovului Gâsca, Dunărea se uneşte cu Borcea, primind şi râul Ialomiţa, ca să se desfacă din nou: un braţ pe sub malul dobrogean – Dunărea veche – care trece pe la Măcin şi iese tocmai la Ghecet, în faţa Brăilei. Navigaţia obişnuită urmează numai în lungul malului stâng. La Măcin, în 1877, a fost torpilat un monitor turcesc.

Înainte de a ajunge la Gura Ialomiţei se găsesc urmele cetăţei de Flote sau de Floci. Unii cred că numele ar veni de la Flossis, cum se chema partea de jos a Ialomiţei, alţii susţin că numele vine de la lâna oilor adunată aci de la turmele cari treceau în Dobrogea la păşune. Tătarii se instalaseră aci transformând-o într-o cetate tare. Mai la vale există un punct numit Vadul Oiei“

„Mai la vale de Reni, sub poalele dealurilor Dobrogene, apare portul Isaccea. (Vadul lui Isac). Cică pe aci ar fi trecut Dariu Histaspe (Regele Regilor), pe la 513 înainte de Christ. După datele istorice şi constatările geografice nu putea fi alt punct de trecere a fluviului în această regiune. Isaccea a servit totdeauna ca punct de trecere, pentru care a şi fost socotită ca cheia Dobrogei, căci din acest punct pleacă trei drumuri spre interior“.

După ce face o descriere pe larg a braţelor Dunării şi a aşezărilor din Delta Dunării, Jean Bart mai spune: „Navigi câteva ceasuri şi te pomeneşti că ai în faţă aceleaşi localităţi pe lângă cari ai trecut. Până la mare nu întâlneşti nici un port. Sălbătăcie peste tot. Nesfârşite păduri de stuf şi gheoluri bogate în peşte. Navigaţia pe acest braţ este foarte rară. Nu sunt curse regulate de vapoare ca pe celelalte braţe ale Dunărei. Mai mult pescarii se folosesc de acest drum de apă. În deltă — regatul ţânţarilor şi patria lăcustelor — nu sunt drumuri, oamenii circulă cu lotca prin gârlele cari leagă lacurile cu Dunărea. O lucrare de mare importanţă a executat Direcţia Pescăriilor Statului. Din gârla Dronov, care lega Dunărea cu lacul Razelm, s-a lucrat un canal navigabil (Regele Carol I).

Intrând apă dulce în Razelm, în câţiva ani producţia de peşte s-a înzecit. Chiar la gura Sf. Gheorghe e satul de pescari Catarleţi, unde este proectată viitoarea gură de navigaţie. Sunt două proecte; unul este pentru tăierea unui canal mai în sus de actuala gură, altul pentru un canal mai jos, spre Portiţa. Ori, în această regiune sunt bancuri de nisip formate de curentul litoral. Adevărul e că: dacă la Dunăre avem observaţii şi studii pe timp de 70 de ani, nu avem destule studii făcute la mare. Numai cu o muncă de câţiva ani, printr-o strânsă colaborare (Marina, Pescăria, Porturile şi C. E. D.), se poate ajunge la cunoaşterea acestei mări, care ne scaldă ţara şi pe care trebuie să o stăpânim în chip efectiv“, notează neobositul călător-scriitor Jean Bart

Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

By  prof. univ. Viorel Dontu- nota critica.

Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!

Profesor universitar Viorel Dontu

Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Biblitecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.

Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi. Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.

,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.

,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.

Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- http://www.radiozidul.ro).

Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.

Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.

Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.

Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.

Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.

Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.

Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!

Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.

Crestomatii

Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.

Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.

Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.

Poezia lui Cristian Bodnărescu

Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.

Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.

Domino

*****

Marea gândurilor necuvântate

Din al tău ochi stins se varsă

Şoapte macabre se întrevăd

Sub pale măşti pe cerul negru.

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte

Pe umbra gândului beatic de primăvară

Descătuşat de orice robie temporală.

Atunci vocea de cenuşă lumină

A copiilor stafii tomnatice.

A fost într-un vis trecut, de mai târziu…

*

Şi n-am mai apucat împreună a păşi

În grădina noastră damnată

Pentru ultima oară…

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii

Urma paşilor pierduţi în neant.

Din flaut statuile micilor îngeri cântă

Fastuosul nostru concert de rock

…Ultimul concert de rock.

*

Suntem acum doi bătrâni

Batjocoriţi de Dumnezeu

Însă eu voi face o vrajă

Ultimă vrajă din această viaţă.

Deschide ochii şi luna ne va lumina

Tinerele chipuri angelice

La apus de orizont.

Buzele noastre vinete se vor lipi

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor

…Noaptea învierii noastre.

Acum închide ochii muza mea

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina

Întunecatul necuprins.

*

Cristian Bodnărescu

-2009-

Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.

Ana

–cea care-a murit-

*****

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori..

*

Visul de apoi,durere

Taina goticelor ziduri

Mai păstrează lacrima

Dansului de muze virgine

Ce din a ta umbră apune.

Taine ale trecutului, meschine

Al măştilor chip iau.

Ele râd…

Cu sete ele beau suflul pereţilor

Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

A muri, în taina de-altădată trăind

…a negrului trandafir.

Suflul greu al bătrânilor

Este luat de vechile candelabre…

Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

Oferindu-i garoafele morţii.

Şi atunci…atunci glasul cavoului

Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

Îngropat în el.

Tu aievea pluteai uşor

În paşii nestemaţilor narcişi.

În vis noi apăream,

Iar chipul pictat ne era

Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

Decăzuţi.

Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

Şovăielnica rază de minciună

A pierdutului paradis…

Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

A eternului chaos…

Am conştientizat…

Şi acum,prin cadavrele

Vremelnicelor miraje

Croi-ne-vom drum;

Doi îngeri izgoniţi şi goi

Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

Iar pe tine te răpeşte

Tandra cântare a sufletelor moarte.

Ne vom revedea?

Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

Care îngână cuvântul interzis

De moartă.

Plutind tu urmezi

Dulcea cântare a copiilor

Ce din glas mort curge

Rostindu-ţi numele:

Ana

*

Cristian Bodnărescu

-2003-

ANA

cea eternă

*****

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

*

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

*

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

*

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

*

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

*

Cristian Bodnărescu

24 octombrie 2011

Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic. Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.

Moarte şi praf

*****

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Priveşte-n jur!

*

Astăzi vom pleca în deşert,

Iar paşii adânci-ne-vom

În zăpada adevărată…

Trăind în basm noi vom zidi

Oaza de minciună, durere şi speranţă,

Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă

…doar de noi zărit

*

Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…

Iar când ne vom pregăti a ne stinge,

Precum două lumânări abisale,

Norii fugari vor răsări.

*

Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.

Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…

Înseamnă ca m-am stins

Gândindu-mă la tine.

*

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

*

Cristian Bodnărescu

-1999-

Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.

Spre Cer

*****

Privesc la ceas de noapte

Spre cerul înstelat

Şi astrele-nchegate

Mă cheamă neuitat.

*

Acolo între ele

Răsare parcă una

Ea peste tot şi toate

E cea mai mândră-ntruna.

*

Lumina-i ce străluce

Pe-ntunecate bolţi

Cuprinde viduri negre

Şi sorii dezinvolţi.

*

Sprea ea de mă voi duce,

De ea mă simt chemat

Să zbor acum în pace

Veşnic înaripat.

*

Astăzi o filă- ‘oi scrie

Şi mândru voi străluce

Doar o călătorie

Al meu gând să apuce.

*

Voi lumina abisul

Ce-n întuneric plânge

Astrele-mi sunt cuprinsul

Spre ele eu m-oi duce

*

În ultim ceas frenetic

Când voi simţi sfârşitul

Venind apocaliptic

La fel ca şi-nceputul

*

Lumina o voi strânge

Adulmecând agale

Noaptea de voi străluce

Cu voluptate mare.

*

La ultima sclipire

Ce o eman în lume

La steaua-amintire

Purced pe drum de spume.

*

Privind la tot şi toate

Eu am apus demult

Versuri îmbălsămate

Acuma se aud.

*

Pe cer în acea noapte

La stea eu mă arăt

Privind spre văi şi ape

În toate-s ancorat.

*

Mă cheamă neuitat

Şi astrele-nchegate

Spre cerul înstelat

Privesc la ceas de noapte.

*

Cristian Bodnărescu

-2009-