Scriitori de astăzi care ar merita să fie membri ai Academiei Române de –
Gabriela Adameşteanu
La Bookfest, acum câţiva ani, fotografii enorme ale unor scriitori importanţi îi arătau pe cei desemnaţi de noi a fi posibili câştigători ai Nobelului românesc. Ierarhia aceea a generat discuţii în presa românească, dar ea nu a avut niciun ecou în discuţiile Academiei Suedeze, atunci când premiul respectiv a fost decernat Hertei Müller, desenând pe harta Nobelului, nu doar Germania, ci şi România.
Am sentimentul că m-aş afla într-o situaţie similară, dacă aş face propuneri pentru Academia României, unde propunerile şi voturile aparţin celor dinăuntru, nu celor dinafară.
Dacă totuşi ancheta dvs. va ajunge sub ochii academicienilor, aş vrea să semnalez, însă, două reguli care, am impresia, nu mai există la alte academii din lume.
Prima se referă la categoria de membrii post-mortem, introdusă, din câte am aflat, de regimul comunist, în 1949. Nu mi se pare o onorare, ci o violare a voinţei unei persoane care nu mai are cum să se apere de a fi utilizată într-un marketing instituţional.
Eugen Ionescu, aflat în această situaţie, a refuzat după 1989, de două ori această onoare când i s-a propus. De altfel scrierile memorialistice arată clar că şi-a dorit să nu fie considerat scriitor român.
Prin testament, scrierile în româneşte ale lui Cioran, alt membru post-mortem al Academiei Române, nu pot fi publicate în Franţa. Cioran, cel care se încăpăţîna să vorbească franţuzeşte, cu un apăsat accent românesc, nu cred că şi-a dorit nici el acest onor.
Cea mai înaltă instituţie culturală a României trece cu buretele peste opţiunile acestor scriitori care şi-au datorat gloria literaturii franceze şi au fost mândri că au reuşit să îi aparţină. Utilizarea celebrităţilor care nu mai sunt în viaţă este unul dintre cele mai detestabile obiceiuri culturale româneşti.
Dacă Academia Română chiar vrea să-şi dea o notă de deschidere, de internaţionalizare, de ce nu îi include, cu acceptul lor, pe colegii noştri care aparţin şi literaturii române, şi literaturilor străine? Pe Virgil Nemoianu, un teoretician literar de primă mână, cu o operă în spate, pe Norman Manea, cel mai tradus prozator, pe Dumitru Ţepeneag cel care, cu onirismul, a readus experimentul în posaca literatură română a anilor 60, pe Gabriela Melinescu, cea care, la fel ca şi Ţepeneag, şi-a ajutat colegii să pătrundă în spaţiile literare străine, alături de ea?
A doua regulă care mi se pare absurdă este cea a unui prag de vârstă, care, dacă am înţeles bine, a creat categoria membrilor de onoare, unde dealtfel nu l-am văzut decât pe D. Vatamaniuc. Poate din cauza acestei reguli lipseşte din lista academicienilor un poet de talia lui Mircea Ivănescu, căruia îi datorăm în plus fermecătoarele traduceri ale unor autori atât de dificili cum sunt Faulkner sau Joyce?
Nu ştiu dacă, potrivit criteriilor Academiei Române, efortul civic ar merita onorat atunci cînd vine împreună cu valoarea literară. Cred însă că prezenţa Anei Blandiana, cea care a creat, alături de Romulus Rusan şi de o mică echipă, Memorialul de la Sighet, ar mai lumina imaginea unei instituţii marcată încă de personalităţi contestate.
Cum, furată de condei, tot am dat nişte exemple, aş vrea să îl adaug pe profesorul Mircea Martin şi să îmi cer scuze pentru cei nemenţionaţi, propunerile mele ar fi desigur mai multe.
Dumitru Chioaru
Dintr-o listă de scriitori români contemporani îndreptăţiţi să fie membri ai Academiei Române, fac din fiecare domeniu al literaturii cîte o propunere:
Mircea Ivănescu, pentru originalitatea poeziei sale şi calitatea traducerilor făcute din Joyce, Faulkner, Kafka, Musil ş.a.
Mircea Horia Simionescu, pentru modernitatea romanelor sale care-l situează alături de reprezentanţii postmodernismului mondial
Mircea Martin, pentru contribuţia sa la dezvoltarea teoriei şi a criticii literare româneşti
Paul Cornea, pentru contribuţia sa la dezvoltarea comparatismului românesc
Nicolae Balotă, pentru eseurile sale de o solidă cultură umanistă.
Al. Cistelecan
Nu ştiu bine criteriile după care poate fi primit cineva în Academie. Aşa încît mă bizui doar pe ceea ce ştie tot omu – şi anume că Academia îi strînge pe cei mai valoroşi din toate domeniile. După acest criteriu cred că, bunăoară, Virgil Nemoianu, Mircea Martin sau Ion Pop ar fi trebuit să fie deja academicieni; tocmai de aceea nici nu-i voi mai „propune”. Aş sugera, în schimb, un scriitor mai tînăr: Mircea Cărtărescu. Nu cred că, în privinţa valorii lui de scriitor, deopotrivă poet şi prozator, ar putea încape obiecţii. Chiar şi cei care-l contestă – să zicem radical – ştiu bine că, de fapt, contestă un mare scriitor. Iar cei care sînt nemulţumiţi de vreuna sau alta din cărţile sale ştiu la fel de bine că acestea nu sînt decît scăpările unui scriitor care a schimbat şi faţa poeziei, şi pe cea a prozei. În plus, Cărtărescu are deja şi destulă trecere internaţională, fiind, poate, chiar pe pragul succesului internaţional. Peste toate, e şi un scriitor cu aplomb teoretic; nu doar simplu – oricît de mare – scriitor.
Sper că nici vîrsta nu poate deveni o obiecţie. La vremea constituirii sale, Academia era o adunare, în general, de tinerei. Dar să zicem că atunci, la fundare, Academia a recoltat ce-a putut din ce avea. Însă şi între războaie scriitorii deveneau academicieni la vîrste destul de puţin impresionante. Pe cît îmi aduc aminte – şi sper să nu greşesc tare – Sadoveanu abia trecuse de 30 ani, iar Rebreanu avea doar vreo 50.
S-ar putea, fireşte, obiecta că Mircea Cărtărescu, în calitatea lui de prim-optzecist, are mai degrabă comportament anti-academic. Dar toţi boemii şi contestatarii s-au dovedit buni academicieni; de nu chiar cei mai buni.
Vasile Dan
Mai întîi nu ştiu dacă onorabilitatea Academiei Române a fost realmente şi la vedere reperată după 1990. Dacă da, atunci de ce Dumnezeu n-a vrut Eugène Ionesco să accepte chemarea în rândurile ei după 1990? Un nemuritor nepreţuit, în schimb, al Academiei Franceze. Sau de ce unui scriitor, unui intelectual impresionant prin operă şi atitudine curajoasă de apărare a valorilor literare (mai ales în dictatură) precum Nicolae Manolescu -aşa-i, nemanipulabil, incompatibil structural cu obedienţa (inclusiv a venerabilei instituţii) – i s-a refuzat titularizarea ca membru deplin al Academiei Române? O Academie care-l conţine încă pe Alexandru Bârlădeanu, om fără nici o operă, (nu ca Mihai Beniuc, academician cu un car de plachete de versuri propagandistice cu care a pervertit gustul unei întregi generaţii de români în obsedantul deceniu, cel care l-a evacuat din Academie pe Lucian Blaga).
În fine, eu îi văd într-o Academie Română, spălată însă de păcatele din comunism, incredibile prin gravitate şi incomparabile în tot lagărul de răsărit, o Academie legată realmente la prestigiul cu care au învestit-o fondatorii ei spirituali (Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Ion Ghica, George Bariţ), bunăoară pe următorii: Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Doina Cornea (ale cărei merite excepţionale sînt extinse inclusiv în domeniul scrisului, al eseului ori jurnalului intim), Andrei Pleşu, Mircea Ivănescu, Herta Müller, Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec.
Şerban Foarţă
Nu cred că e obligatoriu, că „trebuie”, adică, să faci parte, ca scriitor, dintr-o academie (fie neaoşă, fie străină). Astfel încât nu recomand niciunul… Pentru că nu-i recomandabil, totdeauna, nici, la rigoare, onorant, să faci parte dintr-o instituţie în care,-n urmă cu vreo doişpe luştri, puteai avea colegi iluştri ca, bunăoară, un A. Toma; sau, prin anii 7080, o, şi mai ilustră, „acaddring”. (Situaţia actuală o ignor, întrucât nu prea mai ştiu cine e membru al Academiei, cine nu e.) Nu-i fac o vină amintitei instituţii (numele căreia, în Franţa,-i ¡’Institut) că e, mai mult sau mai puţin, conservatoare şi, in extremis, reacţionară (în accepţia unui Lovinescu), paseistă şi, adesea, retrogradă; căci, conservatoare, o academie trebuie să fie, – ea nefiind, cu precădere, un for al riscului, al aventurii, al scandaloasei avangarde. (Avangardişti, sau, baremi, foşti avangardişti, ca alde Bogza, deveniţi academicieni, s-au văzut destui, dar e grotesc!) Or, situaţia fiind aceasta, iar nu alta, nu voi fi avut nicicând o simpatie specială pentru Preaînaltul For. Şi nu doar dintr-o eventuală prejudecată antifilistină, dar şi pentru că, acceptabil în principiu, conservatorismul său poate ajunge ramolisment şi anchiloză avansată (avansată, dar rămasă-n urmă!). Apoi, ca orice instituţie cu tradiţii, îşi are, şi ea, culisele obscure, inavuabilele-i procedee, un set de pârghii manipulatorii, puneri la cale, lucrături şi alte alea… Aveam vreo 10-11 ani, când Doamna ce-mi dădea,-n particular, cu umor şi afecţiune, lecţii de franceză (şi căreia-i spuneam Mavia), mi-a recitat faimosul epitaf al unui om de litere inacademizabil, anume Alexis Piron: „ Ci-gît Piron, qui ne fut rien,/Pas même académicien. ” (Drept e că, prin mamă, dijoneză şi, aşadar, concitadină cu Piron, Mavia mi-a ascuns, dacă-l ştia, motivul eşecului său academic, anume o juvenilă priapee, Ode à Priape, scandalizându-l pe… priapicul Louis XV.) Fireşte, nu-mi doream să fiu „nimic”, un „rien”, un „rien de rien”, un „minus habens”, -în niciun caz, însă, academician… Tot cam atunci, voi fi citit poemul umoristic, celebru, al lui Topîrceanu: Expunere de motive. Pentru ce n-am concurat niciodată la premiile Academiei. Or, între motivele acestea, în număr de douăşpe în cap, „Al şaselea[-i], fiindcă n-am/ Incredere-n Academie/ Şi nici la cine s-oreclam… „Indiferent, acum, de faptul că, la ambii, va fi vorbind, în parte, şi resentimentul, eu, unul, n-am niciun motiv (darmite douăşpe în cap!) să fiu, vai, resentimentar.
Ion Bogdan Lefter
Cine dintre „ai noştri” sau de oriunde ar merita să cîştige Nobelul pentru literatură? Care poeţi, prozatori, dramaturgi, critici ori eseişti ar trebui să fie membri ai Academiei – de pildă – Române? Ce nedreptăţi s-au comis la ultima decernare de premii ale Uniunii Scriitorilor sau la finalul cutărui concurs judeţean de versuri geniale? Intrebări la care mai-totdeauna răspunsurile mult-aşteptate sînt numele; nu teorii, nu panseuri inteligente, ci nume. Consecinţă a pasiunii competiţiei şi a comentariilor pe marginea ei (ca să nu le spunem „bîrfă” sau altfel…): „Cutare e mai bun decît Cutărică!”; „Ba nu, invers!”; „Da’ şi Cutărescu trebuie luat în calcul!”; „Şi ce ne facem cu ceilalţi
– X, Y, Z, U, V, T & comp.?!”. Ce-i drept, toţi merită, toţi sînt valoroşi!
De fapt, în oricare situaţie de acest fel, la scară mic-locală ori planetară, înaintea numelor ar trebui să se afle criteriile. Ce anume îi califică pe X, Y şi Z drept candidaţi îndreptăţiţi şi-i scoate din discuţie pe U, V sau T? Dincolo de subiectivisme şi de orgolii, cele mai multe controverse privitoare la coroniţele de premiant le naşte absenţa unor criterii clare, a unei concepţii coerente asupra selecţiilor respective. Şi-aşa sîntem
– cu literatura, cu artele – în zona „inefabilului” şi a greu-cuantificabilului; dacă se mai adaugă şi doze zdravene de confuzie, „conflicte de interese” sau manipulări, scandalu’-i gata.
In ce priveşte intrarea în Academie, problema criteriilor se complică din cauza naturii savante a instituţiunii, considerate „cel mai înalt for ştiinţific al ţării”. Pentru celelalte domenii reprezentate, sînt astfel recunoscute personalităţile a căror performanţă profesională s-a sprijinit pe studiu, pe erudiţie, contribuind la împingerea şi mai departe a limitelor cunoaşterii specializate. Or, excelenţa artistică se evaluează cu alte criterii. Cine-ar fi – atunci – mai logic şi mai corect să devină academicieni dintre literaţi, ca şi dintre pictori sau sculptori, muzicieni, oameni de teatru, cineaşti, coregrafi, dansatori şi ce alte discipline creative am mai enumera (în logica şi corectitudinea de ansamblu a instituţiei, presupunînd că ele ar exista şi ar fi cît de cît riguroase…)? Dacă s-ar adopta principiul valorii, atunci în Academie ar trebui să vedem elita celor şapte arte (sau cîte vor fi fiind) – ceea ce nu se confirmă decît foarte parţial. Dacă
– în schimb – criteriul ar fi savantlîcul, în fotoliile „înaltului for” s-ar aşeza doar cei mai importanţi critici şi istorici literari şi ai celorlalte discipline creative, teoreticienii şi cercetătorii cu contribuţii cruciale în studierea şi în analiza culturii
– ceea ce iarăşi nu se verifică decît în parte, prin prezenţa în Academie a cîtorva profesionişti cu atari profiluri. Altfel, unul dintre puţinii scriitori din „for” se-ntîmplă să fie
– dimpotrivă – un semidoct mare producător de metafore kitsch, prozator nul, însă vestit şi îndrăgit pentru comportamentul bonom şi pentru uluitoarele sale performanţe. bahice.
Ar mai fi – în plus – condiţionările administrative: cîte locuri pot reveni fiecărui domeniu din totalul de 181 stabilit prin lege, cărora li se adaugă membrii de onoare?; se aplică sau nu o limită de vîrstă, ceea ce i-ar scoate din discuţie pe catindaţii care n-au avansat îndeajuns în senectute?; şi aşa mai departe.
Nume, totuşi! La o repede ochire pe website-ul Academiei Române, se pot face multe observaţii interesante şi – fireşte – sugestii.
Sînt actualmente membri opt scriitori, dintre care doi „corespondenţi”: Nicolae Breban, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, Dumitru-Radu Popescu, Eugen Simion, Mihnea Gheorghiu (prezident al Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual, ca. scenarist de film.), plus Dan Hăulică şi Nicolae Manolescu. Cel puţin doi dintre ei sînt cu totul neplauzibili, iar faţă de aproape toţi ceilalţi e inevitabilă întrebarea: dacă ei da, de ce nu şi alţii? În ultimele două decenii, despre care vorbim (înainte, în comunism, Academia fiind controlată politic şi ea, la fel ca toată ţara), au mai fost primiţi: Ştefan Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu, Mircea Zaciu, Marin Sorescu, Laszloffy Aladar, astăzi stinşi din viaţă. N-au fost – însă – invitaţi să facă parte din „înaltul for” poeţii Mircea Ivănescu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Emil Brumaru sau Şerban Foarţă, prozatorii Mircea Horia Simionescu, Radu Cosaşu, Norman Manea, Paul Goma sau Gabriela Adameşteanu, criticii, istoricii literari, eseiştii Paul Cornea, Nicolae Balotă, Octavian Paler, Ion Ianoşi, Alexandru George (şi prozator), Livius Ciocârlie, G. Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Virgil Nemoianu, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu, Ion Pop, Eugen Negrici, Florin Manolescu, Cornel Ungureanu, Mircea Muthu, Ion Vartic, Petru Poantă, Irina Petraş ş.a.m.d. -nemaicoborînd cu exemplele şi către cinquagenari (destui performeri ai altor domenii au devenit academicieni la 50 şi ceva de ani, ba chiar – membri corespondenţi – chiar la 40 şi ceva).
Ne mai putem gîndi şi la colegii noştri dispăruţi în perioada postcomunistă, cînd ar fi putut deveni membri ai Academiei: Gellu Naum, Cornel Regman, Petru Creţia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alexandru Paleologu, Ovid S. Crohmălniceanu, Ştefan Bănulescu, Z. Ornea, Petre Stoica, Lucian Raicu, Costache Olăreanu, Matei Călinescu, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Marian Papahagi ş.a., pînă la -să zicem – Gheorghe Crăciun.
Pe de altă parte, există şi un caz de invitaţie făcută şi refuzată: al lui Adrian Marino, care, spirit dintotdeauna independent, „antiestablishment”, n-a acceptat o manieră atît de „formalistă” de recunoaştere.
Solomon Marcus
Pentru a se înţelege relaţia dificilă, oscilând între victorii şi eşecuri, dintre scriitori şi Academia Română (AR), este necesară o incursiune în istorie. AR ia naştere în anul 1866, ca „Societatea literară română”,înfiinţată prin decret dat de Locotenenţa Domnească, decret care îi selecţionează pe primii ei 14 membri, toţi din provincii româneşti aflate sub ocupaţie străină: Transilvania, Maramureş, Bucovina, Banat, Basarabia şi doi aromâni. Dintre aceştia, doar unul, Timotei Cipariu, beneficiază de un articol în Istoria critică a literaturii române (ICLL) a lui Nicolae Manolescu (ar fi interesant de văzut câţi dintre ei au rezistat în Istoria lui G. Calinescu, dar las altora acest exerciţiu, totuşi necesar). Doi dintre cei 14, George Bariţ şi C. Stamati, apar la Indicele de nume din ICLL (fară a beneficia de un articol), iar ceilalţi nu apar nici măcar acolo: Gavriil Munteanu, Andrei Mocioni, Vincenţiu Babeş, Iosif Hodoş, Alexandru Roman, Al. Hurmuzaki, Ambrosiu Dimitrovici, Al. Hasdeu, I. Străjescu, I.D. Caragiani şi D. Cozacovici. Ei fuseseră aleşi în primul rând pentru militantismul lor patriotic.
Este clar că noţiunea de literatură şi aceea de scriitor nu erau încă degajate. Era o perioada de sincretism cultural, manifestat în toate domeniile (de exemplu, nu era clară distincţia dintre matematică şi inginerie).
În 1867, li se alătură celor 14 de mai sus noi membri, din Moldova şi Ţara Românească: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, V.A. Urechia, Nicolae Ionescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti, Ion C. Massimu şi Titu Maiorescu. Numai patru dintre aceştia (nu e greu de ghicit care) nu beneficiază de câte un articol în ICLL. Tot în 1867 sunt organizate două secţii: una literar-filologică, cealaltă, de istorie şi arheologie; la ele se adaugă, în 1872, o secţie de ştiinţe naturale. Primele două secţii ale AR sunt şi astăzi aceea de filologie şi literatură şi aceea de istorie. Tot din 1867 se stabilesc trei feluri de membri: actuali, corespondenţi şi onorari. Distincţia s-a păstrat sub forma: membri titulari, corespondenţi şi de onoare.
Academia Română lansa astfel o provocare, anticipând şi pregătind Unirea tuturor provinciilor româneşti. Scriitorilor, filologilor şi istoricilor le revenea rolul principal în această misiune.
Pentru a obţine o imagine despre evoluţia ulterioară a relaţiilor dintre AR şi scriitori, ne vom sprijini pe datele din ediţia a treia a Dicţionarului membrilor Academiei Române (perioada 1866-2003), autor Dorina N. Rusu, Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003.
Din punctul actual de vedere, ciudăţeniile se ţin lanţ. Pe de o parte, cum era normal, Coşbuc e ales membru corespondent la 1900, membru titular în 1916. Sadoveanu: corespondent în 1916, titular în 1921. Blaga: titular în 1936, eliminat în 1948, repus în drepturi în 1990. Rebreanu: titular în 1939. Dar, pe de altă parte, Eminescu, Creangă, Caragiale au fost aleşi numai postmortem (până atunci, categoria de „membru postmortem” nu exista), în 1948, de Academia RPR, alaturi de. Vlahuţă, Ion-Păun-Pincio şi Al. Sahia. Cât despre Arghezi şi Camil Petrescu, ei aveau să aştepte anul 1955, iar Ion Barbu a fost ales numai post-mortem, în 1991. Bacovia nu a fost băgat în seamă nici până azi. Sunt toate acestea numai rezultatul miopiei AR sau este cumva vorba aici de insuficienta capacitate a culturii române de a-şi detecta valorile literare? Nu s-a întâmplat ceva analog în matematică, unde cei mai mulţi matematicieni de valoare de până la mijlocul secolului trecut au fost primiţi la timp în AR.
Cum s-a ajuns la această situaţie penibilă, fără analog în alte domenii de creaţie ştiintifică sau artistică? Este fenomenul semnalat inevitabil, ţine el de natura inefabilă a literaturii? Sau mai degrabă e datorat unei atitudini superficiale în cultură?
Am făcut un experiment. Am urmărit, în Dicţionarul întocmit de Dorina N. Rusu, pentru primele trei litere ale alfabetului, pe acei membri ai AR la care, în dreptul numelui, se afla atributul de „scriitor” sau o variantă a sa (cum ar fi „poet”). Am înregistrat 43 de membri ai AR (de la înfiinţarea AR până în 1993). Dintre aceştia, numai 16 beneficiază de un articol în ICLL: Ion Agârbiceanu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Ion Barbu, Mihai Beniuc, Lucian Blaga, Geo Bogza, Nicolae Breban, I.L. Caragiale, G. Călinescu, Şeban Cioculescu, Alexandru Ciorănescu, Timotei Cipariu, G. Coşbuc, Ion Creangă. O discuţie despre această discrepanţă ar fi utilă. În ce măsură este ea datorată miopiei AR? În ce măsură provine din ambiguitatea termenului de scriitor? Subiectivităţii inevitabile în aprecierea talentului literar? Subiectivităţii autorului ICLL?
„A fi scriitor” este la fel de greu (de fapt, imposibil) de definit ca „a fifilozof” sau „a fi matematician”. Zilnic, ni se perindă pe ecranele televizorului tot felul de persoane la care, în dreptul numelui, este aşezat cuvântul „scriitor” (a se vedea, în special, Canalul Cultural). De o parte a lor se ocupă Alex Ştefănescu în a sa „Tichia de mărgăritar”, dar îl asigur că în alte emisiuni sunt date drept opere literare valide producţii echivalente cu cele stigmatizate de colegul de la România literară.
În DEX citim că este scriitor orice autor de opere literare, iar despre literatură citim ca este arta facută din cuvinte. Până la urmă, totul depinde de claritatea noţiunii de „artă”, la fel de greu de definit ca şi filozofia sau matematica. În ceea ce priveşte subiectivitatea criticului sau istoricului literar, nu este clar cât de departe poate merge ea, dacă despre acelaşi poet o Istorie literară pretinde ca e genial, iar altă Istorie îl ignoră.
Scriitorii, criticii şi istoricii literari atrag mereu atenţia asupra faptului că în domeniul lor nu funcţionează criteriile de apreciere din domeniul ştiinţei. Dar ce anume funcţionează, care să facă posibilă o alegere judicioasă, motivată, a scriitorilor primiţi în AR, nu aflăm niciodată. În momentul de faţă, sunt, la Secţia de filologie şi literatură, patru prozatori, doi critici, doi istorici literari şi mai sunt vreo doi-trei scriitori pe la alte secţii. Niciun poet. Desigur, eu îmi pot da cu părerea că, de exemplu, Ana Blandiana, prin impactul deosebit al operei ei în atâtea ţări ale lumii în care a fost tradusă şi prin puternica ei personalitate culturală şi artistică, ar merita să fie primită în AR. Dar şi părerile altora contează la fel. Cum agregăm aceste păreri individuale într-una de sinteză, în condiţiile în care nu beneficiem de o evaluare cât de cât sistematică a producţiei literare? Cerem părerea celor câteva mii de membri ai Uniunii Scritorilor? Dar cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu sunt luaţi în seamă de instanţele critice, necum de istoriile literare. În cele mai multe profesii de creaţie, există un sistem de monitorizare internaţională şi naţională, care permite o evaluare cât de cât judicioasă a autorilor. Literatura este singurul domeniu, dacă nu mă înşel, în care uniunea respectivă de creaţie nu e recunoscută a avea acest rol. Avem numai instanţe paralele, iar cea care obţine puterea decizională îşi impune propria ei ierarhie a valorilor?
Dan C. Mihăilescu
Pentru mine e cât se poate de limpede că o Academie care-i cuprinde pe Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Eugen Simion, D. R. Popescu, Fănuş Neagu, nu are de ce să-i respingă pe Ana Blandiana şi Alexandru George, pe Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, pe Ileana Mălăncioiu şi Mircea Cărtărescu.
Marta Petreu
Academia Română are de la origini o structură hibridă, ştiinţifico-artistică. Dacă ne uităm ce puţini scriitori şi filosofi (iau în calcul şi filosofii, deoarece la noi filosofia şi literatura au mers permanent mînă în mînă) sînt acum academicieni, s-ar zice că literatura şi filosofia românească se află acum în criză. Or, dimpotrivă. Nimic mai uşor decît o listă plauzibilă a celor care ar putea să fie, dar nu sînt, deocamndată (sper eu), academicieni.
Deci: Nicolae Balotă, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Radu Cosaşu, Ana Blandiana, Mircea Martin, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, George Bălăiţă, Alexandru Călinescu, Ion Pop, Gabriela Adameşteanu, Ileana Mălăncioiu, Andrei Marga, Andrei Pleşu, Mircea Ivănescu, Gabriel Liiceanu, Gabriel Dimisianu, Ion Vartic, Constantin Ţoiu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Dinescu, Angela Marinescu, Monica Spiridon, Eugen Negrici, Alexandru George, Virgil Nemoianu, Gelu Ionescu, Constanţa Buzea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Petru Poantă, Irina Petraş, Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Alex Ştefănescu, Mihai Zamfir – toţi ar putea fi, imediat, academicieni.
Iar dacă o să îmi puneţi aceeaşi întrebare peste un an, atunci, fără să cobor limita de valoare, ci numai pe aceea de vîrstă, o să dau numele scriitorilor optzecişi de pretutindeni, plauzibili la rîndul lor de a fi academicieni.
Dacă academicienii o să-şi aducă aminte că Maiorescu nu împlinise încă treizeci de ani cînd a participat la fondarea Societăţii Academice, poate că o să încerce să întinerească un pic Academia de azi, iar lista mea o să pară aşa cum şi este, din punct de vedere axiologic, adică: normală.
D. R. Popescu
„Nominalizările” mele (subiective, fireşte!) ţin cont de câteva criterii: valoarea literară a scriitorilor (fireşte!), vârsta (peste 70 de ani!).
Există o ciudăţenie în Transilvania, Moldova, Banat, Oltenia şi Dobrogea (cu alte cuvinte: în Cluj, Iaşi, Timişoara, Sibiu, Craiova, Constanţa etc.) nu există nici măcar un scriitor care să facă parte din Academia Română.
Nu există în Academia Română scriitori care să aparţină… naţionalităţilor conlocuitoare (deşi unii dintre ei sunt posesorii unor mari premii internaţionale!). La Cluj, Academia Maghiară de la Budapesta are o Filială formată din 20 de membri – aparţinând diverselor activităţi ştiinţifice şi culturale…
Este cazul să facă parte din Academia Română şi acei scriitori (valoroşi) care locuiesc în alte ţări…
Ordinea – în „grupe” – este, fireşte, aleatorie.
Proză: Constantin Ţoiu, George Bălăiţă, Radu Cosaşu, Mircea Horia Simionescu, Dinu Săraru, Mircea Tomuş.
Poezie: Mircea Ivănescu, Ion Gheorghe, Ileana Mălăncioiu, Ion Horea, Anghel Dumbrăveanu, Horia Zilieru.
Critică: Nicolae Balota, Ion Vlad, Cornel Ungureanu, Dumitru Micu, Marian Popa, Romul Munteanu, Livius Ciocârlie, Nicolae Gheran.
Dramaturgie: Valeriu Anania, Paul Everac, Mircea Radu Iacoban, Ion Brad.
Literatură maghiară: Fodor Şandor.
Am „nominalizat” şi un „prim lot” de scriitori „mai tineri” (sub 70 de ani!), pentru a sublinia faptul că în literatura română există (evident!) valori remarcabile!
Herta Müller, Andrei Pleşu, Adrian Păunescu, Eugen Uricaru, Mircea Iorgulescu, Dinu Flămând, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Eugen Negrici, Radu Aldulescu
Nicolae Prelipceanu
Dacă mă întrebaţi pe mine, atunci eu cred că acolo şi-ar fi avut locul de mult Nicolae Balotă şi timpul nu e pierdut. Din generaţiile de după, îi văd pe Ana Blandiana şi pe Mircea Cărtărescu, probabil cei mai traduşi scriitori români de azi. Şi nu numai de aceea, ci pentru că Academia presupune sau presupunea o anume aşezare a valorilor selectate de ea. Or, toţi cei trei enumeraţi mai sus sunt valori care nu mai pot fi clintite, oricâte sfidări juvenile s-ar rostogoli prin cultura română. Şi mai contează şi reputaţia lor în ochii publicului cititor, atâta cât mai este el. Cel puţin aşa cred eu. Sau, mi se pare. Ar fi, desigur, o recunoaştere a acestor valori, o înscriere a lor în rândul nemuritorilor. Dar dacă nici Nicolae Manolescu nu e membru plin, la ce să te mai aştepţi?
Gheorghe Schwartz
Se ştie prea bine că Academia Română a avut o perioadă, până în 1990, când criteriile de intrare au fost preponderent politice. În 1990 au fost primite o serie de personalităţi de notorietate, cel puţin în secţiunea literară. S-a mers pe ceea ce Laurenţiu Ulici a numit „generaţia şaizeci”, cea care a avut şansa să beneficieze de mica deschidere de după 1965. După care bariera a fost din nou lăsată. Dacă aş fi întrebat cine ar trebui primit acum în înaltul for, cred că răspunsul logic îl reprezintă generaţia următoare, „generaţia şaptezeci”, „generaţia sandvici”, cea care, trădată de majoritatea propriilor ei critici, a fost cea mai solitară mişcare literară a veacului trecut. Ştiu prea bine că validitatea literară nu se apreciază după vârsta autorilor, însă cred că „generaţia şaptezeci” are suficiente valori ajunse la deplină maturitate – oameni de peste şaizeci de ani, oameni cu operă în spate, oameni în curs de a da şi alte cărţi importante, scriitori care au trebuit să se remarce fiecare pe cont propriu. Dacă atunci, în 1990, scriitorii importanţi din „generaţia şaizeci” au fost primiţi în Academia Română în jurul vârstei de cinzeci de ani, cred că ar fi un act de dreptate, ca măcar acum să li se facă această onoare şi celor mai importanţi confraţi care au venit puţin mai târziu.
Cornel Ungureanu
Cred că academicienii trebuie lăsaţi să-şi vadă de treburile lor, fiindcă Academia îşi are legile ei, iar orgoliul marilor oameni ai naţiei e infinit. Să nu ispitim războaiele cele crunte dintre artişti, dintre cărturari, dintre aleşii neamului. Fiindcă m-aţi întrebat, fiindcă mi-aţi cerut părerea, cred că şi-ar avea loc în Academie, azi, Nicolae Balotă, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Ion Ianoşi, Mircea Ivănescu, Mircea Martin, Virgil Nemoianu, Mihai Şora. Dar dacă repetaţi întrebarea, cred că aş rămâne doar la cei patru bănăţeni din pricini pe care le voi lămuri altă dată.
Ion Vartic
În primul şi-n primul rînd, Nicolae Balotă. Pentru că are o structură spirituală de academician pur-sînge, fiind, aşa cum îl caracteriza Ionesco, un „monstru de erudiţie”. Lucru ce se vede, de pildă, în Lupta cu absurdul sau în Euphorion. De fapt, nu e numai un gînditor erudit, ci, în Caietul Albastru şi Abisul luminat, şi un mare prozator.
După ce Nicolae Balotă va fi primit, în fine!, în Academia Română, o să dau şi alte nume
Revista Cronos & Taifas literar 