Adriana Gabriela Aldea – Pe aripile tinereții

 

Copertă Adriana-Gabriela Aldea

Câștigătoarea concursului locul 1 – Chronos Penița de aur

În curând va ieși o nouă carte de sub tipar.

Prefață MIOARA CERBU, profesor coordonator

Citind scurta proză „Sfat…”, am stat câteva minute fără reacţie. Apoi, aproape trăind un vis, am încercat a privi cu ochiul minţii spre Gabriela, adolescenta din banca a doua de pe rândul dinspre perete, o fată cuminte, silitoare, cu un bun simţ de invidiat şi nu mi-a venit să cred că am trecut de atâtea ori pe lângă ea fără să pot privi în adâcul sufletului ei. Am decoperit ceva nou, chiar dacă am mai citit câte ceva din scrierile ei. Am descoperit o tânără îndrăzneaţă şi o promiţătoate scriitoare. Gabriela are curajul şi puterea să pătrundă în spiritul uman, să vadă, să perceapă caractere, să-şi pună şi să să pună întrebări la care să poată răspunde, poate chiar să dea un „sfat”. Mânuieşte bine cuvântul şi ştie să lupte cu el, să-i găsească esenţa, să-l stoarcă, să şi-l supună…poate chiar să se joace cu el. Cuvintele ei mângâie sensibilitatea cititorului aşa cum am dedus, spre exemplu, din pasajul: ”nu i-am putut înţelege vreodată nevoia exacerbată de a avea marea la picioarele ei, de a-i spune din priviri că o venerează, de a-i da de înţeles că pentru ea reprezintă balsamul vindecător care-i topeşte cioburile de sticlă din suflet, transformându-le în mărgăritare nepreţuite”, dar în acelaşi timp cuvintele ei biciuiesc, cad în cadenţe dure asemeni vieţii „când o ai la pieptul tău simţi o repulsie din partea ei, un ghemotoc care i se cuibăreşte în stomac, o greaţă maliţioasă…” sau spune „ te sfătuiec să nu te târăşti niciodată în noroiul existenţei cu acea creatură pocită…”, ba chiar mai mult sfătuieşte „nu iubi niciodată pe cineva care scrie”. Acesta cred eu că e curajul de-a mânui cuvântul.
Deşi este foarte tânără, Gabriela ştie cum poate cuceri şi domina timpul, ea însăşi spune „oricine ar putea-o iubi: poartă în ea germenii celui mai puternic antidot pe care omenirea îl are în faţa timpului:cuvântul!”
Nu pot decât să-i urez succes şi să-i dau un singur sfat: scrie şi timpul va fi al tău.

Profesor, Mioara Cerbu

Reclame

Cronică de Vaile Popovici – Obsesia deșertului autor Valentina Becart

Volumul de poezii ,,Obsesia deşertului” al eruditei poete Valentina Becart, păstrează încă mirosul de carte proaspătă, abia ieşită de sub ,,teascurile tiparniţei”. Sintagma, segmentul lingvistic ,,obsesia deşertului”, cu toată simbolistica, cu toate subliminalele conotaţii semasiologice, mă duce pentru o clipă la Eclesiast: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. Mă duce, am zis, dar poeta iese din sine, şi prin mijlocirea eului liric, crează o poezie ontică, nedetaşându-se de zoroastrism, în ecuaţia unei antropologii filozofice, dar şi sociale şi culturale, descinzând, parcă, din romanticii germani care au făcut, nu înaintea altora, din poezie, – existenţialitate, într-o logică a firescului firii, ori într-o altă ordine ,,mai” nefirească – în accepţiunea unui fiasco divin, să mai repare, să mai cârpească ce se mai poate a toate acelor ieşite din Cuvânt, care nu prea mai merg ,,ca la carte”, acum.

Poeta dă o notă metafizică unora dintre poemele sale, aşa cum au făcut-o odinioară:
Eminescu, Nerval, Hölderlin, Rimbaud, Novalis ş.a. întru transcenderea într-o altă dimensiune, cu legi pe care nu le stăpânim încă, poate energetică, conservată într-o veşnicie prolixă şi plictisitoare de prea ,,multă veşnicie”. De parcă poeta ar visa un vis din care nu ai vrea să te trezeşti, ,,Romanticii au ştiut că visul nu e fecund decât dacă prin el insul ar putea deveni mai profund şi s-ar întoarce de acolo în viaţa conştientă; dar la o viaţă conştientă transfigurată de acum încolo, văzută cu alţi ochi”.(A.Béguin).
Pentru a nu ne mai lăsa întru dezlegarea ,,enigmelor Sfinxului”, poeta ne scoate din labirinturile numai cu intrare, luminându-ne nedumerirea: ,,deşertul e un vampir (nelegiuit)” – cam lugubru, antropofagic, imagine prometeică în înlănţuirea de stâncă.
,,…atât a mai rămas într-un deşert de gânduri/…prin această întindere liniştită, pustie/şi primejdiaosă/se mai rotesc vulturii din când în când…/” , iar ,,privirile se lovesc de lumina aspră,/apăsătoare/îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge/un ultimstrigăt”(Din jurnalul unei zile – scriu cu fire de praf – ).
,,Pe talerul zilei”, ,,pe talerul nopţii”, poeta, cuprinsă de angoase, ni se destăinuie: ,,Noaptea hienelor mă ajunsese/din urmă/şi era în plină zi/fântânile îşi ofereau apele adâncului/în cupe răsfrânte/invitându-mă să beau/…dar n-auzeam decât un hohot” ca apoi să-şi devoaleze sinistrul: ,,Deşertul şi pustiul din mine/unelteau/acuzându-mă le laşitate…” (În braţele absurdului).
Dar zvonul de apocalipsă stă suspendat în eter ca o sabie a lui Damolxe: ,, cerul a coborât mult prea jos/ca o ameninţare/- sugerând, prevestind un timp, timpul acela, implacabil, inexorabil, pe care ştiinţa ori Marele, ori nu-l poate opri, ori nu-l vrea oprit, iar jocul perpetuu al stereotipiilor să nu fie oprit, ca o blasfemie.
Ne întrebăm din ce în ce mai puţin retoric, şi mai mult imperativ: de ce?.. de ce?… nu într-un absurd kafkian, ci într-un absurd universal pe care nu-l vom putea tăia ca pe un nod gordian. ,,Am început să alerg la întâmplare/şi să plâng/prea mult soare/într-o inimă/cuprinsă de spaimă şi-ndoială”…,,dar nu vedeam decât hienele/adulmecând renunţarea”Şi… de parcă am trage linie, după ce am adunat, după ce am scăzut, după ce am înmulţit şi împărţit, ne-a dat rezultatul: ,,Lângă steagul răvăşit/al înfrângerii/zăcea o inimă – /ce-şi abandonase/firul de sânge/şi nisip/şi-ndoiala…/ înbraţele absurdului/necuprinsului…”Iar noi, orbecăind, tot căutând, un adevăr al celor ce sunt şi pe care le vedem, şi al celor ce sunt şi pe care nu le vedem, măcar un adevăr cât să pricepem cine suntem şi ai cui?
Fără infatuarea şi impertinanţa de a afla, musai, adevărul Absolut pe care nu-l vom afla vreodată, în viaţa asta, în alte vieţi, nici chiar în viaţa aceea de Dincolo, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, cum ne povăţuieşte sacerdodu.
,,Obsesia deşertului”– volum, de iure şi de facto, de substanţă filozofică, îşi are sorgintea în marile întrebări ale poetei asupra universalităţii, nemărginirii de la minus la plus infinit, asupra existenţialităţii, cuprinzând da capo al fine, poeme-eseu în care puterea verbului dă întregului volum, înălţare axiologică. Respectând cu rigoare calităţile stilui, – aş zice chiar – , ale stilului elevat, pertinenţa folosirii tropilor şi sintaxei poetice, dă volumului o notă particulară, dacă ar fi să-l invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul şi autorul enciclopedic, francez, – Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) care afirma: ,,Le style est l’homme meme”(Stilul este omul însuşi). Poeta Valentina Becart şi-a consacrat un stil propriu, inconfundabil.
În faţa atâtor vicisitudini, poeta nu este o învinsă, ci o luptătoare de pe linia întâi, o biruitoare, câştigând, nu lupta, ci războiul.
Deschizând cartea, citeşti cu acea exultanţă şi pasiune pe care ai vrea să fie mereu prezentă în inima şi sufletul tău, cititorule!

Prof. Vasile POPOVICI

Sete de albastru – Vasile Popovici

Acest volum de versuri este premiul de onoare acordat dl Vasile Popovici de Revista Chronos.

Vasile Popovici

Sete de albastru
– Poeme de dragoste –

Închin această carte
iubirii pe pământ!
Iubiţi-vă!
E tot ce-aveţi mai sfânt!

final

564613_326912880702613_1894921419_n
N. 20 dec. 1938, com. Corni, jud. Botoşani.
Poet, prozator, folclorist, eseist, epigramist, cronicar literar.
A absolvit Şcoala elementară în satul natal (1944-1952), Liceul „A.T. Laurian” – (1952-1955) .
Facultatea de limba şi literatura română. Profesor, Director coordonator, Şcoala cu clasele I-X Corni, primar de Corni după Revoluţia din Decembrie.
Activitatea literară:
– Phöenix – revistă şcolară, – fondată în 1970; Paradoxuri – vol. I (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2007; Joc perpetuum – vol. II (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2007; Demonul angelic – vol. III (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2008; Cântece şi taine – vol. IV (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2008 (volum inclus în cartea ,,Demonul angelic”); Întoarcerea în Nimic – vol. V (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2008; Pleacă cocorii – vol. VI (poeme alese) – Edit. Stef, Iaşi, 2011; Arc de curcubeu – vol. VII (Poezii) – Edit. Stef, Iaşi, 2012; Meteor – vol. VIII (poeme alese) – Edit. Stef, Iaşi, 2012; Carusel – vol.IX (poezii) – Edit. PIM, Iaşi, 2012; Pământul ca o punte – vol.X – (Poezii) – Edit. PIM, Iaşi, 2012; Materia respiră – vol. XI – (poeme alese) – Edit. PIM, Iaşi, 2013 ; Sfidează Timpul! (în coautorat cu Maria Cozma, – doctorand în drept la Sorbona, Paris), – Edit. PIM, Iaşi, 2013; Solstiţiu hiperborean – vol. XII (poeme alese) – Edit. PIM, Iaşi, 2013.
Volume pregătite pentru tipar: Paradoxuri – vol. I – (Poezii) – Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită; Joc perpetuum – vol. II – (Poezii) – Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită, Obsesia nonsensului – Poezii; Remember – reflecţii neoplazice.
În lucru: Exilat pe pământ – roman – în 2 volume; Păcatul iubirii – roman; Exegeze-eseu; „Vatră srăbună” – culegere de folclor din zona Corni – Botoşani.
Apariţii în publicaţii: Ţara de Sus, Moldova Literară, Dor de Basarabia, Absolut, Falezele de piatră, Sămănătorul, Singur, Ecouri Literare, Constelaţii diamantine, Regatul Cuvântului, Sfera Eonică, Confluenţe lirice, Armonii culturale, Revista Familiei (Israel), Familia, Zeit, Boema, Nomen Artis, Onyx (Dublin/Irlanda), Luceafărul (Botoşani ), Curierul de Vâlcea, Chronos, Climate literare, Observatorul (Toronto/Canada), Bogdania, Omniscop, RadioMetafora (Montreal/Canada), Cervantes, Basarabia Literară (Chişinău – Republica Moldova), Slova creştină, Slova copiilor (supliment al Revistei Slova Creştină), Oglinda literară, Dor de dor.
Premii:
Premiul Astra – obţinut la Festivalul naţional de poezie ,,Nicolae Drăgan”- Galda de Jos – Alba, 2010;
Premiul special – la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu”, ediţia a IV –a , 2011, organizat de Editura Rafet din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău; Menţiune la Concursul internaţional de poezie pentru românii din întreaga lume „Starpress” 2012 ; Menţiune specială la Concursul internaţional de proză pentru românii din întreaga lume „Starpress” 2012; Premiul I la Concursul naţional de poezie, proză…„Pe aripi de dor domnesc”, Domneşti – Argeş, ediţia a V-a, 2012; Menţiune la Concursul internaţional de creaţie literară „Visul”, Ediţia a VII-a, 2012, secţiunea volume publicate. Diplomă de excelenţă atribuită de LSR – Filiala Iaşi-Moldova pentru merite în creaţia literar-artistică şi publicistică, 4 martie 2013; Premiul I – diplomă de onoare şi publicarea unui volum de autor – tiraj 50 de bucăţi – la Concursul de poezie, proză, epigramă, eseu- reportaj, „Chronos 2013”, secţiunea „epigramă”.
Prezent în:
Antologia „Între râmnice”/ Editura Rafet, 2011/ antolog – Constantin Marafet – Râmnicu Sărat; Antologia de poezie „Artă sfâşiată” / Edit. Arhip Art, Sibiu, 2011, antolog – Valentina Becart; Antologie de poezie şi proză Confluenţe lirice / Edit. PIM, Iaşi, 2012; Antologia Căutări prin vara arsă de cuvinte – antolog Stancu Nicolae, 2012; Antologia „Romeo şi Julieta la Mizil” – 2012; Antologia universală a poeziei româneşti contemporane „Meridiane lirice” – Armonii culturale, 2012; Antologia Dincolo de cuvânt / Edit. Arhip Art, Sibiu, 2012, antolog – Valentina Becart; Antologia „Suflet românesc” – poezie patriotică – / Edit. Măiastra, Târgu-Jiu, 2013, editor Elisabeta Gîlcescu; Scriitori şi publicişti botoşăneni (Dicţionar biobibliografic) – Silvia Lazarovici, Edit. Agata, Botoşani, 2013.
Referinţe critice: Valentina Becart, Maria Cozma-Crocy, Violetta Petre, Maria Vasiliu, Maria-Cornelia Postescu, Cella Negoiescu, Boris Marian, Gellu Dorian, N. N. Negulescu, Gheorghe A. Stroia, Ionel Marin, Maria Apetroaie.
Membru al Ligii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi – Moldova.

„Iubirea mişcă soarele şi celelalte stele”
(Dante)

Cine nu a iubit vreodată, nu a trăit, doar a existat; aşa cum atâtea au existat fără să lase vreo urmă în urmă. Sentimentele de iubire, de dragoste sunt trăiri care-ţi înnobilează lăuntricul până la subliminal. Omul care iubeşte este mai bun, mai altruist, mai ales, mai aproape de Dumnezeu.
„Dragostea e asemenea febrei; nu le putem stăpâni pe nici una şi nici nu putem limita durata sau intensitatea” spunea La Rochefocault, iar Sir Walter Scott: „Dragostea este darul pe care Zeii l-au dat Oamenilor singuri de sub cer”.
Am adunat în această carte, de parcă am cules macii roşii de prin lanuri înspicate şi flori de câmp, sălbatice, poeme de dragoste cu-atât mister şi taine pe care raţiunea umană nu le poate stăpâni întotdeauna, indeajuns; de aceea, tocmai de aceea, poate, iubirea m-a durut; un durut plăcut pe care l-am întreţinut ca pe focul pe care nu-l doreşti stins, stins de tot, ci întreţinându-i arderea, chiar dacă şi-a mai bicisnicit vâlvătaia până la molcomire.
Pentru a-mi susţine „durutul”, l-aş invoca pe Ion Luca Caragiale: „O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere”. Am întreţinut această durere, am dus-o până la capăt!!! Cu cea de pe urmă căldură în ruga-mi testamentară:
„Atât te rog/când eu voi fi sub cruce:/aruncă-mi nuferi albi/pe ţărna-mbătrânită;/îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,/c-ai fost şi încă mai eşti tăul/din care ies pe luciul apei/nuferi…nuferi albi.”/ (Nuferi albi)
După ce, ca în toate, a fost şi un început: „Te-am căutat prin risipire/să te-adun/din infinituri şi din colb de stele,/din fiecare Evă să te recompun/imagine din visurile mele.”/ (Tu eşti fata)
Dragostea, iubirea poate fi: de mamă, de tată, soră, frate, aproapele de peste gard; iubirea de glie/moşie, neam, limbă, care, însumându-le, esenţializează patriotismul.
Cartea mea esenţializează dragostea-pasiune, transfigurând realitatea într-o alta, – francă, platonică, imaculată, nevinovată, curată, ideală, altruistă, unde raţiunea pură este incompatibilă cu osmoza, nebiruind întotdeauna.
În ziua a şasea, Domnul, punând Cuvântul la-ncercare, îşi terminase marile capitole fiinţiale, ontologice ale universului. După ziua de odihnă, în marea Lui dumnezeire, începe desăvârşirea creaţiei, ordonând, de la minus la plus infinit, subcapitolele ontice pe scara axiologică. Aşadar: Adam! Una la mână! Şi întru neplictiseala întâiului pe arealul necuprinsului, Dumnezeu o măiestreşte pe Eva. În costumul evitic, impudică, nu-şi puse în faţă măcar frunza aceea de lipan; asta pentru că jivina alunecătoare, care nici până acum n-am întrebat pe nimeni de unde apăruse, încă n-o ademenise la ispită.
„Cât n-au muşcat din măr,/nu era bai./Adam şi Eva/erau singurii din rai,/goi-puşcă,/scoşi proaspăt din tipar/şi n-aveau/nici o frunză de lipan,/măcar.//Când s-au lăsat ispitei/spre robire,/călcând porunca austeră,/grea,/când s-au văzut/cu-atâta dezgolire,/se întrebau/de-i bună la ceva.”/ (Inocenţă)
Da, a fost bună la ceva dezgolirea: „Pe când aproape săptămâna/să se lege/au fost făcute toate/în afar’ de tine,/iar toate n-ar fi fost/aşa divine,//să n-aibă cine taina lumii s-o dezlege.//Demiurgul,/în larga Lui dumnezeire,/s-a-nseninat/de chipul tău senin/şi,/ca întregul tău/să fie cu-mplinire,/a pus în chip/asemănare de divin.” (Asemănare de divin)
Femeia, creaţia care s-a bucurat de îndestularea proaspătului Făcut încă neîmpărţit, – gingăşie, bunătate, prospeţime, frumuseţe, atică-fée ca o efigie mişcătoare pe albastrul nemărginirii, a răvăşit fibra bărbătească până la extaz şi agonie, forţând datumul în datum cu promisiuni imposibile, cu veleităţi poeticeşti: „Eu sunt poet, iubito!/şi-ţi pot da tot ce vrei,/îţi dau 2-3 luceferi,/dar ce să faci cu ei?//Te pot plimba în voie/cu Carul mare-ori Mic,/pe drumuri de lactee,/prin Marele Nimic.”/, conştientizând totuşi şi recunoscând cu capul plecat, dar cavalereşte: „Iubito, ce mai vrei,/că am promis de toate,/de-ai cere veşnicia,/,,aiasta” nu se poate!//Mai bine-ţi dau o floare/în fiecare zi…/şi vom vedea noi cum e/cu ,,to be, or not to be”. (Gentillesse)
Şi cum timpul, ireversibil şi implacabil/inexorabil, sapă peste tot, necruţător/neiertător, ca un joc perpetuu în stereotipiile veşniciei, râmân aducerile-aminte: „Mai ţii tuminte-n luncă noaptea răcoroasă,/că ne-apucase frigul, am făcut un foc/şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă/ne trimitea blagoslovire şi noroc?//Mai ţii tu minte, oare, cerul larg deschis,/seninul din Cefeu, azur séptentrional/şi cum pe raza lunii ne curgea, ca-n vis,/un binefăcător fluid universal?”/ (Mai ştii…?)
Datumul ne poate juca o farsă: „Povestea filelor albe/e tot ce-am lăsat netrăit,/sincope din dragostea care/în spuza jarului s-a mistuit.//Povestea filelor albe/e golul, e hăul din noi,/cărarea pe care n-am încăput,/să mergem în viaţ’-amândoi.”/ (Povestea filelor albe)
Dar mai este o variantă: „ Îţi scriu un mic poem în stil alexandrin,/iubita mea de ieri, iubita mea de azi,/iar dac-o fi, şi-o fi, în braţe lin să-mi cazi,/atât cât mai trăim, noi doi să ne iubim,/iar când veni-va zi, veni-va să murim,/să bem până la fund din cupa cu venin!”/
(În stil alexandrin)
Ori: „Eu vreau femeia înspumată ca şi marea în furtună,/cu ţâţa dulce ca porumbu-n lapte când îl fierbi,/ca şerpii-n şerpărie care, piatră scumpă-şi fierb din spumă,/femeia atică, cu pasul sprinten ca la goanelor de cerbi.//Eu vreau femeia-abis, din funduri de oceane, neatins,/femeia-vis ce-n zori să nu să se destrame;/hiperboreele ne curgă liniştit prin părul nins,/când vremea ‘ceea va veni şi ne va prinde-n rame.” (Eu vreau femeia)
Oricum, femeia: „Aşa cum flori de colţ pe creştete alpine/Dau muntelui sublimul culmilor ne-atinse,/La ceasul brumelor prin vremurile ninse,/Şi un blestem e bun când vine de la tine.”
(Şi un blestem e bun)
Dacă femeia este efigia mişcătoare pe albastrul infinit:
„Privesc spre cer cu sete de albastru,/să se pogoare din senin Fortuna,/să fim doar noi sub cer, să fim totuna.//Îmi voi purta ca pe un dar cununa,/mă voi ruga cu rugă de sihastru,/privind spre cer cu sete de albastru.”/
(Privesc spre cer)
Şi: „Vreau să înţep cerul,/să curgă peste mine o picătură de albastru./M-am obişnuit cu albastrul ochilor tăi,/iubito,/şi nu pot trăi/fără sete de albastru.”/ (O picătură de albastru)
Dacă: „Tu eşti fata după care/am plecat prin risipire/să te caut, să te-adun./Tu eşti fata ce-am găsit-o/’n căutarea regăsirii .”
(Tu eşti fata),
atunci: „Aruncă-mi draga mea,/aruncă-mi pe sicriu/un bulgăre de poezie!//În loc de lutul greu/şi lipicios ca un limax,/ca o năpârcă,/aruncă-mi tropi/şi rime, şi măsuri, şi ritmuri.//Aruncă-mi, draga mea,/un bulgăre de poezie/să se sfârâme-n tropi,/dar mai ales într-o metaforă/obscenă – moartea mea!//Să crească muşuroiul dolofan;//mormântul – el /-mormântul meu.”/ (Bulgăre de poezie)
Conchizând lapidar: „Eu te iubeam din viitor,/când încă nu erai născută,/pe când în tine nu era,/ nici dor, nici taină, nici ispită.//Din destrămări te-am adunat,/în suflet să-mi sădeşti credinţă;/mi-ai fost menire, gând, păcat/şi puntea înspre nefiinţă./Eşti cel dintâi şi ultim suvenir;/erai, ai fost şi încă eşti/un verb ajutător ce-l foloseşti/în zicerea aceea-a lui Shakespeare.” (Verb auxiliar)
Şi pentru că ireversibil şi prea repede, şi prea nedrept, ajungem şi moşnegi, cu ochelari din sârmă ruginită şi betegi, Carpae Diem!: „Mai las’, iubito, să închid fereastra/să sechestrez un univers în noi,/să simt a magmei scurgere-n şuvoi/să fie-ntreg potopu-n noaptea asta.//Prin noi, fluid universal să curgă,/să se pogoare din senin fortuna,/să se ogoaie-n linişte furtuna,/ca liniştea de după…să se scurgă./
(Liniştea de după furtună)
Pretext pentru „a o face pe poetul?”: „Deschide larg fereastra ce-am închis-o/s-ascult cum pacea curge-n univers,/să-ţi recitesc poema într-un vers/ce pentru tine dinadins am scris-o.” (Ibidem)
De facto: „Te ştiu şi după vorbă, mers, ispită, glas duios,/din visele-mi tăcute, frustrate de cuvinte;/nu ştiu de ai fost, ori demon, ori angel, mai ‘nainte,/dar ştiu c-ai fost şi încă eşti un vis în vis frumos.” (Te ştiu)
De iure: „Te vreau un vis concret să fii,/cu mâna să-ţi cuprind tumultul,/să fii sălbatică şi fiară rea,/şi nărăvaşă cum e vântul.//Să te-mlânzesc ca pe o fiară/ce vrea să fie îmlânzită,/să fii povestea mea de-o vară,/să fii vestală şi ispită//.Să ne trăim ispita, azi,/poveste peste ani să fim,/să fie totul vis în vis/din care să nu ne trezim.”
(Te vreau un vis concret)
Setea de albastru e panaceul absolut care ne vindecă de Răul Universal ce ne pândeşte din umbră, lovindu-ne când atenţia ne este sustrasă machiavelic ori sardonic.
Setea de albastru ne face mai buni şi altruişti, şi oleacă „mai” nemuritori, la muchia de cuţit cu eternitatea, între Esenţă şi Nimic!!!
Pentru că, între Esenţă şi Nimic, doar lucrurile veşnice au sens!!!

Autorul

Strigăt din copilărie autor Teodor Dumne

carte prefaţată de dr. Gheorghe Grigurcu

Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: „Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului”
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: „Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei” (Acolo mă caut). Sau, „pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire” (Aniversare), spre a constata emoţionant: „întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape” (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: ” Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn” (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: „Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială” (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice „Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri” (Ce aproape).

În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: „Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte”(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: „un fulger /cu polen de primăveri”
( Incendiere).”Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori” (Timp); ” Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii” (În zi); „păsări cu miros/ de păduri” (iubiri rătăcite); „Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt” (Captivitate); „Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări” (Dar); „şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi”( Pentru o iarnă cu zăpadă}.

Deci, ceea ce surprinde ,Teodor Dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
„Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente”

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
„Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/”.

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, „Cuvântul meu e pur şi blând”, poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi „naive”, mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,

Cronică la o carte „Îngerii urcă la cer” – Vasile Popovici

Îngerii urcă la cer autor Maria Bălan

„Orice s-ar spune, în şirul de secole, de la poeţi poţi şi ţi-e îngăduit să aştepţi impulsu-rile în stare să reaşeze omul în inima universului, să-l abstragă pentru o clipă din aventura sa distrugătoare, să-i aducă aminte că există pentru orice durere şi orice bucurie din afară un loc care se poate desăvârşi la infinit, un loc al hotărârii şi al ecoului”. (André Breton)

Un loc al hotărârii l-a dobândit prin talent şi trudă asiduă, poeta Maria Ileana Belean căreia i se poate încredinţa atestat de consacrare pe arealul literaturii române contemporane. Dacă nu e imposibil, atunci e anevoioasă această escaladare spre vârf de Ciomolungma, nu oricui accesibilă. Asemenea alpinistului, e nevoie de cutezanţă, de mult „antrenament”, de motivaţie, dar înainte de toate de darul dat în datumul tău: îl ai, ori nu-l ai; dacă-l ai, atunci, străduieşte-te să îl foloseşti spre un ţel, un scop, un sens, căci:

„orice om cuminte face ceva în vederea a ceva, şi acest ceva este o limită, căci scopul este un hotar.

Atunci, dacă există un astfel de scop ultim, este exclus un proces de devenire la infinit, iar dacă nu există un asemenea scop, nu va mai exista cauza finală”(Aristotel, – Metafizica, Editura Academiei R.S.R , Bucureşti, 1965, pag. 97

Poeta Maria Ileana Belean îşi deshide volumul cu poemul „Îngerii urcă la cer”, poem de titlu; nu pot apercepe motivaţia care a îndemnat-o să-şi numească poemul, aşa, bănuind doar o substanţială încărcătură conotaţională şi o simbolistică aparte, până la subliminalul eului, greu de ajuns şi inuit.

Cititorului grăbit ori neavizat ori puţin elevat, îi poate scăpa nuanţa, simbolul, conotaţia, ideea, esenţa, lecturând cu oarece neglijenţă pe care nici el însuşi nu şi-o bănuie că ar sălăşlui în el.

De teama unui fiasco ingrat, nu m-aş încumeta la a-mi face părere.

Şi totuşi, calitatea mea de fidel cititor al poetei, mă-ndeamnă la reflecţie.

Îngerii urcă la cer pentru că acolo e locul lor, nu printre pământenii care au adunat în ei tot răul universal, printre oameni care se hăituiesc între ei, se autodevorează precum furnica buldog şi se plâng apoi de durere, întristare şi suspin, – cum ar zice sacerdotu’, – dom’ popa.

De acolo, ei ne veghează şi ne zâmbesc. Dacă vor; dacă pot, dacă au cui, dacă au pentru ce şi cine.

Primul cuvânt din prima poezie a volumului este „singurătatea”. Dacă n-aş fi citit în prealabil cartea, s-ar isca în mentalul meu, nu o întrebare, ci o precipitare de a evalua eronat acel ceva din citatul de mai sus al lui Aristotel.

Volumul, odată început, te duci cu lectura până la capăt; ajungând la capăt, simţi nevoia de a continua cu volumul al II-lea pe care, neavându-l, mai citeşti încă o dată, iar oricine ştie că o lectură reluată, adaugă noi frumuseţi, redescoperind ce nu ai reuşit din prima.

Şi mai descoperim o poetă autentică ce scrie bine, o poetă care încearcă consacrarea, a cărei operă să se înscrie în circuitul de valori, în axiologia artei.

Volumul de poezii „Îngerii urcă la cer”, – lăsaţi-mi părerea neştirbită – , este un manual lirico-epico- erotico-filozofic, acceptând părerile pertinente ale distinşilor cititori ce vor foileta, motivaţi de actul culturii de care neamul nostru are atâta nevoie, ca de aer, apă, foc, pământ, – grecul, numind elementele, – apeyron.

Primul tristih al poemului mi-a fost ca primele fire desfăşurate de pe suveica Penelopei, încercând să-şi ţese pânza.

Al doilea tristih începe cu „azi”; un azi perpetuu, un azi care vine din viitor, aducând cu el mistere pe care le vom, ori nu, descifra, care vine ca un oracol al sibilinelor, neputincioşi a ne împotrivi, ca un joc al stereotipiilor, în care inefabilul, inexorabilul se va produce, ca o sentinţă divină, irevocavilă şi fără drept la recurs.

„zilele ascund//la pieptul rănit//cununa de spini//a mai trecut o noapte//de atâta alb//îngerii urcă la cer”.

Într-o lume bezmetică care simte zvonul de apocalipsă, îngerii trebuie să urce, iar noi vom coborî în dedesubturi, de unde vom da ori primi un telefon cu „număr de interior”, – cum spunea regretatul Adrian Păunescu.

Poeta abordează responsabil, marile probleme ontologice la care nu vom primi vreodată, în viaţa asta, răspunsuri la întrebările pe care şi le pune poeta, cu obsesie până la obstinaţie.

Poeta iubeşte viaţa până la sublim, până la propria-i risipire în eul ei, înainte de toate, fiind o extrovertită.

„dragostea// ar trebui să fie sculptată sub pleoape//pentru a nu fi oarbă”. Iată o imagine poetică ce nu ar fi putut închipuită în mentalul meu!

Verbul „ a fi” revine ca un leitmotiv într-o confesiune de credinţă:

„există iubire//în dimineţi evadate din noapte//în lumina care deschide uşa spre tine de iarbă”.

„există iubire în anotimpuri//am strâns iubire//din felinare aprinse de margini de drum”.

Ca o neîmplinire în viaţa asta, se leagă speranţa:

„poate-ntr-o altă viaţă//mă chemi să intru-n dorul tău//să am de unde curge veşnic”(Există viaţă)

Lectura poemului „izvorul ce aprinde neruşinat felinare” îţi lasă prelinsă lacrima pe obraz, chipul bunicii fiind o acuarelă de o cromatică curcubeică. Aş aduce în pagină întreaga poezie, dar las cititorului plăcerea de a lăcrima.

Selectez doar:

„cu riduri şi privirea caldă//bunica//îmi taie gândurile//…

„mi-e dor//de inocenţa rămasă lângă salcâm//

nu ştiu să mă găsesc printre flori//…

„chipul de pe piatra de mormânt//nu mai păstrează albul căldurii//zâmbeşte blând, ca un şaman care şi-a încheiat”.

„– bunico//toate crengile s-au prăbuşit//

nu mai ştiu sădi pomi”.

Şi-am lăcrimat şi eu.

Poemul „ce gust are azi neprevăzutul” este în acelaşi timp şi o întrebare neretorică pe care şi-o pune poeta; despre gustul neprevăzutului de ieri, nu mai ştim nimic.

Desprinderea de „acest eu” pentru o simbioză cu un alter ego: „un sentiment de beatitudine mă face nemuritoare//pentru o zi//pentruu o clipă// – versuri ce-mi amintesc de Hyperion al lui Eminescu, ori de Demonul lui Lermontov, ori, – ca să mă deconspir, – de Lucifer al meu, poem de 202 strofe, în curs de apariţie, încercând a întregi o trinitate născută…de nimenea născută.

Universul poetic al Mariei Ileana Belean e cât un univers.

Poeta stăpâneşte atât figurile de stil, – tropii – , cât şi figurile de cugetare, de sintaxă poetică. Aş aminti, în frecvenţa folosirii, câţiva dintre tropi: epitetul, metafora, prosopopeea, comparaţia, dar şi sindetonul şi asindetul, elipsa, interogaţia ori exclamaţia retorică, ca mijloace poetice de care se folosseşte orice poet.

Epitete: „amurgul însângerat”, „seri albe”, „alb poem”, „frunze rănite”, „gândul aspru”, „liniştea duioasă”, „visul înfiorat”, „lacrima împietrită”, „aerul sculptat”, „vorbele şuierate”, „degetele oarbe”, „ramul adormit” ş.a.

Metafore: “adăpostul zorilor//se clădeşte//

secetă de cer//în fiecare stâncă; „pădurea de cuvinte nespuse”; „cuvântul//zidit întors în vorbe flămânde//; „adierea care închină firul de iarbă//din vasul de lut; „pe creştetul efemerului//se aşterne lumina”.

Personificări: „seara îşi întoarce privirea”; „suspinul se face fluture”; „îndoiala se zbate în plasă”; „sărutul izvorăşte”; „chiciura//cu mâna cumpănă//întinde pânza”; „timpul//mângâie trupul//în care pulsez”; „minciuna bate din palme”; „timpul se dezbracă de timp”; „soarele//tremură de frig”; „înfloreşte lutul”;ş.a.

Fire sensibilă, atentă la rosturile firii, cu mesaj direct ori subliminal, poeta Maria Belean dă sens şi scop şi ţel trecerii omului prin timp, lăsând testament urmaşilor că trebuie să lase în urma lor o urmă care să placă Dumnezeului ei şi-al nostru.

Ne-am interceptat virtual, în speranţa că într-o bună zi o voi îmbrăţişa-o concret şi prieteneşte.

Prof. Vasile Popovici

Membru LSR – filiala Iaşi

Luminiţa Cristina Petcu. Himere de Pharos. Alte sfere

Când citeşti poezia Luminiţei Cristina Petcu, simţi cum pătrunzi în alte sfere şi eşti nevoit să te adaptezi noului stil, că altfel te faci de râs. Simţi numai discret seriozitatea şi plăcerea de spune şi altcuiva din frumuseţile spiritului sau din realizările minunate ale omului, ori cade în extaz în faţa naturii atotstăpânitoare; înşiruirea acestor bogăţii rafinate o face fără preţiozitate, calm, chiar modest până te obişnuieşti cu această stare.

Luminiţa Cristina Petcu face parte din acea categorie de oameni care suportă cu stoicism, loviturile vieţii, vicisitudinile întâmplătoare, generatoare de nenorociri care se abat asupra oricui, însă strânge din dinţi şi pleacă mai departe. Indiferent de necazuri, ea nu plânge ci regretă tăcut într-un soi de revoltă ambiţioasă, având acel curaj creator ce poate aduce, fără doar şi poate, fericire demiurgului. Cu toate că supărările întemeiate lasă urme adânci, sensibilitatea şi fragilitatea poetesei se arată din plin şi-n alte realizări extraşcolare… cum ar fi , de pildă, baletul, acuarela, fotografia…

Am vorbit la telefon, odată, pentru o problemă personală spinoasă sau mai bine zis de viaţă şi moarte, pentru mine,… îmi sugera un critic; ascultam o voce plăcută…dar i-a dat de gol, profesiunea, prin fermitatea în exprimare şi, deodată, am simţit cum se deschide, arătându-şi fără să vrea emoţiile, săritoare în nerăbdarea de a rezolva cazul, având certitudinea şi mulţumirea faptului împlinit.

Himerele de Pharos”…, încă de la primele cuvinte, te prind într-un joc dantelat şi curios, continui să avansezi la altă poezie; nu cauţi rime, ci doar idei, care te apasă şi rămâi cu gustul unui parfum neidentificabil. Indiferent de subiect… iubire, sclipiri de inteligenţă, strigătul singurătăţii noastre, te prinde, ca într-un dans neştiut încă din debutul cărţii înregistrând liniştea, imensa linişte a scriitoarei, cu decoruri fracţionate şi colorate de vis.

Decoraţiunile ulterioare, surprind, aruncând de valma sculpturi, picturi, lucrări de artă în piatră, metal sau în marmură, inteligenţe, judecăţi din alte epoci universal valabile, o iubire statornică pentru eternitate, ca o admiratoare veritabilă a frumosului şi înţelepciunii. Poetesa curelează cu blândeţe biciul pustiului, în care ne zbatem, abătându-ne atenţia asupra durerilor morale, psihice ”’aş vrea să-ndrepţi ceva când e prea târziu”.

Fiecare poezie e un exemplu, încărcat de artă, şi lesne desprinzi sentimente care dor sau care bucură prin extrapolare cu ale fiinţei iubite… o fericire tandră, ”în iarba înclinată de gânduri prin atingeri de jar cu marginea absenţelor”. Într-o poezie publicată pe-un site spune ,”’traforai amintiri, la capătul privirii intram în primăvară”. Fenomenal de frumos şi de plastic! Ageră ‚’’îşi astupă gura cu ţărâna destinului şi zâmbetele de împrumut plutesc peste schelete ermetice în jurul căutării de sine’’ dar îşi dă seama că motorul universului, iubirea, e atotbiruitoare. Gândurile, ascunse în insomnii nepermise ‚’’de care-şi aduce aminte tot mai rar’’ însoţite de toamna ce-o frământă ‚’’sunt singurele martore ale dragostei şi aşa pironită ca liliecii pe uşi de oţel’’ .

Dând dovadă de iscusinţă, poeta, trece uşor la întrebări majore ‚’’cel mai mult te doare când ai sentimentul că te urăşte cineva’’ stai legat de ‚’’simţuri şi concepte mai ales în dimineţi de iarnă cu uşi glisante’’ către un el îndepărtat.

Percepi cum transferă sentimente, dar rămâne stabilă, realist, în bunuri imparţiale şi imparietale respingând violenţa, ca o prelungă respiraţie a personajelor principale, ea şi el, în care trădările nu există, adeseori, când ar fi mai uşor, explicaţii; nu sunt invocate scuze, fatidica nebuloasa despărţire, trăieşte realist, şi nici nu merită pomenită. Aş putea continua numai cu citate dar are rost? Nu pot să nu copiez, însă, în final ‚’’tu nu vezi cum iau forma gândurilor tale fiindcă idealul începe acolo unde sfârşeşte indiferenţa’’ restrângând puterea autoarei de seducţie cerebrală şi de ce nu, o filtrare filozofică depăşind expresionismul şi atacând postmodernismul din poezie, dând dovadă de maturitate tematică. Autoarea are în vizor extinderea planului conştiinţei, prin multiplicarea experienţelor avansate, deblocând resursele creatoare ca fiind unica şi chiar submersa cale unificatoare de armonizare cu Sinele şi cu Universul.

Poemele Luminiţei Cristina Petcu nu sunt pur filozofice, nu fac filozofie ci o aplică minunat… prin dogme de bun simţ la propria experienţă, fără tragism dar şi fără ambiţioasă ipocrizie.

Eu cred, că am fi mulţumiţi cu o fărâmă de iubire sau de glumă, fiindcă lumea mai râde şi avem nevoie de acest râs ca de o victorie inutilă asupra nimicului astfel să putem spune ‚’’eu sunt nimic’’! Cu toate acestea, trebuie să-i amintesc Luminiţei Cristina Petcu că într-adevăr… lirica, e o idilică şi permanentă poezie!

Poezia ei place pentru că este sinceră! Din punct de vedere tehnic şi stilistic întâlnim de toate… metafore, epitete, comparaţii şi alte figuri de stil… toate trebuiesc aşezate într-un bagaj de mână, să-l ai la îndemână oricând.

Pe o asemenea persoană nu poţi să te superi, ci doar s-o asculţi şi să faci cum doreşte dânsa!

Aurel Avram Stănescu

Culori îngemănate – Eugen Mircea

Născut pe 21 aprilie 1948, Stolniceni-Prăjescu, Iaşi.
Absolvent al Facultăţii de Arte Plastice a Academiei „Nicolae Grigorescu” Bucureşti.
Membru UAP.

Expoziţii personale:

1969, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978, 1979, 1980, 1983, 1984, 1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1990, 1992, 1994, 1996, 1998, 2001, 2002 – Iaşi, Galeria „Cupola”.
1970, 1978 – Paşcani.
1977, 1978, 1981 – Suceava.
1976, 1977 – Saturn.
1977, 1981 – Braşov.
1982– Botoşani.
1982 – Cluj.
1984, 1989 – Bucureşti.
2000, 2002 – Mediaş
2001 – Sibiu.
2001 – Sighişoara.
2003 – Iaşi, Goethe Zentrum.
2005 – Rădăuți.
2010 – Iași, Galeriile de artă ”Dana”.

Expoziţii de grup:

1972, 1976, 1978, 1979, 1983, 1985, 1994, 1996, 1998 – Iaşi, Galeria „Cupola”.
1978 – Bucureşti, Sala „Dalles”
1983 – Sibiu, Galeria „Sirius”.
1983 – Suceava.
1983 – Cluj .
1984 – Vaslui.
1985 – Focşani.
1986 – Bucureşti, Teatrul Mic.

Expoziţii colective:

1969 – Bucureşti, Ateneul Român.
1971, 1973, 1974, 1975 – Iaşi, Anualele UAP.
1976 – Bucureşti, Muzeul de Istorie.
1976, 1977, 1978, 1979, 1980, 1982 – Suceava, Festivalul naţional „Voroneţiana”.
1978 – Iaşi, Expoziţia republicană Bucureşti, Braşov.
1982 – Iaşi.
1983 – Expoziţia omagială „1907”.
1983, 1984, 1985, 1986, 1987, 1988, 1989 – Bucureşti, Saloanele Republicane de grafică.
1983, 1984, 1985, 1986, 1987, 1988, 1989 – Iaşi – Anuala UAP.
1984 – Cluj, Galeria „Tribuna”.
1985 – Bucureşti, Expoziţia Filialei UAP – Sala „Dalles”.
1987 – Bucureşti, „Acuarela românească contemporană”.
1990, 1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 2000, 2001, 2002, 2003 – Iaşi, Salonul de Toamnă.
1995 – Bucureşti, „Arta ieşeană contemporană” – Galeria Teatrului Naţional.
1996 – Iaşi, Aniversarea a 30 de ani, revista Cronica – Galeria „Cupola”.
1998 – Vaslui, „Salonul de Toamnă”.
2002 – Vaslui, Salonul Moldovei.
2002 – Iaşi, Salonul anual UAP – Muzeul de Artă.
2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010 – ”Saloanele Artis”, Iași.

Expoziţii internaţionale:

1992 Ausburg, Galeria „Karstadt”.
2010 – Saloanele Moldovei, Chișinău

Lucrare de artă monumentală: – „Mozaic”, Şcoala Normală „Vasile Lupu”.

Premii:

1977 – Premiul opiniei publice, Festivalul „Voroneţiana”, ediţia a II-a, Suceava;
1978 – Premiul I „Salonul de Toamnă”, Iaşi,
1998 – Premiul „Nicolae Tonitza” la „Salonul de Toamna”, Vaslui;
2002 – Premiul de excelenţă al Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
2009 – Premiul de Excelență pentru 40 de ani de activitate artistică, Ministerul Culturii și Cultelor

Lucrări în colecţii: România, Italia, Germania, Franţa, Grecia, SUA, Israel, Olanda, Belgia, Anglia.
Culori îngemănate

Pe EUGEN MIRCEA l-am remarcat cu prilejul expoziţiei Filialei U.A.P. Iaşi, organizată la Bucureşti în sălile Dalles. A remarca un autor dintre 200 de pictori, graficieni, sculptori, mulţi cunoscuţi, mulţi celebri, maturi, cu experientă, este, întradevăr, un fapt ce merită reţinut. Expunea atunci, ca şi acum, acuarelă. Îmi amintesc cu precizie surpriza pe care am avut-o în primul rând în faţa execuţiei însăşi a lucrărilor în această tehnică: era ca o pictură ciudată — în ulei tăiat cu terebentină? în guaşă? — greu de precizat! Aflând că era vorba de acuarelă, surpriza fu şi mai mare: saturaţia hârtiei de culoare, de pigmentul fără nici o urmă din transparenţa şi fluiditatea bine ştiută a acuarelei, împăstrarea suportului, cromatica grea, telurică, apăsătoare, subiectele îndelung elaborate, răsturnau complet datele tradiţionale ale tehnicii şi genului.

Desigur, se poate inova de dragul inovaţiei, gratuitatea gestului nu înseamnă nimic, şi ,,altceva”-ul nu e prin asta şi valoros. Dar forţa cu care tânărul plastician se năpustea asupra delicatei, fragilei, suavei, diafanei, vaporoasei, luminoasei, seninei, veselei, cochetei acuarele, şoca, uimea şi stârnea admiraţie nu prin violenţa gestului ci prin forţa de convingere a discursului plastic. Ceea ce la unii era joc, eboşă, eseu, la el era magma incandescentă, care ţâşnea cu tot greul pământului la lumină. Dulcea acuarelă a fost obligată nu să joace rolul fals al unei tristeţi străine ei, ci a fost obligată să devină ea însăşi.

Ceea ce este interesant, pe de altă parte, este faptul că peisagistica lui Eugen Mircea nu revarsă tristeţe asupra celor ce o privesc fiindcă substratul ei nu e mâhnirea încruntată, ci
gravitatea calmă şi conştientă de sine, e un anume fel de a privi şi trăi clipa de fiecare zi, de a privi lumea. Este o atitudine care impune linişte, respect.

Delacroix spunea o dată ,,Daţi-mi un pumn de noroi şi am să vă fac cel mai frumos trup de femeie”. Fraza mi-a venit în minte asociind-o metodei acestui pictor care ştie să facă din cele mai cenuşii şi îmbâcsite culori, cele mai frumoase peisaje de iarnă, cu strălucirea zăpezii cu tot. În arta sa nu vezi culori sumbre, nu există negru, dar nici alb curat, nu vezi roşu pur, nici verde acid, nici galben solar, nici ultramarin. Culorile, îngemănate între ele, sunt ,,grele”, profunde, cu rezonanţe de basm, iar griurile sunt cu totul altceva decât mondenele „griuri rafinate şi subtile” (găunoase în multe cazuri!), sunt griuri dinamice, pline de sevă, vitale, orchestrate într-o manieră inedită. Dintre ieşeni, Eugen Mircea a avut forţa şi tăria lăuntrică de a se smulge bonomiei surâzătoare cultivată de mulţi colegi de-ai săi ca o glorioasă tradiţie locală şi să-şi găsească o orbită proprie.

Simona Varzaru

Gheorghe Maftei-Mafu – metamorfoze în piatră şi metal

ARTE VIZUALE. Gheorghe Maftei-Mafu – metamorfoze în piatră şi metal

Galeria Cuhnia din cadrul Palatelor Brâncoveneşti Mogoşoaia găzduieşte, pînă pe 31 ianuarie 2014, expoziţia de sculptură Metamorphosis vinculorum, semnată de Gheorghe Maftei-Mafu. Proiectul a pornit de la cîteva lucrări de sine stătătoare, realizate anterior în marmură şi metal, pe care artistul le-a văzut împreună şi, mai mult, le-a considerat puncte ale unei axe de dezvoltare pentru o nouă idee. În relaţie cu acestea, a gîndit seria de piese inedite corespunzătoare metamorfozelor expuse la Mogoşoaia, prin care diverse coordonate ale unor perioade de creaţie experimentate în trecut au prins un alt contur. Nu este vorba despre variaţiuni pe o temă dată sau despre tratarea instalaţiei expoziţionale ca puzzle, ci despre decontextualizare şi recontextualizare, despre plierea noului pe vechi.
În general vorbind, artiştii pendulează între momente de acumulare şi clipe de graţie, în care găsesc soluţiile prin care să se exprime. Restul este o parte care ţine doar de meşteşug, deloc de neglijat, dar care nu trebuie confundat cu arta propriu-zisă. Recunoaşterea de către comunitatea profesională şi public coincide adeseori, oricît de cinică ar părea afirmaţia, cu un nivel de plafonare, de criză manieristă a protagonistului. Gheorghe Maftei este tipul de creator care nu ezită să rişte, ceea ce îl interesează fiind depăşirea limitelor conjuncturale. Inspirat, acesta a optat pentru calea de mijloc, altfel spus, a mizat pe cartea folosirii experienţei profesionale, fără schimbări radicale şi substituţii dramatice. Paşi mici, dar siguri, salutari în perspectivă temporală. Un risc calculat, la baza căruia stau echilibrul şi măsura, de fapt evitarea stării de confort echivalent cu rutina.
Mafu vizează surprinderea ideii de sacru, a legăturilor şi a firelor nevăzute care unesc toate elementele lumii. Folosirea deopotrivă a pietrei şi metalului, alternarea formelor implozive cu cele expansive, coexistenţa figurativului şi abstractului, a volumelor negative şi pozitive trimit spre eoni şi subsumare. Ordinea, în sensul de nonentropie, guvernează lumea unui artist pentru care nimic nu este întîmplător sau fără rost. Expoziţia a fost gîndită în relaţie cu spaţiul (Cuhnia Ansam – blului Mo goşoaia), în special cu modul în care acesta primeşte lumina naturală.
Iniţial, pietrei şi metalului trebuia să li se alăture lemnul, un anume lemn, un trunchi de nuc aflat de cîţiva ani în atelier, dar energia acestuia ducea expoziţia într-o zonă diferită de ceea ce intenţiona să spună artistul cu această ocazie. Căldura materialului şi calitatea lui de posibil combustibil ar fi intrat în conflict, de fapt în redundanţă cu vatra în care se cocea pîine pe vremea lui Brâncoveanu. Pentru cititorul care nu a fost încă în Cuhnia de la Mogoşoaia, spaţiul central de expunere a acesteia este vechea vatră, cu o suprafaţă de zeci de metri pătraţi. În expunere a intrat, în final, şi o suită complementară de desene, care îşi au locul potrivit pe pereţi, ritmînd asizele de cărămidă, altfel extrem de puternice din punct de vedere vizual.
Gheorghe Maftei-Mafu este un artist al formelor semiînchise, stabile, al căror centru de greutate se suprapune peste centrul sferei virtuale în care pot fi înscrise geometric lucrările sale. Ca modus operandi, sculptorul propune soluţii morfologice decupate, cu ghilimelele de rigoare, din creaţia brâncuşiană şi trecute cîteodată prin „filtrul Apostu“. Artistul mizează pe cartea finito, ducîndu-şi lucrările pînă în punctul în care efortul de imaginaţie din actul receptării este eludat. Suprafeţele rămase neşlefuite au mai degrabă rol de catalizator al finisajelor pe care le potenţează prin sublinieri aleatorii.
Ceea ce contează este jocul luminii cu texturile materialelor folosite. Poate fi adus în discuţie şi elogiul opacităţii, ca atribut fără conotaţii culturale, în nici un caz peiorative. Este vorba de – spre reflexul artistului sticlar de a aboli transparenţa şi translucidul întru asimilarea magică a noului mediu pe care l-a adoptat (Mafu a absolvit în 1980 „Sticla“, la Institutul Grigorescu).
Dacă în sculpturile de marmură, artistul caută simplitatea formei monolitice, vocile materiei, iconicul şi ancestralul, un cu totul alt tip de discurs are cînd se confruntă cu metalul. Părţile au în mod paradoxal relaţii simultane de subordonare şi coordonare cu întregul, faţă de care îşi păstrează independenţa maximă. Ino vaţia formei organice este una dintre mize, ca şi asocierea culturală. Pentru a exemplifica cele afirmate, una dintre lucrările de bază ale expoziţiei este concepută ca o posibilă scară în dublă rampă, o aripă fiind realizată din segmente eliptice în retragere, cealaltă dintr-o ţesătură de ochi. Punctul lor de convergenţă este o semisferă care are adosat un profil unghiular drept. Metafora ar fi că atît calea sensibilă, cît şi cea inteligibilă pot conduce la un acelaşi rezultat, al cunoaşterii luciferice. În artă şi nu numai, sînt lucruri care se spun, lucruri care nu se spun şi lucruri care rămîn de spus. Conform acestei idei, titlul expoziţiei trimite spre o parte nerostită, fiind decupat dintr-o sintagmă mai largă: metamorphosis vinculorum captivitatis in vincula amoris. Cu alte cuvinte, la Mafu nimic nu este ceea ce pare la prima lectură; întotdeauna este mai mult.
Mihai Plămădeală