Sete de albastru – Vasile Popovici

Acest volum de versuri este premiul de onoare acordat dl Vasile Popovici de Revista Chronos.

Vasile Popovici

Sete de albastru
– Poeme de dragoste –

Închin această carte
iubirii pe pământ!
Iubiţi-vă!
E tot ce-aveţi mai sfânt!

final

564613_326912880702613_1894921419_n
N. 20 dec. 1938, com. Corni, jud. Botoşani.
Poet, prozator, folclorist, eseist, epigramist, cronicar literar.
A absolvit Şcoala elementară în satul natal (1944-1952), Liceul „A.T. Laurian” – (1952-1955) .
Facultatea de limba şi literatura română. Profesor, Director coordonator, Şcoala cu clasele I-X Corni, primar de Corni după Revoluţia din Decembrie.
Activitatea literară:
– Phöenix – revistă şcolară, – fondată în 1970; Paradoxuri – vol. I (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2007; Joc perpetuum – vol. II (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2007; Demonul angelic – vol. III (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2008; Cântece şi taine – vol. IV (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2008 (volum inclus în cartea ,,Demonul angelic”); Întoarcerea în Nimic – vol. V (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2008; Pleacă cocorii – vol. VI (poeme alese) – Edit. Stef, Iaşi, 2011; Arc de curcubeu – vol. VII (Poezii) – Edit. Stef, Iaşi, 2012; Meteor – vol. VIII (poeme alese) – Edit. Stef, Iaşi, 2012; Carusel – vol.IX (poezii) – Edit. PIM, Iaşi, 2012; Pământul ca o punte – vol.X – (Poezii) – Edit. PIM, Iaşi, 2012; Materia respiră – vol. XI – (poeme alese) – Edit. PIM, Iaşi, 2013 ; Sfidează Timpul! (în coautorat cu Maria Cozma, – doctorand în drept la Sorbona, Paris), – Edit. PIM, Iaşi, 2013; Solstiţiu hiperborean – vol. XII (poeme alese) – Edit. PIM, Iaşi, 2013.
Volume pregătite pentru tipar: Paradoxuri – vol. I – (Poezii) – Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită; Joc perpetuum – vol. II – (Poezii) – Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită, Obsesia nonsensului – Poezii; Remember – reflecţii neoplazice.
În lucru: Exilat pe pământ – roman – în 2 volume; Păcatul iubirii – roman; Exegeze-eseu; „Vatră srăbună” – culegere de folclor din zona Corni – Botoşani.
Apariţii în publicaţii: Ţara de Sus, Moldova Literară, Dor de Basarabia, Absolut, Falezele de piatră, Sămănătorul, Singur, Ecouri Literare, Constelaţii diamantine, Regatul Cuvântului, Sfera Eonică, Confluenţe lirice, Armonii culturale, Revista Familiei (Israel), Familia, Zeit, Boema, Nomen Artis, Onyx (Dublin/Irlanda), Luceafărul (Botoşani ), Curierul de Vâlcea, Chronos, Climate literare, Observatorul (Toronto/Canada), Bogdania, Omniscop, RadioMetafora (Montreal/Canada), Cervantes, Basarabia Literară (Chişinău – Republica Moldova), Slova creştină, Slova copiilor (supliment al Revistei Slova Creştină), Oglinda literară, Dor de dor.
Premii:
Premiul Astra – obţinut la Festivalul naţional de poezie ,,Nicolae Drăgan”- Galda de Jos – Alba, 2010;
Premiul special – la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu”, ediţia a IV –a , 2011, organizat de Editura Rafet din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău; Menţiune la Concursul internaţional de poezie pentru românii din întreaga lume „Starpress” 2012 ; Menţiune specială la Concursul internaţional de proză pentru românii din întreaga lume „Starpress” 2012; Premiul I la Concursul naţional de poezie, proză…„Pe aripi de dor domnesc”, Domneşti – Argeş, ediţia a V-a, 2012; Menţiune la Concursul internaţional de creaţie literară „Visul”, Ediţia a VII-a, 2012, secţiunea volume publicate. Diplomă de excelenţă atribuită de LSR – Filiala Iaşi-Moldova pentru merite în creaţia literar-artistică şi publicistică, 4 martie 2013; Premiul I – diplomă de onoare şi publicarea unui volum de autor – tiraj 50 de bucăţi – la Concursul de poezie, proză, epigramă, eseu- reportaj, „Chronos 2013”, secţiunea „epigramă”.
Prezent în:
Antologia „Între râmnice”/ Editura Rafet, 2011/ antolog – Constantin Marafet – Râmnicu Sărat; Antologia de poezie „Artă sfâşiată” / Edit. Arhip Art, Sibiu, 2011, antolog – Valentina Becart; Antologie de poezie şi proză Confluenţe lirice / Edit. PIM, Iaşi, 2012; Antologia Căutări prin vara arsă de cuvinte – antolog Stancu Nicolae, 2012; Antologia „Romeo şi Julieta la Mizil” – 2012; Antologia universală a poeziei româneşti contemporane „Meridiane lirice” – Armonii culturale, 2012; Antologia Dincolo de cuvânt / Edit. Arhip Art, Sibiu, 2012, antolog – Valentina Becart; Antologia „Suflet românesc” – poezie patriotică – / Edit. Măiastra, Târgu-Jiu, 2013, editor Elisabeta Gîlcescu; Scriitori şi publicişti botoşăneni (Dicţionar biobibliografic) – Silvia Lazarovici, Edit. Agata, Botoşani, 2013.
Referinţe critice: Valentina Becart, Maria Cozma-Crocy, Violetta Petre, Maria Vasiliu, Maria-Cornelia Postescu, Cella Negoiescu, Boris Marian, Gellu Dorian, N. N. Negulescu, Gheorghe A. Stroia, Ionel Marin, Maria Apetroaie.
Membru al Ligii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi – Moldova.

„Iubirea mişcă soarele şi celelalte stele”
(Dante)

Cine nu a iubit vreodată, nu a trăit, doar a existat; aşa cum atâtea au existat fără să lase vreo urmă în urmă. Sentimentele de iubire, de dragoste sunt trăiri care-ţi înnobilează lăuntricul până la subliminal. Omul care iubeşte este mai bun, mai altruist, mai ales, mai aproape de Dumnezeu.
„Dragostea e asemenea febrei; nu le putem stăpâni pe nici una şi nici nu putem limita durata sau intensitatea” spunea La Rochefocault, iar Sir Walter Scott: „Dragostea este darul pe care Zeii l-au dat Oamenilor singuri de sub cer”.
Am adunat în această carte, de parcă am cules macii roşii de prin lanuri înspicate şi flori de câmp, sălbatice, poeme de dragoste cu-atât mister şi taine pe care raţiunea umană nu le poate stăpâni întotdeauna, indeajuns; de aceea, tocmai de aceea, poate, iubirea m-a durut; un durut plăcut pe care l-am întreţinut ca pe focul pe care nu-l doreşti stins, stins de tot, ci întreţinându-i arderea, chiar dacă şi-a mai bicisnicit vâlvătaia până la molcomire.
Pentru a-mi susţine „durutul”, l-aş invoca pe Ion Luca Caragiale: „O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere”. Am întreţinut această durere, am dus-o până la capăt!!! Cu cea de pe urmă căldură în ruga-mi testamentară:
„Atât te rog/când eu voi fi sub cruce:/aruncă-mi nuferi albi/pe ţărna-mbătrânită;/îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,/c-ai fost şi încă mai eşti tăul/din care ies pe luciul apei/nuferi…nuferi albi.”/ (Nuferi albi)
După ce, ca în toate, a fost şi un început: „Te-am căutat prin risipire/să te-adun/din infinituri şi din colb de stele,/din fiecare Evă să te recompun/imagine din visurile mele.”/ (Tu eşti fata)
Dragostea, iubirea poate fi: de mamă, de tată, soră, frate, aproapele de peste gard; iubirea de glie/moşie, neam, limbă, care, însumându-le, esenţializează patriotismul.
Cartea mea esenţializează dragostea-pasiune, transfigurând realitatea într-o alta, – francă, platonică, imaculată, nevinovată, curată, ideală, altruistă, unde raţiunea pură este incompatibilă cu osmoza, nebiruind întotdeauna.
În ziua a şasea, Domnul, punând Cuvântul la-ncercare, îşi terminase marile capitole fiinţiale, ontologice ale universului. După ziua de odihnă, în marea Lui dumnezeire, începe desăvârşirea creaţiei, ordonând, de la minus la plus infinit, subcapitolele ontice pe scara axiologică. Aşadar: Adam! Una la mână! Şi întru neplictiseala întâiului pe arealul necuprinsului, Dumnezeu o măiestreşte pe Eva. În costumul evitic, impudică, nu-şi puse în faţă măcar frunza aceea de lipan; asta pentru că jivina alunecătoare, care nici până acum n-am întrebat pe nimeni de unde apăruse, încă n-o ademenise la ispită.
„Cât n-au muşcat din măr,/nu era bai./Adam şi Eva/erau singurii din rai,/goi-puşcă,/scoşi proaspăt din tipar/şi n-aveau/nici o frunză de lipan,/măcar.//Când s-au lăsat ispitei/spre robire,/călcând porunca austeră,/grea,/când s-au văzut/cu-atâta dezgolire,/se întrebau/de-i bună la ceva.”/ (Inocenţă)
Da, a fost bună la ceva dezgolirea: „Pe când aproape săptămâna/să se lege/au fost făcute toate/în afar’ de tine,/iar toate n-ar fi fost/aşa divine,//să n-aibă cine taina lumii s-o dezlege.//Demiurgul,/în larga Lui dumnezeire,/s-a-nseninat/de chipul tău senin/şi,/ca întregul tău/să fie cu-mplinire,/a pus în chip/asemănare de divin.” (Asemănare de divin)
Femeia, creaţia care s-a bucurat de îndestularea proaspătului Făcut încă neîmpărţit, – gingăşie, bunătate, prospeţime, frumuseţe, atică-fée ca o efigie mişcătoare pe albastrul nemărginirii, a răvăşit fibra bărbătească până la extaz şi agonie, forţând datumul în datum cu promisiuni imposibile, cu veleităţi poeticeşti: „Eu sunt poet, iubito!/şi-ţi pot da tot ce vrei,/îţi dau 2-3 luceferi,/dar ce să faci cu ei?//Te pot plimba în voie/cu Carul mare-ori Mic,/pe drumuri de lactee,/prin Marele Nimic.”/, conştientizând totuşi şi recunoscând cu capul plecat, dar cavalereşte: „Iubito, ce mai vrei,/că am promis de toate,/de-ai cere veşnicia,/,,aiasta” nu se poate!//Mai bine-ţi dau o floare/în fiecare zi…/şi vom vedea noi cum e/cu ,,to be, or not to be”. (Gentillesse)
Şi cum timpul, ireversibil şi implacabil/inexorabil, sapă peste tot, necruţător/neiertător, ca un joc perpetuu în stereotipiile veşniciei, râmân aducerile-aminte: „Mai ţii tuminte-n luncă noaptea răcoroasă,/că ne-apucase frigul, am făcut un foc/şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă/ne trimitea blagoslovire şi noroc?//Mai ţii tu minte, oare, cerul larg deschis,/seninul din Cefeu, azur séptentrional/şi cum pe raza lunii ne curgea, ca-n vis,/un binefăcător fluid universal?”/ (Mai ştii…?)
Datumul ne poate juca o farsă: „Povestea filelor albe/e tot ce-am lăsat netrăit,/sincope din dragostea care/în spuza jarului s-a mistuit.//Povestea filelor albe/e golul, e hăul din noi,/cărarea pe care n-am încăput,/să mergem în viaţ’-amândoi.”/ (Povestea filelor albe)
Dar mai este o variantă: „ Îţi scriu un mic poem în stil alexandrin,/iubita mea de ieri, iubita mea de azi,/iar dac-o fi, şi-o fi, în braţe lin să-mi cazi,/atât cât mai trăim, noi doi să ne iubim,/iar când veni-va zi, veni-va să murim,/să bem până la fund din cupa cu venin!”/
(În stil alexandrin)
Ori: „Eu vreau femeia înspumată ca şi marea în furtună,/cu ţâţa dulce ca porumbu-n lapte când îl fierbi,/ca şerpii-n şerpărie care, piatră scumpă-şi fierb din spumă,/femeia atică, cu pasul sprinten ca la goanelor de cerbi.//Eu vreau femeia-abis, din funduri de oceane, neatins,/femeia-vis ce-n zori să nu să se destrame;/hiperboreele ne curgă liniştit prin părul nins,/când vremea ‘ceea va veni şi ne va prinde-n rame.” (Eu vreau femeia)
Oricum, femeia: „Aşa cum flori de colţ pe creştete alpine/Dau muntelui sublimul culmilor ne-atinse,/La ceasul brumelor prin vremurile ninse,/Şi un blestem e bun când vine de la tine.”
(Şi un blestem e bun)
Dacă femeia este efigia mişcătoare pe albastrul infinit:
„Privesc spre cer cu sete de albastru,/să se pogoare din senin Fortuna,/să fim doar noi sub cer, să fim totuna.//Îmi voi purta ca pe un dar cununa,/mă voi ruga cu rugă de sihastru,/privind spre cer cu sete de albastru.”/
(Privesc spre cer)
Şi: „Vreau să înţep cerul,/să curgă peste mine o picătură de albastru./M-am obişnuit cu albastrul ochilor tăi,/iubito,/şi nu pot trăi/fără sete de albastru.”/ (O picătură de albastru)
Dacă: „Tu eşti fata după care/am plecat prin risipire/să te caut, să te-adun./Tu eşti fata ce-am găsit-o/’n căutarea regăsirii .”
(Tu eşti fata),
atunci: „Aruncă-mi draga mea,/aruncă-mi pe sicriu/un bulgăre de poezie!//În loc de lutul greu/şi lipicios ca un limax,/ca o năpârcă,/aruncă-mi tropi/şi rime, şi măsuri, şi ritmuri.//Aruncă-mi, draga mea,/un bulgăre de poezie/să se sfârâme-n tropi,/dar mai ales într-o metaforă/obscenă – moartea mea!//Să crească muşuroiul dolofan;//mormântul – el /-mormântul meu.”/ (Bulgăre de poezie)
Conchizând lapidar: „Eu te iubeam din viitor,/când încă nu erai născută,/pe când în tine nu era,/ nici dor, nici taină, nici ispită.//Din destrămări te-am adunat,/în suflet să-mi sădeşti credinţă;/mi-ai fost menire, gând, păcat/şi puntea înspre nefiinţă./Eşti cel dintâi şi ultim suvenir;/erai, ai fost şi încă eşti/un verb ajutător ce-l foloseşti/în zicerea aceea-a lui Shakespeare.” (Verb auxiliar)
Şi pentru că ireversibil şi prea repede, şi prea nedrept, ajungem şi moşnegi, cu ochelari din sârmă ruginită şi betegi, Carpae Diem!: „Mai las’, iubito, să închid fereastra/să sechestrez un univers în noi,/să simt a magmei scurgere-n şuvoi/să fie-ntreg potopu-n noaptea asta.//Prin noi, fluid universal să curgă,/să se pogoare din senin fortuna,/să se ogoaie-n linişte furtuna,/ca liniştea de după…să se scurgă./
(Liniştea de după furtună)
Pretext pentru „a o face pe poetul?”: „Deschide larg fereastra ce-am închis-o/s-ascult cum pacea curge-n univers,/să-ţi recitesc poema într-un vers/ce pentru tine dinadins am scris-o.” (Ibidem)
De facto: „Te ştiu şi după vorbă, mers, ispită, glas duios,/din visele-mi tăcute, frustrate de cuvinte;/nu ştiu de ai fost, ori demon, ori angel, mai ‘nainte,/dar ştiu c-ai fost şi încă eşti un vis în vis frumos.” (Te ştiu)
De iure: „Te vreau un vis concret să fii,/cu mâna să-ţi cuprind tumultul,/să fii sălbatică şi fiară rea,/şi nărăvaşă cum e vântul.//Să te-mlânzesc ca pe o fiară/ce vrea să fie îmlânzită,/să fii povestea mea de-o vară,/să fii vestală şi ispită//.Să ne trăim ispita, azi,/poveste peste ani să fim,/să fie totul vis în vis/din care să nu ne trezim.”
(Te vreau un vis concret)
Setea de albastru e panaceul absolut care ne vindecă de Răul Universal ce ne pândeşte din umbră, lovindu-ne când atenţia ne este sustrasă machiavelic ori sardonic.
Setea de albastru ne face mai buni şi altruişti, şi oleacă „mai” nemuritori, la muchia de cuţit cu eternitatea, între Esenţă şi Nimic!!!
Pentru că, între Esenţă şi Nimic, doar lucrurile veşnice au sens!!!

Autorul

Reclame

Prefaţa cărţii Săvârşirea (re)naşterii – Cătălina Nicoleta Munteanu

Săvârşirea (re)naşterii autor Marius Iulian Zinca

„Să nu uiţi tată, …

… de pe 16 iulie 2013, orele 12,20, privesc timpul şi pe mine trecând prin el.
Timpul e acelaşi şi oamenii…”

Am simţit cum se zbate sufletul în secunda morţii, cum luptă la despărţirea de trup. Ştiu ce înseamnă să guşti amărăciunea şi durerea ce rămân în urmă, atunci când pierzi un părinte. Crezi în acele momente că rămâi fără trecut, că îţi ard rădăcinile. Inima explodează, toate simţurile sunt paralizate iar această durere nu poate fi exprimată printr-o manieră vizibilă. Te închizi în tine fără să poţi plânge, fără să poţi ţipa…nu vorbeşti, ca un mecanism de autoapărare.
Fiecare dintre noi simte durerea în mod unic iar procesul de „vindecare”, învăţare şi acceptare a golului lăsat de cei dragi, este un mit. Nimeni şi nimic nu poate înlocui acel „gol”, iar „Lacrimile îţi pot spăla ochii/sufletul, dar lasă urme/cicatrici arzându-ţi obrajii…”(„Vorbe…”)
Ca o premoniţie, poetul Marius Iulian Zinca se descoperă cu două luni înainte de pierderea tatălui, sub o altă formă de scriere – a poeziei religioase – cu ajutorul căreia îşi curăţă sufletul pregătindu-l parcă de ceea ce va urma. „Mă iartă Doamne/că sunt om,/greşesc ades,/păcatul meu,/dar uneori/mi-e tare greu./Ajută-mă/de cad,/să mă ridic,/să-mi urc Golgota mea,/să-mi curăţ crucea,/aripi în zbor să fie ea, /copiilor mei,/copiilor Tăi./Amin !”- („Crucea”)
Într-o lume în care totul este atât de legat de materie şi de trup, poetul Marius Iulian Zinca, stimulează cititorii să conştientizeze existenţa lucrurilor care transced mizeria cotidiană. „Aştept/Lumina cea divină/să-mi umple Calea către Tine.”
( „Închisoarea sufletului”)
Aceste poeme ne deschid ochii, mintea şi sufletul reamintindu-ne de Patimile, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului. Poetul devine astfel mărturisitor al Iubirii, al Luminii şi al Bucuriei. „Hrănind/scoarţa din coaja/copacilor trunchiaţi/crescuţi/să vadă,/să simtă/albastrul de necuprins/al iubirii de nesfârşit/din apă, aer şi pământ./Ne iartă micimea Doamne !”(„Dezlegare”)
Recunoscându-şi neputinţa, poetul urcă propria Golgotă, răstignindu-şi durerile sufleteşti, cunoscând astfel adâncimile, puterile şi frumuseţile Dumnezeieşti.
„Mă-nchin Ţie,/Doamne/şi-Ţi mulţumesc/că-mi dai putere/încercările vieţii/să le trec/şi/minte îmi dai/să-nvăţ din ele./Îţi mulţumesc Doamne !”(„Mulţumire ”)
La răscrucea dintre golul interior şi ceea ce crede subiectul poetic că l-ar putea umple s-a născut acest tip de poezie, ca o eliberare, iar dacă ne vom apleca cu atenţie spre experienţa sa spirituală, vom fi răsplătiţi cu Lumina care se înalţă din abisuri. ”Mă-ntorc/în trupul meu acum/când încă sper/că prea târziu nu e/să pot/îngenunchea/să-Ţi mulţumesc” ( „Pribegia sufletului”)
Prin limbajul sufletului, poetul atinge inimile celor care citesc, conştient fiind că „Lucrurile se întâmplă întotdeauna când trebuie să se întâmple, nu când vrem noi… „ („Vorbe…”)
Deşi obosit, nu abandonează lupta, se agaţă cu stoicism de orice speranţă pentru a salva viaţa tatălui său. Face naveta aproape zilnic între Piteşti şi Bucureşti, pentru a sta câteva clipe alături de el, cuprinzându-i palma mâinii stângi cu protecţie şi încurajare „ Mi-am pus gândul /să facă naveta zilnic/între Bucureşti şi Piteşti,/poate află /pe unde umblă/sau trândăveşte/sufletu-mi./L-am trimis/de mai bine de o lună/să Te caute,/să Te găsească,/să Te aducă,/să-mi umple totul/de Tine.” („Am obosit…”)
„Am obosit/în aşteptarea sufletului meu./Te rog/Doamne,/nu mă lăsa/să mă resemnez/cu gândul/că mi-am părăsit trupul./Dă-mi puterea/să găsesc drumul înapoi,” ( „Resemnare ?!?”)
„Despre viaţă nu poţi scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi”- spunea Emil Cioran. Marius Iulian Zinca tocmai asta face; în zile de aşteptare, descărcându-şi sufletul, aşterne trăirile şi stările până în clipa în care, resemnat şi obosit îşi cere iertare, mulţumind şi îndemnând pe fiecare dintre cititorii săi:
„Iubiţi-vă părinţii, iubiţi-i mult căci indiferent de felul şi forma lor, sunt singurii cei mai buni „profesori” în, de şi despre viaţă funcţie de mediul în care trăiţi. Cu mintea „deschisă”, puteţi decela întotdeauna între „aşa da şi aşa nu”, depinde doar de voi. „
Vă invit să-l descoperiţi pe poetul Marius Iulian Zinca sub această nouă forma de scriere, să-i mângâiaţi bucăţile de suflet, lăsând să picure din gândul fiecăruia, o rugăciune de iertare pentru sufletul tatălui său, mutat de la noi.
Închei, citându-l pe poet din „Vorbe”…le sale: „Dacă iubeşti pe cineva, dă-i libertate, lasă-l să zboare şi se va întoarce într-un timp… la tine.”

Cătălina Nicoleta Munteanu

Cenuşa , oglinda, inorogul

Geo Vasile

Atestat de vitalitatea speciei epice, violent concurate de invazia imaginii (mass-media, audio-book-uri, videoclipuri, benzi desenate etc.), romanul Craii şi morţii, de Dan Stanca, se deapănă şi se edifică prin atomizarea şi însumarea simultană a vocilor-personaje (Tracy Chevalier, Lobo Antunes, Claudio Magris). El nu exclude estetica suspiciunii detectiviste şi reconstituirea realului sub o grilă onirofantasmatică, parabolică, profetică (Petru Cimpoeşu, Florin Şlapac etc.). Sursele imaginarului colectiv sunt combinate în retorte alchimice cu Istoria şi istoriile individuale, cu cronici de istorie reală, apocrifă sau fabuloasă (Umberto Eco, Milorad Pavič, Mika Waltari).
La fel de fertilă este şi revizitarea ironică, tandră, parodică sau gravă a unor teme delicate, existenţiale, dilematice sau recontextualizarea vieţii unor personalităţi celebre pentru cititorii veacurilor XX-XXI (Iisus, Maria Callas, Marilyn Monroe, marchizul de Sade, Petrarca, Mona Lisa etc.) sau a unor personaje insolite, cum ar fi, în cazul romanului la care ne vom referi, craii lui Mateiu Caragiale. Relatarea istorică, chiar şi atunci când atinge cota spectacularului paranormal, propune modele umane eroice ce nu pregetă să se imoleze întru credinţă pe altarul demnităţii şi devotamentului faţă de misia suprafirească cu care fuseseră învestite. Idealul cruciaţilor este de fapt căutarea Graalului, mai presus decât piroanele răstignirii Domnului sau chiar decât lemnul crucii.
Căutarea propriei identităţi dă la iveală adesea o lume tot mai debusolată, ludic-sarcastică, lascivă, suferind de scepticism cinic sau diverse derapaje psihice. O pildă vie în acest sens este Victor Paşadia, redactor la SLAST şi critic literar, un plaisir-ist dezabuzat, elegant crai nărăvit şi duplicitar, reacţionar înnăscut, farseur, ce va sfârşi în puşcărie în urma unor inabile inginerii imobiliar-financiare „ca un cavaler jupuit de blazonul său”. Din tabloul clinic al comunităţii mai fac parte şi diverse fobii (precum cea de oglinzi) şi felurite obsesii. Ele îl vor acapara pe maestrul linotipist, seninul, aparent absentul Alexandru Pantazi; departe de a reprezenta clasa muncitoare în sensul gregar, leninist, acesta va adera la gruparea disidentă „Băcanu”, ce va tipări în iarna lui 1988 primul ziar clandestin „România”, descoperită şi arestată de Securitate; când nimeni nu se aştepta, singurul dintre cei patru crai, fostul deţinut politic, se va sinucide, coborând în tunelul metroului. Suferind de ireversibilă îndoctrinare ideologică, duplicitate sau felurite frustrări şi complexe psihiatrice, ex-secretarul de partid al ziarului, poetul Florea Pirgu, nu va avea puterea să restarteze, rămânând încremenit în proiectul naţional-socialismului ceauşist şi, prin urmare, va deveni un paşnic pacient al unui ospiciu privat, susţinând însă că nu-l cheamă Pirgu, ci Pavel, nu altul decât numele ţarului în favoarea căruia abdicase cel din urmă Mare Maestru al Ordinului Templierilor. Atribuindu-şi năravuri ce-l acuză fie de masochism, laşitate, frică sau de câte şi mai câte păcate imaginare fişate parcă din Psihopatologia vieţii cotidiene, celebra carte a lui Freud, protagonistul narator se va metamorfoza, afectat de o nemântuită melanholie, în inorog, precum eroul lui Cantemir din Istoria ieroglifică.
Expert, am putea zice, în materie de roman contemporan românesc şi european, metabolizând cu talent şi captivant jocul acestuia la graniţa dintre ficţiune şi biografism, dintre invenţie şi autenticitate, dintre fresca de moravuri cu bestiarul aferent şi filonul discursiv tip Şeherezada, Dan Stanca dă prin recenta carte Craii şi morţii (Cartea Românească, 2012, 209 p.) proba sa de mare prozator şi, totodată, de teoretician al naraţiunii. Laitmotivul cărţii este o frază aparent amuzantă, dar plină de miez: „Când te apucă lehamitea de ficţiune, fii sigur că taman atunci ficţiunea se năpusteşte asupra ta…”.
Craii şi morţii, printr-o inexplicabilă asociaţie, şi aia de idei, cum spunea regretatul CMI, ne-a adus aminte de romanul lui Saramago Anul morţii lui Ricardo Reis, nu altul decât unul din numeroasele pseudonime-heteronime ale poetului Fernando Pessoa. Romancierul portughez face din Ricardo şi Pessoa (deja în postura de mort anxios ce-şi vizitează la hotel propriul substitut de transfer) personajele sale purtătoare de mesaj: războiul ce se anunţa va să însemne sfârşitul visului, al credinţei în utilitatea şi perenitatea artelor. Livrescă şi autoreferenţială în sensul metaficţiunii, oferta romancierului nostru este tot una iniţiatică, simbolică, cu decolare în fantastic, a se vedea itinerarul aventuros al cavalerilor cruciaţi plecaţi din Franţa şi Lombardia, care, alungaţi din Ierusalim şi Antiohia, din Malta şi Rusia ţarilor, ajung, sub incredibile avataruri, de la Godfroi de Bouillon, regele latin al Ierusalimului, la Jacques de Molay, la cei trei René şi apoi la cei trei Pavel, în Bucureştiul Curţii Arse, o veritabilă curte a miracolelor, spre a se reîncarna în cartea cu cheie Craii de Curtea Veche (căci craii sunt, de fapt, cavaleri de Malta, ne spune Dan Stanca). Fantasticul cedează când şi când locul realismului autenticist, tip Radu Aldulescu, prin tablouri şi portrete vivante din România şi Bucureştiul epocii şaptezeci-două mii, prin viaţa şi metamorfozele personajelor ce populau redacţia defunctului ziar al tineretului comunist (botezat după 1989 Tineretul liber). Aşa-zisa epocă de aur, un imens generator de schizofrenie generalizată, ce caracteriza societatea românească (dublul limbaj, disimularea, dedublarea, parşivenia tuturor categoriilor socio-profesionale întru supravieţuire), va deveni după decembrie 1989, sub spoiala statului de drept, a democraţiei parlamentare, a libertăţii de expresie, o junglă a prădătorilor fără scrupule, a violenţei specifice gangsterilor. Rezultatul: călcarea pe cap şi eliminarea păturilor vulnerabile la adăpostul unor legi strâmbe sau făcute cu dedicaţie.
Nu lipsesc portretele memorabile ale degradării şi involuţiei, inclusiv fizice şi psihice, ce trimit la motivul baroc al grandorii şi decadenţei sau anticipând un soi de pandemie a sfârşitului prin recurs la metafora recurentă a cenuşii, a ploii de sânge, a furtunii devastatoare menite să pedepsească setea de aur şi nestemate, trufia, exbiţionismul ideologic, minciuna. Romancierul nu uită detaliile, sarea şi piperul naraţiunii, precum ar fi cele aferente vieţii de cuplu ca infern a protagonistului-narator, sau free-sexului profesat de Victor Paşadia. Scene din închisoare, din ospiciu, din redacţia unui relativ recent oficios al B.O.R, unde va fi angajat ultimamente Horia Stanciu, din cârciumile mai vechi sau mai noi, alternează cu episoade din războiul lui Napoleon împotriva Rusiei, ce se va sfârşi printr-o ruşinoasă înfrângere a corsicanului la Borodino, în 1812.
Un merit esenţial al romanului este atât scriitura cultă, limpidă, păstrând permanent o anume cotă hermeneutică, camilpetresciană sau eliadescă, coexistând pe nesimţite cu una foarte naturală, versatilă, plastică, ironică. Dan Stanca nu evită abordări, descrieri, expresii şi blasfemii deloc ortodoxe, uneori chiar crude, ironic-polemice, a se vedea în acest sens părerea unui personaj secundar despre IPS Daniel şi a sa proiectată ctitorie, sau chiar îngrijorătoarea aserţiune a lui Horia, acest camusian om revoltat şi totodată „tren deraiat”, cum se autocaracterizează, despre acelaşi întâistătător al B.O.R., pe care-l cunoscuse cu ocazia unei deplasări la Patmos: „Mai târziu aveam să aflu că Daniel e cel mai singur om de pe faţa pământului. Mai ales după ce a fost uns patriarh, singurătatea i s-a accentuat…” (p. 98).
Astfel, limbajul ce sonorizează un ambitus expresiv extrem de larg (de la cel jurnalistic, evocator-istoric, la ce poematic-biblic), rămânând totuşi omogen, probează cu fiecare frază un univers stilistic indelebil şi inconfundabil, pliindu-se caracterologic pe statutul personajelor, între care deloc neglijabil ni se pare medicul psihiatru Ştefănescu; acesta îl va descoperi pe pacientul Pirgu cu trecutul lui partinic şi poetic traumatizant, marcat pe viaţă de farsa lui Paşadia (ce-i înlocuise „documentele” din geantă cu cenuşă), dar şi pe ziaristul Horia, venit la ospiciu să vadă ce se alesese din fostul său şef.
Rezultatul final: arhitectonica frumos curgătoare a structurilor narative, inclusiv distribuţia sau reluarea lor într-un timp şi spaţiu ce se dilată sau se contractă sub un dicteu auctorial plin de premoniţii.
Climatul fantastic al romanului este alimentat de recurenta întrupare peste veacuri a strănepoatei Marelui Maestru Jacques de Molay, nebuna Isabella de Molay, ce nu pregeta să-şi arunce de pe ea hainele prin locurile pe care le străbătea prin Franţa veacului XVIII, dar goliciunea ei înspăimânta, tot trupul ei ardea de viu, sânge şi cenuşă, împlinind o predestinare. Sub unda aceleiaşi predestinări, ce marchează viziunea despre lume a autorului, se scrie acest roman. Un fapt ce-ar putea părea anecdotic încoronează în chip de epilog dispariţia naratorului din Craii şi morţii: „La o liturghie duminicală slujită chiar de PF cu soborul lui de preoţi, în linguriţa înaintată spre buzele unui credincios, care aştepta sfânta împărtăşanie, s-au aflat câţiva stropi de sânge. (…). Când vrei să scapi de ficţiune, fii sigur că ea te va cotropi!”. Sub semnul enigmei se scrie acest roman al unor „destine dezintegrate”, al unor „chinuiţi ai nemuririi”, cititorul având avantajul şi totodată inconvenientul unui evantai de interpretări oferite cu talent de Dan Stanca.

În lumina florilor de mucigai

Camelia Săpoiu

Romanul Revoluţia borfaşilor al lui Cristian Meleşteu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, o poveste care te prinde. O poveste despre supravieţuire, despre pariul cu viaţa, un pariu al cărui martor este un Dumnezeu indiferent sau absent, despre hazard, o poveste ai cărei eroi vin din lumea cerşetorilor, a hoţilor de rând, a prostituatelor şi a interlopilor, o lume despre care, notează Radu Aldulescu, nu s-a mai scris cu atâta elocinţă poate de la Groapa lui Eugen Barbu. Periferia populată de personaje specifice, scenele naturaliste, onomastica, argoul personajelor, faptele expuse ca-ntr-un reportaj îl plasează cumva pe Cristian Meleşteu în descendenţa marelui prozator, care face în Groapa „monografia unei lumi care se naşte din mucegaiuri, bube şi noroi” (Nicolae Manolescu). Zic cumva, fiindcă sunt evidente elemente care îl distanţează, altfel, pe Cristian Meleşteu de romanul realismului suburban.
Şapte capitole cu titluri „de împrumut” din zona artelor trebuie să anunţe mai mult decât o poveste despre un taximetrist dependent de jocuri de noroc, o prostituată şi pungaşi de toate tipurile.
Aşadar, prozatorul îşi intitulează cele şapte părţi ale romanului după tot atâtea lucrări ale pictorului olandez Hieronymus Bosch, în care acest artist, reprezentant exponenţial al sfârşitului de Ev Mediu, ilustrează concepte morale şi religioase prin imagini fantastice, cu evidente tendinţe ironice. Deloc întâmplătoare opţiunea prozatorului pentru titlurile unor picturi-satire, în care se amestecă obişnuitul cu supranaturalul, sacrul cu profanul, ilustrând păcatul şi decăderea umană, opţiune care anunţă, doar celor pregătiţi să vadă, un roman scris în cheie parodică.
Ispitirea Sfântului Anton, primul capitol, construieşte aceeaşi atmosferă de iluzie, de tentaţie şi de păcat pe care o transmite şi tabloul de la care împrumută titlul. Incipitul anunţă abrupt un personaj marcat de frustrări şi prins fără voia lui într-un cerc al supravieţuirii din care poate aluneca oricând: „– Dacă aş mai fi copil, aş plânge fără întrerupere un an de zile. Asta ca să mă răzbun pentru toate clipele când, matur fiind, am vrut să plâng şi nu am putut-o face…”. Urmează biografia lui Tase Treflă, despre care aflăm că fusese un copil pasionat de matematică, apoi terminase o facultate tehnică. Ceea ce-i marchează destinul este, însă, ispitirea: „Din toate lucrurile din lume, niciunul nu-i producea mai mare plăcere lui Tase decât jocul de cărţi: pokerul era pasiunea sa, dar juca şi şeptic, whist, tabinet, popa-prostul, orice, cu condiţia să existe o miză”. Înclinaţia scriitorului către istorism se probează în continuare (şi pe tot parcursul romanului), când se conturează altă biografie: a lui Vasile Topor. Alte personaje intră în scenă, într-un ritm alert al naraţiunii: Colonelul, Getuţa, Gogu Cămătaru. Biografiile personajelor, dezvoltând istorii incredibile, pe care realitatea postdecembristă le omologhează uneori cu alte istorii, înfierate în realitatea străzilor şi a periferiilor oraşelor de azi, se aşază ca-ntr-un joc de puzzle, bucată cu bucată, pentru a da tabloul final, cel al unei lumi în declin, cu legi proprii, cu poveşti, cel mai adesea, tragice.
Eforturile lui Tase de a realiza un volum cu scheme de joc care să asigure câştigul parodiază încercarea omului de a controla legile hazardului. Dar şi alte ispitiri influenţează destinul lui Tase: marea partidă de poker cu cei doi italieni, pierdută, în urma căreia Colonelul se spânzură de teama perspectivei că nu va putea plăti cămătarului banii împrumutaţi. De altfel, ultima ispitire, căsătoria cu Getuţa, e favorizată de aceeaşi teamă: suma împrumutată de la cămătar şi pierdută la jocul de cărţi, în ciuda schemelor matematice.
Următoarele trei părţi ale romanului sunt ilustrări fidele ale atmosferei şi ale mesajului tabloului titular. Capitolul Grădina desfătărilor lumeşti prezintă nunta lui Tase cu Getuţa, prilej pentru prozator de a parodia clasa socială a îmbogăţiţilor de după Revoluţie. În plan secundar, se continuă povestea lui Vasile Topor, şeful tuturor cerşetorilor, care construieşte pentru aceştia un bloc confortabil, râvnit de toţi locuitorii oraşului. Partea a treia, Carul cu fân, prezintă festinul pe care Tase îl dă pentru cerşetorii şi hoţii de tot felul pentru a sărbători cu ei nunta, dar şi intenţia de a părăsi lumea lor. Oamenii care se agaţă cu disperare de carul cu delicii de tot felul dus către iad de demoni în lucrarea lui Bosch prind viaţă în aceste pagini ale romanului: alte şi alte figuri apar şi se înfruptă din generozitatea fără margini a lui Tase, concretizată prin risipirea banilor strânşi la nuntă. Băutura şi mâncarea îmblânzesc mai întâi pe participanţi, care, mai apoi, se asmuţesc, reeditând un episod aproape arghezian, bătaia din La popice: „La podea cu mâinile chircite deasupra capului, să fie sigur că nu se trezeşte cu vreun picior în cap, Sică îşi calculează şansele. […] Se ridică brusc, pe neaşteptate, urlă cât putu de tare, […] se încovrigă şi porni la atac, ca un berbec, cu capu-nainte”.
Corabia nebunilor arată, asemenea tabloului, ignoranţa şi decadenţa umană. Fapte aproape incredibile − camionul cu cartofi, călătoria la Bucureşti, petrecerea fără măsură, „falimentul” lui Tase, amanetarea verighetei − sunt redate alert, urmate de un gest neaşteptat al personajului principal. Rămas falit, fugit fiind cu banii de nuntă şi cu o datorie care îl sperie, Tase vede în întoarcerea în satul natal, la sigura sa rudă, o bunică despre care nu ştie dacă mai trăieşte, unica soluţie rămasă. Aşa se face că, după un drum complicat, bărbatul are de trecut o ultimă piedică înainte de a ajunge la destinaţie: lupta cu o stâncă prăvălită, care taie drumul către satul natal. În Judecata de apoi apa capătă funcţie purificatoare. Epuizat de proba stâncii – „viermele uman îşi vedea de găurirea stâncii” −, personajul primeşte botezul apei, „lepădându-se de numele de Treflă şi de trecutul lui de borfaş” . Registrul parodic capătă în penultimul capitol, Scamatorul, alte conotaţii. Erou de poveste fără voie, Tase îşi continuă drumul. Sfânta Vineri, protectoarea călătorilor, apare aici în persoana unei bunici cu un picior de lemn, păstrându-şi piciorul tăiat într-o ladă, pentru înmormântare. Alte probe nu întârzie să apară: noul Tase repară casele toate din sat şi biserica, docil ca un copil. Crede că înţelege tâlcul acestei probe când fiecare casă reparată îl răsplăteşte cu o salbă de aur. Munca lui Tase, singur, cu casele de lemn goale, într-un sat părăsit, este un joc de-a alba neagra, aici povestea devenind o parodie a tabloului însuşi, Scamatorul.
Ultimul capitol, Moartea avarului, închide simetric romanul prin revenirea la prima ispitire: jocul de cărţi. Tase află că întregul sat îi aparţine fiindcă bunica îl câştigase la un joc de poker. Imaginile „cu bărbaţii din neamul lui Tase pierzând la jocuri de noroc” se aplatizează când în minte îi încolţeşte gândul: „Nu sunt dintr-un neam de învinşi!”. Iluzia se spulberă însă când bătrâna îi dezvăluie că cel învins de ea la jocul hazardului a fost bunicul său. Finalul aduce parodia divinului: filele Bibliei devin cărţi de joc, făcute de Tase din disperarea unei ultime partide, pe care să o câştige, pentru a scăpa definitiv de stigmatul eşecului.
Revoluţia borfaşilor este un roman despre slăbiciune sau despre puterea omului de a se schimba, în ciuda strânsorii de menghină pe care societatea o pregăteşte fiecăruia.
Florile de mucigai reapar, iată, prin proza lui Cristian Meleşteu, pentru a ne reaminti că în orice lucru urât, condamnat sau condamnabil există o fărâmă, dacă nu de frumos, măcar de speranţă.

Luiza Textoris @ Corin Braga

luiza-textoris

Cel mai recent roman al lui Corin Braga, Luiza Textoris, a apărut în 2012 şi vine în completarea ciclului Noctambulii, din care mai fac parte Claustrofobul (1992, 2011) şi Hidra (1996, 2011). Pe lângă faptul că se înscrie într-o linie imediat succesoare lor, Luiza Textoris este şi punctul de legătură care dă coerenţă întregii trilogii. Pe scurt,Claustrofobul vorbea despre povestea Adelei şi a lui Anir – blocaţi într-un oraş scufundat şi urmăriţi de nişte conspiratori care vor să-l ucidă pe cel din urmă.Iar Hidra descrie căutarea halucinantă a lui Anir (dispărut fără urmă), întreprinsă de Adela în acelaşi oraş haotic. Ultima carte oferă, în sfârşit, viziunea de ansamblu care se lăsa anunţată de anumite detalii ambigue, deja plasate intenţionat în romanele precedente.

Cartea se deschide cu povestea eroinei cu acelaşi nume, o fată căreia îi place atât mult să viseze, încât a devenit dependentă de somn. De aceea, chiuleştemult de la şcoalăcasăpoată dormi cât mai mult şi încearcă să-şi dezvolte strategii care să-i permită prelungirea viselor sau controlul lor. O scenă aparte, cea în care vrea să sară în groapa de nisip de la şcoală precum sare şi în vise anunţă deja două lucruri importante: incapacitatea de a se adapta la realitate şi tendinţa de a confunda planurile chiar şi când e lucidă.

La scurt timp după, în viaţa ei îşi face apariţia Fulviu, un licean pierdut, la fel de inadaptat social şi de preocupat de vise ca şi ea. La prima vedere, îşi dau seama că fiecare l-a visat pe celălalt şi că se cunoşteau, de fapt, de mai demult. El este cel care o va învăţa să viseze conştient, să-şi ţină un jurnal de vise care să-i permită să revină mereu la punctul în care s-a trezit şi care ar ajuta-o să distingă mai bine între ceea ce a visat şi ceea ce a trăit cu adevărat. Nu în ultimul rând, văzând cât de mult o afectează, el este cel care o învaţă să-şi creeze un dublu de vis, un fel de alter ego oniric pe care-l poate controla şi prin care ea poate să vadă, să simtă şi să experimenteze lumea inconştientă, fără să fie pusă în pericol. Îi atrage atenţia, totuşi, asupra unui singur aspect: să nu fie niciodată văzută de către dublul din visul ei, fiindcă acesta va începe să-şi pună întrebări asupra identităţii sale şi să dorească să scape din lumea ei în lumea Luizei, riscând astfel să se întâmple ceea ce trebuia evitat cu orice preţ: întrepătrunderea celor două planuri. Acesta este şi momentul în care legătura dintre acest roman şi celelalte două devine evidentă: Luiza o creează pe Adela, în timp ce Fulviu îl crease deja pe Anir. Visând împreună, cei doi îşi fac dublii să se întâlnească, să se îndrăgostească şi să încerce să salveze Clusiumul, oraşul din visul Adelei, din mâinile maleficului Moloh.

Revenind la firul epic, Luiza ignoră sfatul lui Fulviu şi se lasă văzută de Adela. Din acest moment încolo, romanul îşi intră pe deplin în puteri şi devine cu adevărat oniric: graniţele se şterg complet şi Luiza nu mai poate distinge între vis şi realitate. Mai mult, în vârtejul iscat de schimbul constant între planuri este prins şi Fulviu. Adela trece graniţa şi o ia în posesie în repetate rânduri pe Luiza; se aduc unele lucruri din vis în realitate, fără vreo explicaţie logică. Acestei crize îi sunt găsite două soluţii: cea raţională, medicală, este dată de către doctorul Vladinski, care vrea să o vindece de boala somnului pe Luiza şi să o aducă înapoi, definitiv în realitate, însă odată ce reuşeşte acest lucru, îi distruge eul nocturn, iar ea nu mai poate dormi. A doua variantă, cea pe care merge fata, fără ca ceilalţi s-o ştie, este rezolvarea unei traume emoţionale, luând-o drept ajutor pe mama sa nebună. Prin intermediul oglinzilor, pe care le foloseşte pe post de portaluri, reuşeşte să comunice cu ea, apoi cu bunica sa moartă, să călătorească în timp şi să se decorporalizeze, să scape din spitalul în care era internată sub supravegherea lui Vladinski şi să rezolve, între timp, conflictul. Din păcate pentru ea, tocmai din cauza aventurii decorporaliza(n)te, ea nu se mai poate întoarce în corpul său, pe care îl poate privi în toată inerţia sa, numai din exterior.

Deşi, la o primă lectură, romanulpare supraaglomerat şi confuz, iar unele întâmplări par să nu fie legate într-un mod logic sau să fie greu de justificat, trebuie ţinut minte mereu că avem de-a face cu un roman construit în mod asumat şi voit oniric; nu totul trebuie să aibă sens de la bun început (chiar dacă la o a doua lectură, deja mai versată şi mai atentă, legăturile care aparent lipseau pot fi descoperite) şi atmosfera de ansamblu pe care trebuie să o lase (iar romanului îi reuşeşte asta) este cea a unui vis, a unei logici din spatele logicii obişnuite. Oricum, întrepătrunderea constantă şi nemediată, neanunţată a celor două planuri care ajută, într-un final, şi la împletirea tuturor firelor epice într-unul singur, coerent dau atmosfera fluidă, asumat difuză, dar binevenită unei astfel de cărţi.

Mai mult decât atât, impresia lichidităţii şi deschiderii cărţii este înrădăcinată şi de multiplele jocuri de intertextualitate: pe lângă faptul că sunt prezente destule apropouri la evenimente din Claustrofobul şi Hidra, Corin Braga se joacă şi cu referinţe literare din afară propriei creaţii, care servesc totodată şi la ştergerea diferenţei dintre vis şi realitate: de pildă, Luiza are impresia că trăieşte (oniric) scene din romanul ei preferat, Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov. În altă scenă, îşi asumă identitatea lui Alice din Alice în Wonderland şi trăieşte peripeţii asemănătoare, pe care i le povesteşte, mai apoi, lui Fulviu ca şi cum acestea ar fi realitate. Mai mult, devine personaj al unui joc pe calculator, numit Heroes of Might and Magic şi poartă un război împotriva Reginei Inimilor Negre (aici intertextualitatea amestecă atât cartea, cât şi jocul pe calculator şi se mai bazează pe o ultimă subtilitate, întrucât chiar numele mamei Luizei este Regine).

Nu în ultimul rând, romanul lui Corin Braga merită citit şi datorită cantităţii de informaţie presupusă de abundenţa teoriilor şi conceptelor. Fără a intra prea mult în detalii, voi numi doar câteva dintre ele: valenţele psihologice (trauma copilăriei Luizei, care este o continuare a unei traume pe care a suferit-o Regine, mama ei; frecventele “coborâri” prin beciuri, pivniţe; Clusiumul, oraşul mereu sub apă din visul Luizei care este o metaforă a inconştientului disfuncţional); teoriile legate de vis, care poate fi privit şi că o cale de acces către alte lumi; teoria dublilor, a “joined dreaming-ului”, a visului în vis, a visului lucid, a treziei paradoxale sau a eului nocturn vs. eul diurn. De asemenea, un rol important îl joacă şi oglinzile, ele fiind portalul, calea de acces atât către controlul dublilor, cât şi către mintea şi logica din spatele nebuniei; mai mult, ajută la decorporalizare.

Dacă i se poate aduce, totuşi, o critică romanului lui Corin Braga, aceasta ţine strict de felul în care este construit ca naraţiune, ca poveste pură (elementul care face, până la urmă, un text să fie un roman), dincolo de intertextualitate, apropouri teoretice sau tenta onirică. Aşadar, îi pot fi reproşate două lucruri: primul, subiectiv şi, deci, mai superficial (fiindcă poate, la fel de bine, să nu deranjeze alţi cititori) este construcţia de suprafaţă a textului, mai exact, felul în care îi sunt construite frazele: stilul ales este unul baroc, încărcat şi greoi, potrivit mai degrabă secolelor trecute, decât literaturii recente: “Forma holului, a uşilor şi a camerelor se desluşea vag în întunericul de catifea, stropit doar de o pulbere de luminiş ce venea de afară, prin jaluzelele tărcate…”. Al doilea aspect negativ al romanului este însă unul mult mai serios.

Salutam, mai devreme, prezenţa intertextualităţii şi a conceptelor teoretice folosite în roman şi consider în continuare că sunt un punct major de atracţie al acestuia, în sensul în care oferă informaţii noi şi, poate, aduc cu sine şi orgoliul identificării lor. Din păcate însă, la nivel strict textual (adică al felului în care sunt sau, mai degrabă, nu sunt integrate în poveste), ele dau impresia că sunt, totuşi, prea numeroase şi prea evidente pentru a părea naturale, fireşti, şi pentru a funcţiona nestingherit şi nestingherind în povestea pe care romanul, opera epică fiind, ar trebui s-o presupună de la bun început. Mai exact, ele par fie să forţeze naraţiunea să se muleze după ele, fie firele epice forţează potrivirea conceptelor teoretice după poveste, însă cum ele sunt prea numeroase, este cert că la un moment dat, se produce o implozie, care se observă cel mai bine în ceea ce priveşte construcţia personajelor.

Nu neg faptul că autorul a ales intenţionat să nu le dea personajelor un background solid (şi aici mă refer la independenţa lor în afară firului epic principal); este, fireşte şi aceasta o variantă a construirii care nu este neapărat nocivă într-o ficţiune. În Luiza Textoris însă, această absenţă duce la încetăţenirea impresiei conform căreia personajele nu sunt decât nişte funcţii, nişte spaţii goale în mâinile teoriei, care odată ce şi-au spus lecţia, pot să plece pentru că nu mai pot aduce nimic nou naraţiunii (a se vedea, de exemplu, cazul lui Fulviu). Sunt, aşadar, plate, strict funcţionale şi nu par să contribuie la construirea naraţiunii. Dialogurile dintre ele sunt mereu seci şi, într-un fel, stânjenitoare şi ciudate pentru cititor, fiindcă nu sunt naturale, ci par doar replici care trebuie spuse pentru a aduce mereu în discuţie un nou concept. Din păcate, nu pot fi puse pe seama onirismului, pentru că este clară diferenţa dintre pasajele voit construite aşa şi dialogurile care sună astfel: “Parcă ai fi o meduză, îi trânti ea. Vreau să spun, parcă ai chipul din gelatină. Nu te-aş putea desena. Nu ai nişte fotografii?” sau „Dar visul trebuie lăsat să curgă în logica lui, chiar dacă descarcă nemulţumiri prea puţin onorabile/ – Hm, îl tachină Luiza, te preocupă deci politica? Vei fi fiind un revoluţionar ratat?/ – Mă preocupă, din păcate. Dar nu e treaba noastră!”. Şi mai ales, cine vorbeşte aşa: “Ai devenit furios?”. Prin construcţia lor, atât dialogul, cât şi personajele, sfidează veridicul.

Mai mult, naraţiunea nu pare să existe de sine stătătoare şi dă impresia că este la rândul ei doar un alt personaj gol, îndeplinind un rol strict din care nu poate să iasă şi, care – mai important decât atât, din punct de vedere al ficţiunii – nu poate să (se) inventeze, ci slujeşte mereu teoriei.

Luiza Textoris lasă impresia că scriitorul a căutat cea mai accesibilă formă – proza – pentru a-şi expune o teorie, iar asta duce cu gândul la faptul că romanul, în sine, nu e altceva decât un pretext. Compromisul este evident, deci, însă nu funcţionează atât de bine, pentru că înseşi principiile lui sunt sfidate – o jumătate nu este respectată. Din acest punct de vedere, romanul, în sine, ca proză, nu convinge. În schimb, cealaltă parte a lui este reuşită: tot scheletul conceptual şi teoretic este mult mai uşor şi mai interesant de urmărit – paradoxal, poate – tocmai datorită prozei.

 

Alex Cormoş

Interviu cu Mircea Cărtărescu

cartarescu-199x300

Orlando Balaș: „Artele decad şi frumosul secol se duce”.

Mircea Cărtărescu: E un citat semiironic. S-ar putea să fim noi ultimii mohicani, ultimii tipi care utopiază. Trebuie că e o pornire interioară ca un om să scrie versuri în dezastrul ăsta general.

O. B.: „Visul” a devenit „Nostalgia”. De ce această schimbare?

M.C.: E de fapt o întoarcere. Acest titlu mi-a fost blocat în 1989 la Consiliul culturii pentru că amintea de „Nostalghia” lui Tarkovsky. E o explicaţie puerilă. Atunci mi-au fost tăiate o grămadă de pagini, au fost scoase toate cuvintele care puteau avea o referire la moarte, la politică, la erotic.

O.B.: Aţi mai scris proză, sau a fost o „ţâşnire” singulară, de excepţie?

M.C.: Întotdeauna am vrut să scriu proză. Înainte de a scrie poezie, am debutat, dacă se poate spune aşa, în proză. Cele mai multe prototexte ale mele sunt în proză. La 12 ani, la 15, la 17 am scris o grămadă, romane puerile pe care le-am aruncat. Nu mi-a ieşit proza până la 29 de ani, atunci cred că mi-a ieşit ceva din această carte, „Nostalgia”, şi pot spune că proza este prima mea dragoste literară.

O.B.: Revenind: există o criză a individului în acest moment?

M.C.: Eu nu cred că există o criză a individului în acest moment, dimpotrivă, criza individului ia sfârşit şi cred că viitorul aparţine individului. Dacă aş putea să-mi definesc ideologia social-politică, m-aş socoti un libertarian, în sensul pur al cuvântului, deci un om care nu crede decât în libertatea individului.

O.B.: Spuneaţi în urmă cu vreo doi ani că poezia se târăşte de 2000 de ani, dar continuă să fie, trăieşte.

M.C.: Dacă te referi la o anumită criză a poeziei, şi a celei româneşti, eu cred că în acest moment toate formele literare sunt afectate. Pe de altă parte, generaţia mea a fost o generaţie pur antilirică. Dar în mod ciudat, ce rămâne din ea e acel embrion de lirism, acel mic nucleu marginalizat şi ignorat şi de poeţi. Eu cred că într-adevăr lirismul se târăşte, supravieţuieşte. Dar totuşi, el este firul care leagă erele de ele.  Cred că lirismul, umanismul, căldura animală, ca să spun aşa, poate salva poezia şi nu numai pe ea.

O.B.: D-l Liiceanu, referindu-se la dumneavoastră, vorbea despre un „bun somnambulist al culturii”.

M.C.: Încerc să decriptez ce înţelegea dumnealui prin asta, şi cred că înţelegea faptul că există oameni care sunt prea artişti ca să rateze şansa de a concretiza instinctul ăsta artistic, oameni care sacrifică direcţia politică a gândirii lor, pentru a se închide în casă şi a privi în interiorul lor. Novalis spunea că adevărata cale duce spre interior. Există oameni care în orice condiţii, în timpul războaielor, revoluţiilor şi aşa mai departe, preferă să rămână închişi în sine şi să lucreze. Nu ştiu în ce măsură era blamabil lucrul acesta. Mi-am manifestat opţiunile şi angajarea politică, de numeroase ori, în articole şi direct. Dar nu am dorit să ies în faţă, nu am vorbit la balconul Universităţii, dar am fost în Piaţa Universităţii, am stat zi şi noapte o lună de zile. Însă nu cred că trebuie să fiu un lider de opinie. Este ultimul meu gând. Dar ca simplu cetăţean am opţiuni ferme.

O.B.: Aţi simţit odată că vă leagă ceva în mod special de Novalis? Mie mi se pare că „Imnele către noapte”sunt cumva asemănătoare cu „lirismul” lui Mircea Cărtărescu.

M.C.: Sigur că da. Nu numai de Novalis, de tot romantismul german. Eu cred că de acolo vine unul dintre marile nuclee ale culturii europene. Ca şi de Eminescu, de marii romantici în general.

O.B.: Tehnologizarea nu îl îndepărtează pe om de umanism?

M.C.: Eu cred că din contră. Tehnologizarea asta la care asistăm stârneşte o reacţie exact în sens invers. Adică „High Technology – High Touch”. Cu cât suntem mai avansaţi în tehnică, pe atât ne întoarcem mai mult asupra noastră, ne sensibilizăm.

O.B.: Putem vorbi de obiecte personalizate, umanizate?

M.C.: În ce sens?

O.B.: Adică obiecte care prin contactul continuu cu omul devin apropiate, calde. Cum ar fi stiloul, maşina de scris.

M.C.: Se poate. Dar eu am acuma un „Sharp” cu care nu mă pot deloc obişnui. Deşi merge perfect. Scriu numai de mână.

O.B.: Dar scriaţi direct la maşină.

M.C.: Da, era altceva. Când aveam maşina cea veche, „Erika”. Eram îndrăgostit de ea şi nu scriam decât la maşină. Dar acum – cu maşina asta sofisticată, nu mă pot obişnui deloc.

/

Interviu realizat de Orlando Balaș

 

/

(sursă foto: comunicatemedia.ro)

Despre literatura română actuală -dialog cu Bruno Mazzoni- traducătorul lui Mircea Cărtărescu în Italia

perche

Literatura română există? Are vreo importanţă în Vest?

Da şi chiar este vioaie şi plină de viaţă… cel puţin în Italia. Îmi e greu să dau acum nişte nume, dar sunt cu siguranţă măcar 10-15 autori de după ’89 care ar merita să fie traduşi.

În Vest lucrurile sunt un pic mai complicate, cu siguranţă nu e uşor să te afirmi în medii în care nu s-au prea infiltrat până acum autori români (adesea Ionesco, Eliade, Cioran nu sunt percepuţi ca români). Dar unele schimbări au în­ceput să apară. Mircea Cărtărescu este deja un autor tradus în principalele limbi europene (în Germania, de exemplu, cel care l-a tradus a câştigat cel mai prestigios premiu care se oferă traducătorilor), la fel ca şi Norman Manea (chiar dacă pe filieră americană). În Franţa au avut o bună re­ceptare operele lui Dan Lungu, Matei Vişniec şi Gabriela Adameşteanu.

Există un sector de public interesat să citească autori români contemporani?

Răspunsul e da, din moment ce există editori, în mai multe ţări europene, care riscă să publice autori români… (deşi adesea pot beneficia de contribuţii oferite de UE şi, de câţiva ani, de facilităţi oferite prin proiecte ad hoc – ce fac cinste Institutului Cultural Român din Bucureşti).

Ce se traduce din literatura română (mai ales din cea contemporană… ştim că de exemplu, Sadoveanu şi Emines­cu sunt traduşi în unele ţări din Europa şi că sunt cunoscuţi de anumite sectoare de public)? Cum sunt aleşi autorii români care sunt traduşi?

Adeseori se întâmplă ca alegerile să fie oarecum întâmplătoare, depinzând de raporturi personale între a-utori şi traducători, sau între critici şi edituri. În ceea ce mă priveşte, aşa cum am expus mai detaliat într-un interviu acordat colegei şi prietenei mele, Ioana Both, apărut în ultimul număr din 2003 al revistei Steaua, am preferat să mizez pe un autor de calitate, deşi poate un pic mai difi­cil, dar de nivel european: Mircea Cărtărescu (dat fiind că apăruseră la editura Voland romanele Travesti, Visul, Aripa stânga şi o carte de poezii de dragoste Quando hai bisogno d’amore. CD doppio [Când ai nevoie de iubire] pentru Ed­izioni Pagine).

Există o reţetă care poate asigura succesul?

O întrebare cu adevărat grea, ar fi suficient să amintim aici cazul faimosului roman al lui Giuseppe Tomasi di Lampedu­sa, Ghepardul – după care s-a făcut şi celebrul film al lui Visconti – refuzat de Elio Vittorini, important consultant al editurii torineze Einaudi (din fericire apoi, Feltrinelli, primul editor din lume care a publicat Doctor Jivago de Pasternak, a intuit calitatea şi valoarea Ghepardului). Pe scurt: opere de calitate, ale unor autori care să fie în stare să dialogheze, intrând în contact, direct cu publicul, alături de editori care să se îngrijească de o difuziune atentă a cărţilor lor şi care să le promoveze prin intermediul mass-media şi a unor critici cu prestigiu şi care să trimită cărţile membrilor juriilor principalelor premii literare.

În ceea ce priveşte Italia cum stau lucrurile?

Câte ceva s-a făcut şi încă se face… Manea a câştigat pres­tigiosul premiu “Nonino”, apoi premiul Napoli, Cărtărescu a obţinut Premiul “G.Acerbi” din Castelgoffredo pentru opera sa în proză, iar ambii au fost invitaţi la mai multe ediţii ale Salonului de carte din Torino (iar traducerile o-perelor lor au primit distincţii la Premiul Monselice pentru Traduceri); după Patapievici (2006), Cărtărescu va fi invi­tat în prima jumătate a lui septembrie la Mantova, la cel mai important festival italian de literatură. Cu volumul de versuri Un tempo gli alberi avevano occhi Ana Blandiana a câştigat Premiul internaţional de poezie Camaiore şi Pre­miul “G. Acerbi” pentru poezie, fiind de asemenea invitată la mai multe festivaluri de poezie (Catania, Salerno, Castel­basso, L’Aquila).

Ce se predă la literatură la catedra de Limba Română în­tr-o Facultate de Litere din Italia?

Predarea limbii şi literaturii române în Italia beneficiază de numeroase cursuri, ţinute de cadre didactice italieneşti foarte legate de realităţile culturale şi literare româneşti. După sistemul Bologna, pe perioada licenţei se predă în general literatura secolelor al XIX-lea şi al XX-lea; doar studenţii de la master pot aprofunda tematicile şi probleme­le mai complexe ale secolelor precedente, chiar dacă ma­joritatea pregătim mereu şi o parte introductivă de istorie a culturii şi civilizaţiei româneşti…

Dumneavoastră l-aţi tradus pe Cărtărescu. Ce v-a impre­sionat la acest autor?

Valoarea lui Cărtărescu constă, după părerea mea, în cel puţin două particularităţi: scriitura inegalabilă, care amestecă într-o manieră minunată registrele, reuşind să transforme chiar şi realitatea cea mai infimă şi josnică într-o naraţiune seducătoare şi capacitatea lui de a crea poveşti, de a postula lumi paralele, universuri ficţionale de mare efect…

Tocmai ca să ajungem la un public mai larg, lucrez acum la traducerea De ce iubim femeile, o carte mai facilă decât celelalte cărtăresciene deja publicate la Voland… O editură din Milano, Anfora, s-a implicat de asemenea în promova­rea culturii române: apare chiar acum o culegere de pov­estiri fantastice de A.Blandiana, şi în toamnă romanul lui Baconsky, Biserica Neagră.

a consemnat Ioana Baciu

 

„Poezia nu se scrie la normă” – interviu cu M. Duţescu

 

/

m-dutescu1

În 2010, M.Dutescu publică şi toată bucuria acelor ani trişti, volum de poezie care în 2011 câştigă premiul Mihai Eminescu Opera Prima. Arhitect de profesie, relativ în afara încrengăturii lumii literare, M. Duţescu este o combinaţie fericită de relaxare şi inteligenţă. Lansânduşi recent cartea la Cluj şi susţinând o lectură la Nepotu lui Thoreau, Mihai a răspuns cu aceeaşi transparenţă întrebărilor noastre.

/

 

Cosmina Moroşan: După cum ai povestit şi la Nepotu’ lui Thoreau, scrisul nu a fost, în cazul tău, efectul unui background neapărat livresc, ci mai mult al unui „accident” fericit de percepţie 🙂 (mă refer la momentul când ai detectat într-o discuţie pe messeneger elemente ce ţin de un potenţial text poetic). Volumul tău se bucură nu doar de o anumita coerenţă narativă, ci şi de transparenţă stilistică, lucruri care se armonizează într-o voce singulară şi la nivel de sensibilitate, atenţie. Când/ cum ai început sa scrii ‘asumat’?

M. Duţescu: Nu ştiu nici acum dacă „scriu asumat”. Nu am un program zilnic şi nici n-aş putea; mai mult, nu am un proiect de viaţă în sensul ăsta. În copilărie am citit şi am scris la fel ca oricare alt copil, e drept că pe la 16 ani am scris câteva povestiri care au fost trimise fără ştirea mea de către un verişor la „România Literară” şi am primit un răspuns foarte flatant din partea d-nei Constanţa Buzea, dar după aceea n-am mai scris nici un text literar până la 29 ani. În facultate şi în anii care au trecut din momentul absolvirii şi până să înceapă criza economică, timpul şi mintea mea au fost setate doar pe muncă şi dezvoltare profesională, iar textele pe care le-am citit sau le-am scris au fost 90% texte de specialitate (arhitectură, urbanism etc.) Pe de o parte, dacă sunt sănătos şi am de lucru eu pot trăi binemersi în aceeaşi eventuală ignoranţă în care am trăit şi până să se declanşeze treaba cu scrisul; pe de alta, sincer vorbind, sunt departe de ceea ce îmi închipui că ar trebui să fie un scriitor. Dacă asta se va întâmpla vreodată, mai am mult de muncă până acolo. Însă, odată cu episodul la care faci referire, scrisul a devenit un fel de supapă creativă, o compensare faţă de lucrurile extrem de concrete de care mă izbeam zi de zi la muncă; o jucărie nouă, dar a cărei fascinaţie brută a trebuit să se consume destul de rapid – ceea ce s-a şi întâmplat. Descopeream pe zi ce trece, scriind şi ulterior începând să citesc, eventual cu alţi ochi, forţa pe care o are textul, testând capacitatea expresivă şi, dacă vrei, capacitatea de manipulare pe care o au cuvintele şi relaţiile dintre ele. Mă lăsam astfel manipulat de textele pe care eu însumi le construiam, jucând jocul ăsta cu poftă până ce am simţit că OK, asta a fost, şi din momentul acela am devenit mai selectiv cu ce scriu, conservându-mi întrucâtva energia. Depăşisem aşadar faza de descoperire, emoţia primului contact. De aceea, dacă în primele luni (când, de altfel, am şi scris mare parte din „şi toată bucuria acelor ani trişti”) scriam zilnic şi fără vreo noimă sau plan sau speranţă de a publica vreodată, fiind foarte nesigur pe ce fac, acum, aproape la fel de nesigur, scriu mult mai rar şi doar dacă simt nevoia imperativă de a comunica ceva.

/

C.M.: Cu cine ai rezonat în poezie, ce ţi-a plăcut din ce se scrie astăzi?

M.D.: Cu textele lui Dan Sociu, la care am ajuns întâmplător. Credeam că Sociu e un fel de hipster activist upper middle class, care trăieşte chestii foarte cool şi apoi le scrie – citisem un text semi-pornografic de-al lui într-o antologie de proză erotică şi eu, cel de atunci, am zis wow! ce cool! şi am început să caut ce-a mai scris, în fine… Aşa am dat peste „cântece eXcesive”. Am rămas foarte surprins. Mai întâi fiindcă nu mă aşteptam ca autorul unei povestiri de genul ăleia să scrie poeme în care să fie atât de sensibil şi, mai ales, vulnerabil, apoi din cauza unor analogii de natura biografică dintre mine şi personajul textelor sale, apoi din cauză că descoperam încet încet că nici pe departe hipster upper middle class aşa cum crezusem, şi, în sfârşit, surprins şi pur şi simplu bucuros pentru că OK, mi-am zis, dacă asta e poezie, atunci e perfect. Cu alte cuvinte, nu mai e nevoie de construcţii stilistice de genul celor pe care le învăţasem în liceu şi nici de cotloane obscure şi ermetism – cu cât mai mult, cu atât mai valoros textul – no way. Influenţa pe care au exercitat-o acele poeme cred că se simte şi în ce am scris eu atunci; „cântece eXcesive” pur şi simplu s-a pliat pe structura mea sufletească, pe modul în care înţelegeam să mă raportez eu la realitate etc., dându-mi curaj să scriu în continuare pe vocea pe care deja începusem s-o fac.

Ceva mai târziu, la fel de mult mi-a plăcut „sushi” de Adrian Urmanov care, chiar dacă din altă zonă, efectiv m-a rupt. Am citit-o de zeci de ori şi aş mai citi-o mult şi bine.

Mi-au mai plăcut apoi poeme răzleţe de Andrei Peniuc, V. Leac, Ruxandra Novac, după cum şi unele de Elena Vlădăreanu, Marius Ianuş, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin, Andrei Gamarţ sau Gabi Eftimie, şi cu siguranţă mai sunt şi alte nume de care am uitat. În plus, ar mai fi câteva grupaje bune ale unor autori care deocamdată au ales să publice doar online: Liviu Diamandi, Alexandru Manta sau Ruslan Carţa. Mai e Val Chimic, care a debutat cu o carte bună, şi mai sunt Dmitri Miticov şi Vlad Moldovan – autori care îmi plac şi cu care am o relaţie specială, de vreme ce suntem toţi trei ogarii scriitorului luxemburghez de limbă română Ionuţ Chiva : ) ale cărui poeme, de altfel, sunt foarte faine.

Între timp, după ce am tot citit poezie românească de la Eminescu încoace, am început să citesc poezie străină şi – bineînţeles – mi-au plăcut poeţii americani (John Berryman, William Carlos Williams, Sylvia Plath, Marianne Moore etc.) şi de asemenea câţiva italieni, iar dintre ei Cesare Pavese foarte mult. Mai am destule de citit, oricum. Aş încheia spunând totuşi că cele mai bune poeme le-am scris în urma unor stimuli de altă natură decât lectura: de la un film, până la o cină la Plachutta, celebrul restaurant vienez specializat pe carne de vită. De asemenea, proza (să scrii şi să citeşti) ajută uneori, cred eu, mai mult decât poezia, atunci când scrii poezie.

/

dutescu-2-300x300

C.M.: Cum te-a influenţat clubliterar.com sau alte ateliere/ întâlniri la nivel de receptare a ceea ce scrii?

M.D.: Dintre atelierele online de la noi, clubliterar e singurul în care am încredere. M-a vindecat de câteva din tarele începătorilor, m-a ajutat să fiu mai selectiv cu ce scriu şi, în general, cu opţiunile culturale pe care le fac; am deplină încredere în discernământul a cel puţin 10 membri activi de acolo. Mi se pare important să poţi cere o părere pe text de la 10 persoane şi să ştii că – indiferent ce oameni se ascund în spatele acelor conturi şi ce fac în viaţa lor personală – toţi sunt scriitori buni, au mintea brici şi feedbackul pe care ţi-l dau pe text e sincer şi consistent.

Despre evenimentele gen cenaclu nu pot spune acelaşi lucru. Unele cred că sunt benefice; majoritatea inutile. Dintre cele la care am fost şi mi s-au părut bune, aş menţiona Nepotu’ lui Thoreau, unde am descoperit oameni deştepti şi simpatici pe care nu-i cunoscusem direct, plus un oraş frumos prin care până acum s-a nimerit să trec mereu în viteză. Am frecventat de asemenea o perioadă şi Institutul Blecher, şi m-a ajutat, pentru că Claudiu Komartin mă obliga să iau cuvântul şi să vorbesc liber despre ce se citea. Am fost şi la Muzeu de câteva ori, după care nu m-am mai dus; se citeau chestii plictisitoare şi oricum veneau 8-9 oameni în total. În afară de Ofelia Prodan şi Daniel D. Marin care soseau primii, şi cei mai euforici, îmi aduc bine aminte de un tip cu chelie şi plete pe umeri, care comenta întotdeauna şi ridica tonul din senin şi nu se înţelegea nimic din ce zice; mi se pare că la un moment dat au vrut să-l evacueze cu forţa din sală; începuse să urle, zicea că e ceva karatist, sau profesor de muzică. Sau mai era o tipă cu figură pământie şi un puf semnificativ de mustaţă, care avea o fustă lungă tricotată de lână mulată pe corp, o cuşmă de blană şi nelipsita sacoşă de fâş; era foarte înţepată, avea o voce solemnă şi, paradoxal pentru ce-ai putea crede văzând-o, elogia plină de entuziasm toate textele cu inserturi vag pornografice. La fel, la Euridice am asistat doar la 3-4 ediţii; întârziat fiind în povestea cu scrisul, l-am prins prea puţin pe Marin Mincu în viaţă.

În orice caz, cenaclurile astea au ceva derizoriu şi înduioşător, dar nu într-un sens bun, şi asta cred că se datorează faptului că toate se sfârşesc inevitabil la bere. E drept că nici nu prea am eu timp de ieşit – de obicei lucrez în medie 10 ore / zi, iar în zilele când am şi ore la facultate stau acolo până seara târziu – şi la bere se râde de obicei foarte mult şi e aşa un sentiment general că suntem cu toţii tovarăşi de condei şi de pahar etc. Asta, dincolo de faptul că mă deranjează fumul de ţigară (am fost fumător, deci e cumva explicabil), iar de băut nu beau decât rar, fiindcă zilnic sunt la volan. Plus că a l c o o l u l î n g r a ş ă.

/

C.M.: Cum se armonizează arhitectura (eşti asistent la Universitatea de Arhitectură din Bucureşti) cu literatura sau există vreun soi de tensiune între cele doua dimensiuni, trebuie să-ţi faci timp/ un anumit mediu pentru scris?

M.D.: Arhitectura e – din câte se pare – o profesie artistică, însă contextul în care este exercitată de vreo 50 ani încoace, şi mai ales contextul românesc actual, o îndepărtează mult de ceea ce îndeobşte ne place să numim „artă”. Practic, din timpul alocat unui proiect (de la primele schiţe, şi până la inaugurarea casei) maxim 5% sunt activităţi de natură creativă. Restul sunt fie chestii foarte tehnice şi exacte (un fel de chirurgie), fie management: contractări, negocieri pentru onorarii sau bugete, şedinţe cu tot felul de oameni, asistenţă tehnică şi vizite pe şantier, multă coordonare cu ceilalţi specialişti implicaţi în proiect şi pe care cel mai adesea arhitectul îi subcontractează şi-i plăteşte din bugetul general de proiectare, ca să poată să-i fută cât mai bine şi astfel să se asigure că proiectul său e respectat şi dus la bun sfârşit de toţi. Cam ca un regizor (scuze, e a 2-a comparaţie în 5 rânduri), care are în echipă sunetişti, scenografi, scenarişti, operatori, actori etc. şi-i coordonează pe toţi, ştiind câte ceva din meseria fiecăruia şi ştiind mai presus de orice cum trebuie să arate produsul final – lucru pe care toţi ceilalţi nu-l ştiu, sau, dacă îl ştiu, nu-l ştiu la fel de bine ca el, pentru că doar el are viziunea globală multidisciplinară şi e educat de aşa natură încât poate genera concepte, idei etc. La fiecare proiect, spre exemplu, eu sunt răspunzător direct (deontologic, juridic, financiar) pentru soarta şi profesionalismul mai multor oameni cu care sunt nevoit să lucrez: ingineri de structură, ingineri de instalaţii termice, electrice, sanitare, de ventilaţii şi climatizare, ingineri de trafic, consultanţi pentru protecţia la incendiu – asta, dincolo de arhitecţii care mă ajută pe partea de arhitectură, în cazul proiectelor mari. Cam aşa arată ceea ce fac la birou. La şcoală, în schimb, e mai uşor şi mai frumos. Proiectele studenţilor mei, deşi pe cât posibil realiste, sunt doar nişte exerciţii; nu se construiesc şi în general se limiteaza numai la partea creativă a arhitecturii. Deci dacă ţi se pare că toate astea, povestite aşa foarte pe scurt, au vreo relevanţă pentru ce scriu sau pentru cum scriu, e OK. Eu, în afară de un anumit discernământ estetic şi o înclinaţie (nativă, probabil, dar mai apoi educată) spre realism şi luciditate, nu văd prea multe legături.

/

C.M.: Ai publicat şi proză pe clubliterar. Există autori care te-au influenţat/ către cine ai mai mare deschidere dintre prozatori?

M.D.: Da, şi cred că o să public un roman la un moment-dat, fără ca asta să însemne că nu voi mai scrie poezie; de fapt, habar n-am. Poezia nu se scrie la normă. Din ce am citit, în afară de Houellebecq, îmi plac prozatorii de limbă engleză, ca să zic aşa. Cel mai mult cred că mi-au plăcut povestirile lui Raymond Carver şi de asemenea Hemingway, cam tot. Iarăşi, unele cărţi de Ian McEwan îmi plac mult, sau Brett Easton Ellis, în special în prima sa carte, „Less than zero”. Dintre români i-aş aminti pe Marin Preda şi Mircea Nedelciu, iar dintre contemporani pe Radu Aldulescu şi Adrian Schiop.

/

C.M.: Ce te face să scrii în continuare?

M.D.: Să ştii că am uneori momente când mă întreb şi eu de ce scriu, câtă vreme se poate trăi minunat şi fără ca ceea ce aş avea eu de spus să fie cunoscut şi de alţii. Dar cu toate astea scriu, şi cred că o fac dintr-un soi de narcisism, lăsându-mă în mod conştient furat de felul în care propriul text devine autonom şi începe să capete consistenţă pe măsură ce-l construiesc, trecând dincolo de ceea ce întrezărise mintea mea iniţial – iar aici nu e vorba despre dicteu automat, ci despre ficţiune realistă, de exemplu, sau pe-acolo. Alteori, se întâmplă să scriu când sunt răvăşit, sub impactul unei experienţe care depăşeşte rutina mea cotidiană, şi atunci simt nevoia să notez acel lucru, să-l consum, cum ar veni, ca să pot trece peste. Aşa a fost cu un text mai recent, un psalm, dar astea sunt cazuri foarte izolate.

În fine, cel mai adesea îmi e suficient să ştiu că există oameni pe care nu-i voi cunoaşte niciodată şi care, când citesc vreun text de-al meu şi le place, simt ceea ce simt şi eu, şi tu, şi oricine, când citim ceva şi ne place – şi atunci mă gândesc că nu e complet în zadar şi poate ar trebui să scriu în continuare.

/

foto: Roxana Pop

Interviu cu Nicolae Manolescu

 

 

Nicolae_Manolescu

REP. Stimate domnule Nicolae Manolescu, în cronicile pe care le susţineţi cu o regualritate de invidiat în „România literară” abordaţi în egală măsură cartea de proză, cartea de poezie, cartea de teatru. Să vedem în asta o nostalgie a celui ce-ar fi vrut să fie scriitorul Nicolae Manolescu sau, dimpotrivă, aspiraţia spre o critică totală?

N.M. Cred că nici una nici cealaltă, ci, pur şi simplu, o obligaţie care se creează pe parcursul timpului. Nu mi-am propus din capul locului şi nici nu încerc să mă ţin în mod forţat de un program anumit, dar mi se pare că o cronică literară trebuie să se ocupe de toate cărţile care apar la un moment dat, aşa încît nu prea fac deosebire cînd e vorba de cărţi de poezie, de proză, de critică, istorie literară, reeditări, şi chiar traduceri. Tot ce-mi cade sub mînă şi mă interesează cred că poate forma obiect de cronică literară. Sigur că putem discuta dacă anumite cărţi merită sau nu să intre în atenţia criticului, dacă nu rămîn pe dinafară cărţi foarte bune, dar asta este inevitabil şi desfid pe un cronicar literar, oricît de bătrîn şi de experimentat, să-mi spună că alege cărţile în mod infailibil. Eu n-am descoperit după atîţia ani de zile un criteriu fără greş. Dacă privesc în urmă, nu pe durata a mai mulţi ani, ci doar a unui an sau doi, totdeauna mi se pare că am lăsat pe dinafară cărţi despre care ar fi trebuit să scriu şi am scris despre altele care nu meritau dar în momentul în care sînt pus în situaţia de a alege, o fac după cum pot şi mă pricep. Certitudinea este de moment. Există poate un capriciu, dar capriciile nasc adesea certitudini. Singura confirmare a alegerii poate veni de la alte cronici literare, pentru că mă mai uit în dreapta, în stînga, văd cam despre ce scriu şi alţii. Cîteodată, cînd mă simt rămas în urmă la un anumit capitol, încerc să „ratrapez”. Uneori nu sînt de acord cu alegerile pe care le fac alţi cronicari, alteori observ că se iau ei după mine, că le-am atras atenţia asupra unei cărţi sau asupra unui domeniu în care cronica literară n-a intrat. În orice caz, măcar un anume sentiment de cuprindere al cronicii îl am şi mă obsedează încît vreau să nu scape nimic, indiferent de natură. Eu fiind un om curios în general de tot ce se scrie şi de tot ce se discută în literatură, nu văd, de pildă, de ce-aş ignora o reeditare: o carte a lui Eugen Lovinescu, Ibrăileanu, Popovici sau altcineva…

REP. …ceea ce nu se prea face la alte reviste.

N. M. Se mai face uneori… Fără să spun că eu am descoperit sistemul acesta de a face cronică (înainte de război se făcea obişnuit cronică la reeditări), poate că am contribuit într-o oarecare măsură la reimpunerea acestei diversităţi scriind despre tot felul de cărţi care au intrat în „obligaţiile” cronicarului literar. Exista, mai ales prin anii ’60, obişnuinţa cronicii literare de a se ocupa aproape exclusiv de cărţile noi. Era un moment de explozie editorială prin ’66-’67 şi cronicarii erau literalmente depăşiţi de cantitatea de cărţi şi atunci nu puteai cere unui cronicar să scrie de exemplu despre istorie literară. Eu am încercat chair atunci să scriu despre reeditări, istorie literară, cărţi apărute în secolul trecut, vechi autori din literatura română de la începuturile ei. Iniţial, chiar cu puţină ostentaţie, şocînd pe unul sau pe altul. S-au mai şi supărat pe mine confraţi sau scriitori care îmi reproşau că nu mă ocup de ei ci de Dosoftei, dar uneori prefer să recitesc Dimitrie Cntemir decît să citesc o carte recentă şi proastă, un roman insipid sau un volum de critică ce mă plictiseşte.

REP. Ce-a însemnat trecerea de la „Contemporanul” la „România literară”?

N.M. Absolut nimic, am trecut împreună cu George Ivaşcu care mi-a dat cronică acum aproape cinsprezece ani, la „Contemporanul”. Am trecut, în parte, datorită lui căci eram decis s-o abandonez cu totul, şi o voi şi abandona în clipa în care el va pleca de la „România literară” sau cînd nu va mai vrea să aibă cronicar sau cînd se vor întîmpla ştiu eu ce alte lucruri.

REP. Care e pentru dumneavoastră rolul polemicii în viaţa literară?

N.M. Acum vreo zece ani, mi se pare, am răspuns la o întrebare asemănătoare în revista „Luceafărul”. Comentam atunci textul lui Lovinescu din monografia despre Maiorescu, unde se face distincţie între polemică şi pamflet, Lovinescu susţinînd acolo că polemica este de idei şi pamfletul este de cuvinte. Spuneam, făcînd doar pe jumătate un paradox, că nu cred să existe cu adevărat polemică de idei, că toate polemicile sînt de cuvinte, se reduc deci la pamflet. Sigur că, teoretic, principial, putem admite că polemica trebuie să fie de idei şi cerem mereu o polemică în sensul bun al cuvîntului, dar practic constatăm la tot pasul că polemicile degenerează în certuri. Criticii ca şi gramaticii… certant şi încă, de obicei, pentru tot felul de fleacuri. De mult n-am mai citit o dispută polemică interesantă, animată de bune intenţii de amîndouă părţile, în care să se lămurească realmente o problemă, un aspect al literaturii sau valoarea unui scriitor, a unei cărţi, sau necesitatea unei dezbateri literare. De obicei, aşa-zisele polemici nu sînt decît ocazii de a se răfui ale unor scriitori cu alţii, ceea ce produce o impresie absolut penibilă şi nu cred că slujeşte nimănui nici campania unei reviste împotriva unui scriitor sau critic, nici campania prin care criticul răspunde revistei în cauză.

REP. Se vorbeşte frecvent că momentul ’66-’67 a fost unul al poeziei. După generaţia deja consacrată a lui Nichita Stănecu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu se poate vorbi azi de o nouă generaţie, prefigurată, după unii, de poezia lui Mircea Dinescu, iar după alţii de poeţii echinoxişti (Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Aurel Şorobetea)? V-am ruga să faceţi şi o distincţie înte „moment” şi „generaţie” sau să confirmaţi identitatea lor.

N.M. Nici nu se suprapun, nici o distincţie foarte clară nu se poate face pe o literatură atît de apropiată dar, ca şi în cazul momentelor, şi generaţiile acestea sînt foarte numeroase de la o vreme. Eu am apucat, dacă ar fi să iau în serios ce s-a scris pe această temă, cam vreo patru generaţii. Mi se pare exagerat, totuşi! Nu mă simt atît de bătrîn încît să fi fost contemporan cu patru generaţii, nici nu cred că istoria va confirma aceste împărţiri. Acum de curînd citeam într-o carte a lui Al. Piru observaţia că de fapt nu există decît o singură generaţie după 1950, în care ne găsim cu toţii, scriitori între douăzeci şi cincizeci de ani. După criteriile lui Thibaudet conform căruia generaţiile se succed la treizeci de ani ar fi posibil ca după 1980 să apară o nouă generaţie. Nu ştiu dacă e aşa, dar nici prea multe generaţii nu e bine să creăm. O dovadă că spiritul acesta de generaţie a fost artificial întreţinut este şi faptul că poeţii tineri, aceia care sînt cam de vîrsta lui Mircea Dinescu sau Aurel Şorobetea şi cîţiva critici cam de aceeaşi vîrstă au pornit la un moment dat o campanie împotriva „generaţiei” lui Nichita Stănescu, a mea şi a celorlalţi. Sigur că orice tînăr care intră în literatură se izbeşte într-un fel, ca de o teribilă inerţie, de un sistem deja constituit, în care intră şi predecesorii ca persoane fizice şi cărţile lor ca persoane intelectuale. Dar nu e mai puţin adevărat că nu ştiu dacă Mircea Dinescu ar cîştiga ceva excluzîndu-l pe Nichita Stănescu sau dacă Nichita Stănescu ar fi rămas un poet mai bun neapărînd Mircea Dinescu. În literatură şi artă în general valoarea, capodopera sînt noţiuni relative. Dacă un poet e mare el e astfel în relaţie cu ceilalţi. Presupunînd că ar rămîne un singur poet într-o singură cultură el n-ar fi nici mare nici mic, ar ieşi in domeniul faptelor literare care presupune o anumită cantitate de opere, multe relaţii, un fel de cîmp de forţă magnetic. Nu se poate face o literatură cu o singură carte sau două. Malraux spunea că nu există experienţă estetică pentru virginitate. Eu aş spune că nu există literatură compusă dintr-un număr finit de cărţi. Trebuie să avem sentimentul cantităţii infinite, sentimentul că pot apărea mereu alţi scriitori, alte cărţi şi alte relaţii ca să putem vorbi de valori.

REP. S-ar putea marca valorile printr-un anumit moment evolutiv al gîndirii poetice, acceptînd că însăşi acesta a înregistrat o evoluţie?

N.M. Da, probabil că da, deşi valoarea este destul de misterioasă ca s-o putem limpede lega cu certitudine de o evoluţie a gîndirii poetice. E limpede, de pildă, că generaţia sau poeţii care au început să scrie de prin 1968-1970 sînt în multe privinţe mai evoluaţi, mai cultivaţi, interesul pentru cultură este altul decît a fost la generaţia precedentă, dar asta nu înseamnă neapărat că ei vor fi scriitori mai buni. Eu cred că poezia presupune cultură aşa cum viaţa, în sens biologic, presupune o anumită structură interioară. Nu se poate face poezie de către nişte oameni care nu citesc. Un poet care nu citeşte este, în cel mai bun caz, un poet al unui singur volum. Avem destule exemple în literatura română. Un poet care să facă o lungă carieră, care să conteze dincolo de acest prim „jet”, eventual excepţional, trebuie să citescă la fel ca un critic, ca un prozator, ca un dramaturg. Nu cred în spontaneitatea aceasta juvenilă care ne poate da exemplare foarte interesante de poeţi dar care se pierd de obicei foarte repede.

REP. Există şi reversul, atunci cînd o poezie se construieşte sprijinită numai pe cultură. Ce se întîmplă în acest caz?

N.M. Există, însă nu cred că literatura română suferă de acest… revers. Sînt, evident, poeţi în primul rînd cultivaţi şi abia în al doilea rînd talentaţi. Nu putem face din asta o ordine, destul de discutabilă de altfel. Marii noştrii scriitori au fost de obicei mai aproape de formula spontană decît de cea elaborată. Sigur că sînt cazuri excepţionale din acest punct de vedere ca cel al lui Sadoveanu care pare scriitorul spontan prin excelenţă, o adevărată natură creatoare. Şi totuşi, tocmai Sadoveanu este scriitorul cu conştiinţa profesională cea mai dezvoltată dintre toţi scriitorii secolului XX de la noi. Iată deci că e greu de făcut o asemenea distincţie. Scriitori de tipul Valéry avem mai puţini.

REP. S-au şi auzit anumite suspiciuni referitoare la primatul poetului Valéry.

N.M. Dacă n-a fost un mare poet, ca teoretician al poeziei este revendicat în momentul de faţă de structuralişti. Formulele lui sînt citate de cei mai ortodocşi structuralişti iar proza lui, aşa-zisa lui proză, Monsieur Teste şi celelalte sînt superbe, sînt dintre operele cele mai frumoase din literatura franceză modernă care pot concura oricînd pe Proust, pe Gide sau Claudel.

REP. Revenind la Sadoveanu, ce v-a determinat să scrieţi cartea care a apărut de curînd. Este tot o „lectură infidelă”?

N.M. Da, probabil tot o „lectură infidelă” sau cum vrei să-i spui. M- a determinat faptul că nu-mi plăcea Sadoveanu. Îmi dădeam seama că este un mare scriitor, dar nu „înţelegeam” asta cu acel simţ pe care-l numim de obicei simţ critic, ci cu un altul, nu ştiu al cîtelea, nu l-am numărat, care putea să fie în fond şi expresia unei prejudecăţi, a unei convenţii. Puteam să cad victimă convenţiei literare care vede în Sadoveanu pe unul din cei mai mari scriitori români. Şi ca să verific în ce măsură această idee a mea că e un mare scriitor, neverificată de lectura lui (pentru că de cîteori citeam o carte de-a lui nu-mi plăcea atît de mult încît să fiu de acord cu mine însumi) am încercat să scriu o carte care m-a obligat să recitesc totul sistematic şi abia cu această ocazie l-am descoperit pe Sadoveanu. De altfel, anumite dificultăţi pe care le avem azi toţi criticii cînd scriem despre asemenea autori ţin de încercarea de a face un fel de „tabu” din marile valori naţionale. Cred că a scrie fără spirit critic despre Eminescu este mai rău decît a nu scrie deloc. A scrie fără spirit critic despre un mare autor înseamnă a întreţine un cult, a transforma exerciţiul critic într-o idolatrie, pînă la urmă a împinge pe toată lumea la o plictiseală îngrozitoare, a îndepărta pe cititori de autorii respectivi. Dacă vrem în schimb cu adevărat ca Eminescu să continue a conta ca mare poet, să-l descoperim mereu şi să convingem pe cei care vin după noi de valoarea lui, trebuie să-l privim cu spirit critic. Fără spirit critic nu există nu numai critică dar nici cultură. La urma urmelor, cultura însăşi se întemeiază pe spiritul critic.

REP. În condiţiile actuale cînd actul critic capătă dimensiunile unei complexităţi crescînde, care credeţi că este adevăratul statut al criticului?

N.M. Statutul criticului e greu de definit în ansamblu pentru că există critici care s-au consacrat mai ales actualităţii literare şi tocmai datorită complexităţii de care vorbeai, ei nu sînt cu totul de condamnat. A face bine un lucru înseamnă la urma urmelor a renunţa la altele. Sînt critici care au renunţat aproape de tot să se ocupe de autori vechi spre a scrie numai despre ceea ce apare, de literatura „la zi”.

REP. Şi atunci sînt învinuiţi de „sanitariat” literar.

N.M. Da, dar „sanitariatul” acesta litera e foarte necesar. Fără el ne-am mişca într-un cîmp de opere neclasate. Ar fi ca şi cînd am intra într-o bibliotecă în care cărţile n-au fost clasificate conform sistemelor binecunoscute. Critica este un fel de sistem de clasifcare a literaturii curente şi am toată admiraţia faţă de cei care pot face exclusiv acest oficiu. Eu personal nu pot şi de aceea fug tot timpul în alte preocupări, dar nu spun asta ca pe un merit, căci poate să fie şi un defect. Fug pentru că mă plictisesc. Nu mi-am făcut nici o carte din articolele curente pînă acum şi nici nu am de gînd să-mi fac. Nu sînt în stare să citesc numai romanele lui Eugen Barbu, mai simt nevoia să-l recitesc şi pe Thomas Mann.

REP. Vă apropiaţi de spusele lui Călinescu dintr-o cronică a sa unde susţinea că un critic care nu-şi încearcă aptitudinile şi pe literatura universală nu are şanse de supravieţuire.

N.M. Este o observaţie foarte exactă, pentru că, aşa cum literatura unei ţări este o structură explicabilă prin condiţiile istorice specifice, literatura lumii este o structură la un moment dat din care literatura naţională face parte şi cînd noi, predecesorii sau urmaşii noştri citim nu numai cărţi dintr-o anumită literatură, ci din toate literaturile, creaţia însăşi suportă presiunea acestei structrui colosale care este literatura universală. Încît cum putem noi vorbi de literatura română, despre romanul românesc, ca să dau un exemplu, fără să citim pe Balzac, care a influenţat pe atîţia din scriitorii români, fără să-i cunoaştem pe Zola, Faulkner, Proust, Thomas Mann care revin aproape la fiecare romancier român ca un fel de obsesie continuă. Asta nu înseamnă că scriitorii români îi copiează pe cei străini. Sincronismul lui Lovinescu care mai este combătut şi azi mai ales de către cei care nu l-au citit pe Lovinescu nu susţinea că literatura română copiează pe cea străină. Susţinea că există un spirit al veacului şi că nu e normal ca o literatură la un moment dat să nu participe la acest spirit. Sincronismul ar fi starea normală a literaturii. Absenţa acestui sincronism al literaturii cu celelalte literaturi este o stare anormală, aidoma organismului rupt de mediul înconjurător. Revenind la observaţia lui Călinescu, nu numai criticul are nevoie să citească literatură străină dar şi scriitorul. Politica de traduceri care se duce la noi în momentul de faţă este remarcabilă tocmai din acest punct de vedere.

REP. În cazul acesta ce se întîmplă cu foiletonul care se ocupă doar de o secţiune a literaturii?

N.M. Dacă n-are timp să citească şi alte „secţiuni”, el riscă să nu mai aibă un criteriu de valoare. Sigur că instrumentele criticului nu sînt tot atît de exacte ca instrumentele de măsurat din alte domenii, dar trebuie şi ele verificate din cînd în cînd. Altfel se întîmplă ca şi cu ceasul din povestirea unui scriitor sovietic, care mergea dar, care nefiind niciodată potrivit, arăta un timp al lui, tot mai deosebit de cel real.

REP. Ce proiecte aveţi?

N.M. Am scris o carte foarte scurtă despre Odobescu pe care o voi preda editurii „Minerva” şi lucrez, prin sondaje deocamdată, citind pentru consolidarea anumitor intuiţii şi idei în vederea unei istorii a literaturii române…

REP. …din prezent pînă la origini.

N.M. Da, din prezent pînă la origini. Am început deja să lucrez cu sentimentul că tot ceea ce citesc constituie o pietricică, o cărămidă pusă la edificiul celălalt care treptat se încheagă şi sigur că va veni într-o zi cînd nu-mi va rămîne decît să citesc ceea ce a mai rămas. Aşadar nu pot să spun că lucrez la istoria literaturii, ci în vederea ei, pe care vreau totuşi s-o închei în doi sau trei ani.

REP. Cum vedeţi rolul revistelor literare studenţeşti?

N.M. Sînt reviste care pot avea o dublă funcţie: de formare pentru cei care scriu la ele, studenţi care găsesc în aceste reviste modalitatea posibilă de a scrie, de a exercita o disciplină literară oarecare; şi a doua, dacă revistele reuşesc să reziste dificultăţilor de tot felul şi să împlinească o vîrstă oarecare cum se întîmplă cu „Echinox”-ul şi cum se va întîmpla probabil cu cea de al Iaşi, acestea fiind de fapt cele mai serioase, ele pot deveni un factor de opinie chiar în viaţa literară. „Echinox”-ul este în momentul de faţă o revistă care reprezintă un factor de opinie în viaţa literară. Ea se citeşte peste tot, se recenzează în alte publicaţii din ţară, oamenii de acolo sînt cunoscuţi. Prima echipă a „Echinox”-ului, fără nici o excepţie, se numără astăzi printre poeţii, prozatorii şi criticii de valoare. Nu văd de ce echipele următoare vor da mai puţine talente. Probabil că tocmai climatul creat la „Echinox” realizează virtualităţile posibile. E greu să se creeze o tradiţie, dar odată creată, ea devine factor de stimulare şi climat literar. Ar mai fi şi o a treia funcţie, pe care o pot avea astfel de reviste şi anume aceea de a propune atenţiei altor reviste nume noi. Publicînd într-o revistă studenţească trei sau patru ani consecutiv, un tînăr se impune atenţiei, obţine un certifcat al valorii sale.

REP. Credeţi în perenitatea actului critic?

N.M. Precum a poeziei, prozei şi celorlalte?

REP. Exact.

N.M. Fără nici o îndoială, mai ales că separaţia între critică, proză, poezie e greu de făcut. Vorbind de literatură în genere nu-mi pot imagina o literatură fără critică după cum nu-mi pot imagina o literatură fără poezie. Critica face parte din literatură. Criticul este un scriitor a cărui judecată de valoare reprezintă o participarea spiritual-afectivă aşa cum există o participare similară în poezie, în proză şi celelalte şi atunci sigur că lucrul acesta rămîne. Judecăţile lui Ibrăileanu bunăoară nu mai sînt acceptabile decît într-o mică proporţie astăzi dar cu toate acestea Spiritul critic în cultura românească e o carte care la aproape şaptezeci de ani de a la apariţie se citeşte cu fascinaţie.

REP. V-am ruga să vă autodefiniţi.

N.M. Nu mă simt în stare s-o fac, cel puţin deocamdată.

 

/

De Ioan Groşan şi Radu G. Ţeposu

Interviu cu Livius Ciocârlie

 

Livius_Ciocarlie-198x300

S-a discutat mult în presa noastră literară din ultima vreme despre două concepte: postmodernismul şi textualismul. S-au încercat însă, în ambele cazuri, prea puţine clarificări operaţionale şi, ca o consecinţă, aproape fiecare critic, de la mic la mare, a uzitat termenul aşa cum a crezut de cuviinţă, „facilitînd” o înţelegere eronată a lor. De aceea mi s-ar părea funcţional dacă aţi încerca sa delimitaţi sfera conceptului de textualism (despre postmodernism v-aţi exprimat părerea într-un număr din „Caiete Critice”). Credeţi, apoi, că termenul de textualism ar putea sa circumscrie o „zonă” a prozei romîneşti? Cînd vă pun această întrebare mă gîndesc că o proză de o anumită factură (mă feresc să-i spun textualistă), „afectează” nu numai scriitori din generaţia „80”, dar şi scriitori din generaţiile trecute.

Au trecut cîteva luni de cînd ne întîlneam pe coridoarele facultăţii şi iată că, deja, te „răzbuni” pe dascăl punîndu-i întrebări la care nu prea ştie să răspundă.

Spui că m-am pronunţat o dată despre postomodernism şi că a fost destul. Ca să fiu sincer, aş fi preferat ca tocmai despre postmodernism să-ţi spun cîte ceva, fiindcă abia după ce am făcut presupunerile la care te referi şi avînd sentimentul inconsistenţei lor (adică al „postmodernismului” lor, postmodernismul aparîndu-mi acum ca fiind, între altele, un mod de a fi al inconştienţei), mi-am format o idee mai clară despre el.

Cît priveşte textualismul, nu pot ca mai întîi să-l definesc şi numai apoi să-l circumscriu în proza romînească deoarece cred că textualismul este un fenomen romînesc. Francezii, de la care ne tragem în această privinţă, n-au avut textualism. Ei au avut text. A existat mai întîi textul originar, care nu s-a numit încă aşa. Principala contribuţie la crearea lui au avut-o Mallarmé şi Launtréamont. Trăsături: autoreferinţă, intertextualitatea, diferenţa, producerea de sens indecidabil, contopirea – în semn – a adîncimii cu suprafaţa etc. Mult mai tîrziu au venit „tel queliştii”. Ei au elaborat teoria textului. Au avut tendinţa să identifice textualitatea cu modernitatea. Tot ce nu era integral textualizat, nu era nici integral modern. În realitate, literatura modernă a cuprins şi alte filoane. După ce au elaborat teoria, „tel queliştii” au vrut s-o şi practice. Ei au scris text cu seriozitate. Cu, s-o spunem, anostă seriozitate.

Textualiştii noştri au avut inteligenţa de a nu fi epigoni. Ei au făcut un pas mai departe. Principalele lor inovaţii: spiritul aprodic în care au textualizat şi deschiderea către real. Către vocile realului, îndeosebi. Intertextualitatea s-a păstrat, dar nu agresivă faţă de trecut, ca în modernism, ci primitoare. O astfel de tratare a textului aparţine, cred, modernismului.

Am mai spus că textualitatea a fost un fenomen romînesc. Poate, spunînd-o, am fost imprudent. Poate există textualism şi în alte literaturi (la americani există ceva asemănător, încă mai de mult, însă spre deosebire de literatura noastră, cunoştinţa acestui ceva a aparut ulterior), dar atunci este unul paralel, corespondent cu al nostru. Nu cred că textualismul romînesc a avut vreun model. El a pornit de la text, însa l-a transformat.

Configurez o noţiune generală şi, bineînţeles, vagă. Nu mă hazardez să-i numesc pe textualişti, fie ei mai vîrstnici sau mai optzecişti, fiindcă scriitorul – scriitorul adevărat – nu intră niciodată de-a binelea înt-un cadru excepţional.

 

Cum vă explicaţi „cameleonismul” unor critici, trecerea lor dinspre critică spre proză?

 

Încercarea criticilor de a scrie proză nu este nouă. Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, ştii foarte bine, au scris roman. Memoriile lui Lovinecu tot proză sunt. Dar poate să mai afle ceva. Criticul contemporan are cunoştinţă din capul locului că este scriitor. Daca, o vreme, faptul acesta n-a fost prea clar şi s-a crezut că activitatea criticilor ar fi fost exclusiv una de metalimbaj, mai aproape de ştiinţă decît de literatură, ulterior s-a impus ideea că ea aparţine literaturii. Trecerea de la un gen de literatură la altul nu este decît atât de surprinzătoare cît ar fi trecerea de la ştiinţă la literatură. Timp de cîţiva ani, critica a ocupat în peisajul vieţii literare un loc dominant. Se ajunge ca cititorii avizaţi să citească mai cu tragere de inimă critică decît poezie sau roman. Astazi critica este pe punctul să-şi piarda acest statut. Şi cum cititorul nu practică de bunăvoie un gen mai puţin luat în considerare, s-ar putea ca şi criticii – avînd conştiinţa că sunt scriitori – să vrea să se afle în locurile fierbinţi ale literaturii. N-aş vedea într-o asemenea atitudine nimic condamnabil. Şi nici nu cred că ea i-ar putea atrage criticii vreun neajuns. Cine are vocaţie de critic v-a continua s-o practice chiar dacă, eventual, va scrie şi proză.

Ce trebuie comentat, dupa părerea mea, nu este atît faptul că unii critici scriu proză, ci acela că scriu memorialistică. Făcînd-o, ei integrează o tendinţă mai generală a literaturii actuale, nu numai la noi. Sunt un mare admirator de asemenea cărţi. Am citit cu suflet la gură După-amiază de sîmbătă, ca şi fragmentele memorialistice publicate de Alexandru Paleologu pînă acum. În ultimele volume de Teme există secvenţe autobiografice incitante. Timpul trăirii, timpul mărturisirii a fost un admirabil început de drum. Sau nu, au fost mai întîi Teritorii de Mircea Zanciu, despre care am şi încercat într-o carte să spun tot binele pe care-l gîndesc. Şi alţii pot fi numiţi: Alexandru George, Adrian Marino, Marin Mincu, iar asta, vorbind numai despre critici. Dacă-l adăugăm pe filozof (Jurnalul de la Păltiniş), perspectiva se lărgeşte, iar dacă-i cuprindem şi pe romancieri devine impresionantă.

Însă în pofida plăcerii de a citi aceste cărţi, ca şi a faptului că am păcatuit în acelaşi fel, găsesc că fenomenul, şi mai ales ponderea lui – repet, nu numai la noi – reprezintă un simptom al unei perioade literare de – delectabilă, ce-i drept, pentru cititorii traumatizaţi de experientalismul modern – slăbire a resorturilor creatoare. Poate nu străină de postmodernism.

 

 

Sunteţi aturoul a două cărţi de proză foarte interesante, Un Burgtheater provincial şi Clopotul scufundat. Cum înţelegeţi „educaţia” text – realitate privind dinspre cărţile dumneavoastră?

 

Mă preocupă mai mult realitatea – dinăuntru şi dimprejur – decît literatura. De accea, nici nu mă consider scriitor, ci diletant. Scriitorul este un monoman al literaturii, eu nu. E adevărat, a existat o vreme cînd principala mea preocupare era aceea de a deveni scriitor. În Clopotul scufundat, fragmentele cu care se deschid, capitolele scrise acum douăzeci şi mai bine de ani, reprezintă o – destul de precară, după părerea mea – încercare a scriitorului. De mult timp, însă, optica mi s-a schimbat. Deşi am insistat atîta, poate şi din obişnuinţă, asupra „temei autorului”, n-aş fi avut tragere de inimă să scriu ultimele două cărţi dacă n-ar fi fost vorba decît să fac literatură. Cînd va apărea şi ultimul album al seriei, se va vedea că interesul pentru sensul lucrurilor a crescut atît de mult în detrimentul interesului pentru text încît literatura a trecut de-a binelea în planul doi, de nu chiar în fundal. Iar aceasta, cu riscul dinainte acceptat de a fi scris o carte mai slabă decît ar fi fost daca n-aş fi evoluat aşa.

 

Vă consideraţi un explorator literar? De ce?

 

Nu sunt un explorator, dar sunt un autor cu gustul riscului. Exploratorul are o vedere clară a teritoriilor învecinate cu cel în care se aventurează. Ştie încontro se îndreaptă, chiar dacă nu ştie ce va găsi. Pe mine mă împinge numai neputinţa de a face ce am mai făcut. Scriu invers decît trăiesc. În viaţă detest noutatea. Atît de mult încît, daca ar fi fost după mine, probabil nu m-aş fi născut.

 

Şi ca să încheiem în (bună) tradiţie echinoxistă, numiţi cinci tineri scriitori în care credeţi.

 

Altă „răzbunare”. La facultate conduc un seminar de conversaţie unde, în prima oră, le cer studenţilor să-mi spună cinci autori – din orice literatură – care au însemnat ceva esenţial pentru ei. Studenţii mă detestă în acel moment.

Ar trebui ca mai întîi să stabilim ce înseamnă tînăr scriitor. Judecînd după apariţiile editoriale, vîrsta lui urcă spre patruzeci de ani. Bănuiesc că nu la generaţia acestuia te referi, cîtă vreme n-ai nici douăzeci şi cinci.

Şi încă ceva. Dacă, tot dupa tradiţie, persoana de faţă se exclude şi eu nu-i cunosc pe tinerii fără volum decît din cenaclurile timişorene, nu-mi rămîn cinci. E drept, ne-a vizitat cenaclul „Universitàs” şi acolo erau fără îndoială cinci promisiuni. Iau de la ei trei nume – Simona Popescu, Cristian Popescu, Caius Dobrescu (Daniel Bănulescu, despre care aud lucruri bune, nu era de faţă), – adaug de la Timişoara două – Simona Constantinovici, Gabriel Marinescu – şi rămîn convins că omit, din ignoranţă, mari promisiuni de la Cluj şi de la Iaşi.

 

(foto: wikipedia.org)