Un festin lectural de zile mari

1161482188

Camelia Ardelean (n. 1972) scrie poezie de când se ştie, poate şi pentru că s-a născut în familia scriitoarei de literatură pentru copii, Marioara Ardelean (n. 1950). O vreme, poeta a trăit în străinătate. A revenit în ţară în 2014, an în care a debutat editorial cu placheta Lacrimi de suflet, căreia i-au urmat Ingenuitate (2015), Pasiune (2015), În oglinda sufletului meu (2015), Suflete de ceară (2016), Destine (proză, 2016), Ecouri din tenebre (2018), Urme de condei (cronici, 2018) şi, din nou poezie, La margine de curcubeu (2018). Acest din urmă volum, apărut la Editura Armonii Culturale din Adjud şi asupra căruia vom zăbovi în rândurile de faţă, este întru totul incitant. Prefaţa cărţii este semnată de neobositul Tudor Cicu, iar postfaţa, la fel de pertinentă, de avântată şi de la obiect, de Adina Velcea.

Bucuria şi apetenţa de a cultiva versul de factură clasică, inclusiv poezia cu formă fixă, unde realizările sale dovedesc o virtuozitate mai mult decât onorabilă, sunt fără margini. Primul sector al cărţii cuprinde, aşadar, rondeluri, sonete, pantúmuri, schaltiniene şi ronsete, respectivele specii literare fiind însoţite atât de un scurt istoric, cât şi de prezentarea structurală a acestora.

Natura este prezentă, în concordanţă cu starea sufletească a poetei, în majoritatea poemelor cărţii. Sunt, astfel, cântate, fascinantul curcubeu, mireasma florilor de tei, cascadele de fluturi, petalele de gutui, neaua care învăluie nupţial viţa de vie, amurgul în ţinută de gală regală, zefirul îmbibat de parfumul azaleelor ş.a.m.d. Poeta are, îndeosebi în Fabule, plăcerea descrierilor fastuoase şi dovedeşte, deopotrivă, un har dramaturgic autentic al punerilor în scenă. Personajele sale sunt, rând pe rând, ariciul şi broscuţa, iepuraşul şi bufniţa, pupăza şi vulpea, libelula şi bâtlanul, furnica şi cocoşul, musca şi furnicuţa, poeta vizând cu aplomb şi spirit de observaţie acută moravurile societăţii contemporane româneşti, dorinţa de îmbogăţire rapidă şi pe orice căi, donjuanismul deşănţat al şefilor faţă de angajatele lor, infatuarea slugilor care împrumută felul de a fi al stăpânilor ce se folosesc de ele doar cât au vremelnică nevoie etc.

Camelia Ardelean teoretizează şi cultivă, printre altele, şi haikuul: Ea respectă toate regulile nipone ale speciei ce în deceniile din urmă a făcut carieră fulminantă atât în Europa, cât şi-n America. Cităm: „floare plăpândă -/ piatră de poticnire/ a zefirului”. Natura este surprinsă mereu la frontiera fragilului şi efemerului cu durabilul şi eternul cosmic: „poteci de munte  -/ genţiana revărsând/ fine miresme”. Precum şi: „pe culmi răzleţe/ mijind o floare de colţ -/ amurg sângeriu”. Prospeţimea imagistică este una din notele definitorii pertinente ale grupajului.

Când scapă de orice canon, Camelia Ardelean îşi dă adevărata măsură a talentului său în ale poeziei. În ciclul Vers clasic, ea este conştientă de forţa socială a scrisului (Cât plâns de zei…). Visează şi vizează o poezie în care teama să nu-şi găsească locul, o poezie în jurul căreia realitatea cotidiană să se restructureze şi să se subordoneze adecvat (Trec nopţile-n convoaie…). Poezia poate fi una recuperatoare de trecut ancestral, cu o întreagă atmosferă levantină, misterioasă şi de o rară fineţe şi forţă a sugestiei: „Ești luna mea din gânduri, am renăscut, luceafăr,/ Ni-e cerul adăpostul, în suflet când e frig;/ Cu astrele sub pleoape, mi-e răsăritul teafăr,/ Un lan de aforisme-i cuvântul, când te strig.// Ni-e liniștea busolă, de noaptea ne apasă,/ Din pânza înstelată poeme-ți împletesc;/ Sorbim destroienirea din porția rămasă,/ Pe cioburile albe mă-ncumet să pășesc.// Ne curg încet prin cuget răvașe ancestrale,/ Tresare-n mine timpul cu suflu selenar,/ Îmi bate în ventricul un ritm de geamparale,/ Resimt înmugurirea şi-n umbre de fanar.//Ești luna mea din gânduri, a stelelor ispită,/ Pe care o încearcă avântu-mi desuet;/ Te port drept amuletă, aleasa mea pepită,/ Poteca dintre inimi o trecem în duet!…” (Eşti luna mea).

Prin lexicul conceptualizat, amintind de lirica ermetică a lui Ion Barbu, ca şi de îndrăznelile inovatoare ale veşnic tânărului Rimbaud, poeta îşi forjează un limbaj numai al ei şi te întrebi dacă atunci când scrie nu are la îndemână, ca altădată Georges Brassens, un dicţionar de rime. Neologismele ei vin din medicină, matematică, astronomie, mitologie, numismatică, meteorologie, marină, onomastică, sport, psihologie, artele culinare, internet etc., efectele fiind evidente când aceşti termeni de jargon ştiinţific şi tehnologic apar pe post de rime rare. Cităm la întâmplare: „Îmi lepăd ghimpii din cuvânt,/ Precum o haină mult prea largă;/ Mai pot spre stele să m-avânt,/ Cu simţămintele pe targă.// Plantând şarade în eter,/ Sub nonşalante răsărituri,/ Am recoltat un deleter/ Avânt culpabil, dintre situri.// Şi în decorul insolit,/ Ce fantezia îmi suscită,/ Transform silabe-n crisolit/ Sau paradisul în dacită.// Pe un elan resuscitat,/ Închipuirea mi se-adapă,/ În incitantul habitat,/ Din meteori captivi sub pleoapă…” (Îmi lepăd ghimpii). Sau: „Degust o fărâmă de stea;/ Mi-e foame de vechiul „capriciu”,/ De-a crede păcatul un viciu –/ Cavernă în inima mea!// Răsfir un profetic nisip –/ Secunda vegheată de înger,/ Cu ropot la care mai sânger,/ Proclamă un alt arhetip.// Transcend anotimpul peren –/ Prin lacrimă fac escapade,/ Cuvintele-mi nasc „Iliade”,/ Ce sapă în cuget aven.// Captiv în tonatice vremi,/ Avânt către ceruri noeme/ (Când umbra din tine se teme,/ Mai poţi luminarea s-o chemi)” (Degust o fărâmă de stea).

Nu sunt excluse nici replicile date unor confraţi precum soţii Ion Lazăr da Coza şi Vasilisia Lazăr-Grădinariu. Multe din poemele Cameliei Ardelean au structura sonetelor liberalizate shakespeariene sau voiculesciene, cu distihuri finale de mare profunzime ideatică şi frumuseţe aforistică, precum: „O negură s-adapă cu lacrima din mine/ La copca cu iluzii prind vise în ciorchine” (Mi-e frig…). Sau: „În zbor cameleonic, cu cerul sub axilă,/ Ţâşneşte poezia, dansând pe nori, nubilă” (Păstrăm idei…). Cu mult succes, poeta îşi valorizează şi spiritul parodic de factură pamfletară, luând în colimator satirico-umoristic păsăreasca unor medici sastisiţi (Anamneză), corupţia pe faţă (Sfaturi de (ne)urmat), justiţia profilată să-i apere pe hoţi şi să-i scoată basmale curate din puşcării, hibele fizice şi morale ale unor pretendenţi la căsătorii avantajoase (Voiam cândva să mă mărit) etc. Asistăm, printre altele, şi la un duel epigramistic cu poetul Nicolae Văduva.

Camelia Ardelean este o poetă cu multiple disponibilităţi, oricând capabilă să se exprime în diverse registre poetice, printre care cel parodic şi pamfletar din finalul cărţii, care se constituie ca un festin lectural de zile mari.

 

Ion Roşioru

(membru USR – Filiala Dobrogea)

Reclame

MOȘTENIRE NEPREȚUITĂ – Autor Daniela Vîlceanu

Farfuria asta o am moștenire de la „Baba” ……Baba o avea de la boieru’ Bădulescu, așa că să aveți grijă că dacă mi-o sparge careva ……..cre’că aș fi în stare să-l omor!…….. Așa le-a spus mama celor două copile de-o șchioapă, în speranța că acum o sa fie mai atente și mai grijulii cu farfuria unicat care pentru ea avea atâta însemnătate.
Eeeee, vremea a trecut, dar nu a șters vorbele mamei care se întipăriseră foarte bine în mintea celor două fetițe.
Rămase singure acasă într-o zi, cu instrucțiuni foarte clare cu ce aveau de făcut, inevitabilul avea să se întâmple.
-Toci, fată, tu, frunze la rațe? zice cu îngâmfare sora cea mare, către cea mică.
-Da’ tu ce ai? De ce nu toci?
-Vezi că te spun lu’ mama că scoseși limba azi la grădiniță și iei bătaie! Treaba ta!
D’apoi, nu-i era mai dragă bătaia! Și apucă surioara cea mică un braț de frunze, se duce la masa de sub bolta de viță de vie, ridică mușamaua așa cum vazuse pe mama, pune mâna pe topor și începe să toace. Mâinile ei mici si puternice făceau masa să vibreze. Vasele de pe masă au început să se deplaseze, printre care și farfuria preaiubită, preaslăvită, moștenirea unicat și cu atâta însemnătate sentimentală.
Și toc, toc, toc…. tac, tac, tac! Frunzele de floarea soarelui se transformau în bucățele din ce în ce mai mici. Masa vibra, obiectele se apropiau din ce în ce mai aproape de margine și surioara cea mare privea. Privea ca paralizată cum se duceau toate, ușooooor, ușooor spre marginea mesei. O forță nevăzută îi luase graiul și nu putea să facă nimic. Doar atât, se ruga. Se ruga intens să nu cadă farfuria prețioasă. Rugăciunea se pare că nu a fost îndeajuns de profundă pentru că un zgomot de cioburi împrăștiate a adus-o la realitate. Farfuria dezintegrată zăcea pe jos.
-Ce făcuși nefericitoooo!!! Acu’ o să te omoare mama și eu n-o să mai am sorăăă!!! Ce mă fac eu, fată, fără tineeeee!!!; se auzeau bocetele surorii mai mari strângând-o inconștient în brațe pe cea mică….. Panica pusese stăpânire pe ea. Se și vedea singură, cu conștiința încărcată că nu făcuse nimic să salveze mărețul și preaslăvitul obiect care cerea viața surioarei la schimb. Plângeau amândouă ținându-se strâns în brațe și se sărutau ca și cum își luau adio una de la cealaltă. Lacrimile fierbinți se împreunau pe obrajii lipiți. Prin căpșorul surioarei supraviețuitoare deja se plimbau scene apocaliptice; oare cum și în ce fel o să o omoare mama pe sora cea mică? Mintea ei făcea fel și fel de scenarii.
– Ce aveți fată, ce dracu făcurați? Vecinele se strânseseră grămadă pe la poartă alarmate de țipetele disperate ale celor două.
-Zâceți, dădurăți foc la ceva? insistau de după gard. Fetele nimic, lipite una de cealaltă plângeau de sărea cămașa de pe ele
-Ia vez’ Ioană, ce făcură fetele tăle? Țâpă, fatăăă! Ce țâpăăă, da’ nu spun nimic!
Auzind numele mamei, cele două fetițe surori au ridicat ochii speriate . Mama auzise țipetele din deal, aruncase sapa și plasa cu merinde și o luase la fugă mâncând pământul să vadă ce nenorocire se intamplase la ea acasă.
-Ce aveți fată? Doamne ia-mă să mă iei, tu, pe mine! Hai, zâceți!
– Le intrebarăm și noi, da’ țâpă și nu zâc nimic…….! repetau pe mai multe voci femeile panicate de peste gard, că doar ardea curiozitatea în ele. Ochii mamei stăteau să-i sară din orbite:
– Hai zâceți! Zâceți mumă, zâceți, că nu vă fac nimic…..orice-o fi! Zâceți, mânca-v-aș gura voastră!!!
Auzind aste’ vorbe sora cea mare și-a luat inima in dinți și a întins un deget tremurând spre ceea ce fusese cândva farfuria prețuită.
-Ce-i? Ce să văd? O farfurie spartă? Dă-o la blestem!
-Da, da’ e farfuria mata, de la Baba mata; și Baba o avea amintire de la boier Bădulescu .
Mama deodată s-a înmuiat ca o cârpă din care parcă se scurgeau ultimele picături de suflet. Închinându-se s-a apropiat de fetele ei, le-a prins blând în palme obrajii scorojiți de la sarea lacrimilor, s-a aplecat să le poată privi în ochi și le-a spus cu vocea gâtuită:
-Uitați-vă în ochii mei și să vă intre bine în cap ce vă spun acum!……Nimic pe lumea asta nu valorează și nu înseamnă pentru mine mai mult decât voi! Să vă intre bine în cap, pentru totdeauna!!! Ați înțeles? Vreau să vorbiți!
-Da’….mata ai spus…..! și mâna mamei a acoperit instantaneu gura fetiței oprindu-i vorbele.
– Știu ce-am spus! A fost o vorbă pe care am spus-o fără să gândesc că o s-o ia cineva atât de mult în samă…

Daniela

Povestirea face parte din volumul propriu “Stignița/ Povești cu și despre părinți”

O zi de iarnă… din copilăria mea…Vladimir Nichita

 Mă bosumflam foarte tare, când eram dimineața, sculat din somn.
Dar în ziua aceea, fiind pe jumătate treaz, am simțit că ceva special
urma să se întâmple. Vântul își făcea mendrele, țiuind și icnind, dar
cui îipăsa de ce se petrecea  afară, atât timp cât totul era perfect înăuntru.
Căldura moleșitoare, creată de cele  câteva lemne ce ardeau mocnit în micuța
sobă de pământ, era miraculoasă, invitându-te să uiți de cele lumești.
Lenea era Cucoană mare, și din păcate eu nu duceam lipsă de așa ceva.
Într-o stare de așa zisă amorțeală, cât și de confuzie, creată de marea plăcere
a somnului, am simțit palmele bunicii mangaindu-mă pe frunte, palme care
erau extrem de reci și ude de zăpada care se topise în ele.
Ceea ce așteptasem de foarte multe zile, se întâmplase. Ninsese întreaga
noapte, și încă ningea fără de oprire.
Neștiind ce să cred, am sărit că praștia din pat, fiind cuprins de o euforie pe
care numai albul acela de vis putea ca să mi-o dea.
-Ninge, ninge, afară ninge, bunicuțo ! Bunica mă privea cu căldură, zâmbind.
Cu năsucul lipit de sticlă rece a geamului, mă minunam de acea frumusețe
nemaiîntâlnită… de care mă despărțea doar zidul casei. Împinși de tăria
vântului, fulgii dansau piruete nemaivăzute, ca apoi istoviți, să cadă pe
suprafața rece a pământului, inghesuindu-se unii în alții.
Iernile copilăriei mele în Galați, erau speciale, fără a fi noroioase, această
datorindu-se și faptului că în zona noastră nu era circulație de tramvaie și
mașini, care să tulbure pitorească imagine a zăpezii, din suburbie.
Băteam din palmele-mi micuțe, neavând răbdare să fiu înfofolit în haine
călduroase, pentru a ieși cât mai repede afară, de unde se auzeau deja vocile
gălăgioase ale copiilor din cartier.
Tincuta, Sofica, Dorina, Ionel, Nuțu, erau foarte preocupați cu lucruri importante,
specifice anotimpului de iarnă. Ei erau numai câțiva din bunii mei prieteni, care
dădeau zor, construind un om de zăpadă, care începuse să ia forme, chiar dacă
părea a fi nu prea arătos.
-A venit Vladimir ! Uitați-l pe Vladimir !
Bucuria lor era sinceră, fapt pentru care eram întotdeauna foarte fericit, atunci
când luam parte la jocurile lor. Faptul că eram născut și venit de la București,
oraș de care acești copii galateni, auziseră doar de la părinții lor, dar pe care ei
nu nu îl văzuse niciodată, îmi crea un fel de avantaj pe care bieții de ei îl interpretau
în mod greșit. Eram din Capitală…așa că !
Mă considerau un fel de șef de al lor, lucru care nu îmi făcea de fel plăcere.
Vântul își slăbise tăria, fulgii fiind mai mari și mai frumoși, lucru care îi bucura
mult pe copii. Bătăile cu bulgări creau vervă mare, iar săniuțele, se mișcau rapid
pe pârtia unui mic deal din împrejurimi.
Fericirea tuturor era nemărginită, fiecare agitându-se și vociferând, într-o manieră
mai mult…sau mai puțin elegantă, dar cui îi mai păsa ?
Fumurile ce ieșeau din coșurile caselor, aduceau un farmec deplin împrejurimilor,
unde copacii acoperiți de cantități imense de zăpada, i-și aplecau crengile tot mai
jos, încercând să sărute pământul.
Ningea fără de oprire! Nu auzeai pe nimeni să se plângă, chiar dacă seara se lăsa
încet peste acea minunată zi, ce adusese prima zăpada.
Iarna, își intrase cu siguranță în atribuțiunile ei !

Vladimir Nichita / Australia.
30/09/2019

Poarta de lemn – Autor Nicoleta Mija

 

zvâcnește vântul printre frunze,

stoluri lungi departe pleacă,

spre alte țărmuri neștiute,

cântecul toamnei s-a trezit la umbră,

ceața acoperă drumul spre casă,

scârțâie poarta de lemn uscată de vreme.

deschid fereastra unei zile de toamnă,

știu bine bucuria unei crizanteme,

din lămpile galbene căzute pe pământ,

strălucește roua dimineții în zori,

în liniște, poarta de lemn uscat așteaptă.

mă poartă gândul printre culorile reci,

mărunțita frunză risipită de timp uitată,

vântul zboară printre multe vreascuri,

curg valurile ploii în jăratecul toamnei,

poarta scârțâie prin umezeala frunzelor.

cântă toamna, notele îmbracă multe game,

ceața gonește și ultima rază timidă,

octombrie se joacă printre frunze,

străbatem amândoi vechea potecă,

vântul neliniștit clatină poarta veche.

se- mpletesc ramurile triste și goale,

ploaie destramă gustul ruginiu al vremii,

poate ne vom reîntoarce pe vechea potecă,

să ascultăm foșnetul liniștit al frunzei,

când poarta scârțâie te aștept să vii.

30.09.2019

Italo Calvino – Arta ficțiunii – Traducere Adrian Grauenfels

                                    Italo Calvino – Arta ficțiunii

image.png

Știți unde s-a născut scriitorul Italo Calvino? În Santiago de Las Vegas, o suburbie a Havanei – Cuba, la 15 oct 1923. Tatăl, Mario, era agronom în America de Sud iar mama, Eva, o botanistă născută în Sardinia – Italia. Părinții se întorc cu noul lor născut în Liguria. Micul Calvino crește între San Remo, la mare (tatăl conducea o seră cu flori) și casa lor de la țară aflată între dealuri, unde tatăl său experimenta creșterea de grapefruit și avocado.

Tânărul Calvino studiază la San Remo și apoi se înscrie la secția de agricultură a Universității din Torino unde rezistă până la primul examen. Când Germania ocupă Liguria și tot nordul Italiei ( războiul al II-lea mondial ) – Calvino și un frate mai tânăr, de 16 ani, evadează din fața fasciștilor și se alătură partizanilor.
Aici Calvino începe să scrie, mai ales despre experiențele sale în timp de război. Publică povești ici și colo, în timp ce își termină studiile universitare pe care le transferase la literatură. În acest an scrie prima sa nuvelă „Poteca cuiburilor de păianjen” pe care o oferă la concurs Editurii Mondadori, care o respinge. În schimb, Cesare Pavese îl remarcă pe Calvino și îl recomandă la Torino editorului Giulio Einaudi care îl acceptă pentru o relație amicală, care va dura toată viață. Nuvela „Poteca cuiburilor de păianjen” apare în 1947, anul în care Calvino își completează studiile universitare.  În anul 1949 romanul „Ultimul vine corbul” îi aduce recunoaştere şi un deosebit succes.

După război, literatura italiană se ocupă intens cu politica și implicit, Torino, un oraș puternic industrializat, devine un focar intelectual. Calvino se înscrie în Partidul Comunist Italian și este numit  reporter la firma de automobile FIAT. Următoarea nuvelă semnată de Calvino (Vicontele înjumătățit)  apare în 1952 . Nuvela scrisă în 1951, în numai 30 de zile (Îl Visconte dimezzato) ii conferă lui Calvino descoperirea genului de fabulă  alegorică modernă. El împleteşte cu talent elementele fabulei clasice cu fantezia imaginativă. Ca un frate Grimm modern, Calvino colindă Italia şi culege 200 din cele mai frumoase poveşti populare ale limbii italiene. Mai târziu scoate o serie de cărticele pentru noi autori, numite „Fise”. Imediat aceste scrieri minore sunt lăudate de critica locală care aplaudă demisia sa din partidul comunist în 1956, ca un protest la invazia Uniunii Sovietice în Ungaria.
Tot în anul 1956 Calvino publică o importantă colecție de folclor italian. Anul următor ne va aduce „Baronul din copaci” iar în 1959 „Cavalerul inexistent”.

În 1964 vizitează ţara sa natală Cuba şi îl întâlneşte pe Che Guevara. Realizează un interviu cu idolul său literar: Ernest Hemingway.

În 1967 se mută cu familia la Paris, iar în 1968 invitat de Raymond Queneau aderă la grupul Oulipo, grup experimental la care participau şi Georges Perec, Claude Levi-Strauss şi Barthes. Cei trei au influenţat puternic operele sale ulterioare.

Vor urma „Cosmicomics” și în 1979 antinuvela „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”. Ultimele sale lucrări publicate sunt „Mr. Palomar” (1983) și o colecție de povestiri: „Iubiri dificile” în 1984. Moare în 1985 la Sienna după un accident vascular.

După moartea lui Italo Calvino, în septembrie 1985, John Updike a comentat: „Calvino a fost un geniu, precum și un scriitor de geniu. El a dus ficțiunea în locuri noi, în care nu a fost niciodată înainte și a revenit la izvoarele fabuloase și antice ale narațiunii”. La acea vreme Calvino era un scriitor italian eminent, influența romanelor și poveștilor sale fantastice trecând mult dincolo de Mediterană. Cu ani înainte, „The Paris Review” comandase un interviu cu Calvino, realizat de William Weaver, traducătorul său în engleză, pentru multă vreme. Nu a fost niciodată terminat , deși Weaver l-a rescris mai târziu, ca o amintire postumă.  Mai există un interviu înregistrat cu Calvino (produs și regizat de Damien Pettigrew și Gaspard Di Caro) și un artcol de amintiri a lui Pietro Citati, criticul italian.   ( *)

Ceea ce urmează  – este un colaj, un portret realizat prin prisma celor care l-au cunoscut de aproape.
William Weaver:
L-am cunoscut pentru prima dată pe Italo Calvino într-o librărie din Roma, cândva în primăvara anului 1965 – îmi amintesc, purtam amândoi niște costume ușoare. Locuiam la Roma de mai bine de un deceniu. Calvino se întorsese în oraș doar cu puțin timp înainte, după o lungă perioadă la Paris. El m-a întrebat brusc – (nu a fost niciodată un bărbat care să piardă timpul pe introduceri sterile) – dacă aș dori să traduc ultima sa carte,”Cosmicomics”. Deși nu l-am citit, am spus imediat că da. Am luat o copie înainte de a părăsi magazinul și ne-am înțeles să ne vedem câteva zile mai târziu. Locuia cu familia într-un apartament mic, recent modernizat, în cartierul medieval al orașului, lângă Tibru. La fel ca alte locuințe ale lui  Calvino, pe care aveam să le cunosc mai târziu, apartamentul acela mi-a dat impresia că este mobilat destul de puțin; îmi amintesc de zidurile albe severe, de lumina soarelui care te inunda. Am vorbit despre cartea pe care o citisem între timp. Am aflat că el a încercat deja – dar a concediat un traducător în engleză și am vrut să aflu motivul demiterii colegului meu. Indiscret, Calvino mi-a arătat corespondența. Una dintre poveștile din volum a fost numită „Fără culori”. Cu un exces de originalitate greșită, traducătorul a intitulat piesa „În alb și negru”. Scrisoarea de demitere a lui Calvino arăta că alb-negru sunt și ele culori. Am acceptat să iau lucrarea. Prima mea traducere din Calvino a avut o istorie dificilă. Redactorul american care a comandat-o și-a schimbat locul de muncă imediat ce am terminat traducerea și, la sfatul meu nefericit, Calvino l-a urmat la noua sa firmă. Dar chiar atunci redactorul s-a sinucis, noua editură a refuzat „Cosmicomics”, vechea casă nu ne-a primit înapoi, iar cartea a fost abandonată. A fost respinsă și de alți editori, până când Helen Wolff de la Harcourt Brace Jovanovich a acceptat-o, începând astfel asocierea îndelungată a lui Calvino cu acea editură. Cartea a primit recenzii strălucitoare și a câștigat Premiul Național de Carte pentru traduceri. Din 1966 până la moartea lui, nu a fost aproape niciun moment în care nu am tradus (sau ar fi trebuit să traduc) ceva de la el. Uneori, el mă suna și  îmi cerea să traduc câteva pagini de text cu o maximă viteză  – o declarație pe care trebuia să o facă pentru un program de televiziune canadian, sau o mică introducere la o carte despre conducte. Îi plăceau comenzile ciudate: „Castelul destinelor încrucișate”  (1969) s-a născut ca un comentariu la un pachet de cărți de tarot renascentiste. Cu Calvino trebuia cântărit fiecare cuvânt. Ezitam minute întregi asupra celui mai simplu cuvânt – bello (frumos) sau cattivo (rău). Fiecare cuvânt trebuia verificat. Când traduceam „Orașele Imaginare”, obligam oaspeții mei din weekend  să asculte povestea unui oraș sau două, citite cu voce tare.

Scriitorii nu-i prețuiesc neapărat pe traducătorii lor și am avut ocazional senzația că Italo Calvino ar fi preferat să își traducă singur cărțile. În anii de mai târziu, îi plăcea să vadă șpalturile traducerii; dorind să  facă schimbări – în engleza lui. Modificările nu erau neapărat corecturi ale traducerii; mai curând erau revizii, modificări ale propriului său text. Engleza lui Calvino era mai mult teoretică decât idiomatică. Avea și un mod de a se îndrăgosti de cuvintele străine. Cu traducerea „Domnului Palomar”, el a dezvoltat o idee asupra cuvântului feedback. El a continuat să însereze cuvinte în text iar eu am continuat să le îndepărtez cu tact. Nu puteam să-i explic clar că expresiile  „charisma, input,  bottom line, sau feedback”, oricât de frumoase păreau pentru urechea italiană, nu erau potrivite într-o lucrare literară în limba engleză.

Într-o după-amiază de august, în 1982, am șofat spre casa de vară a lui Calvino – o vilă modernă, încăpătoare, într-un complex rezidențial din Roccamare, pe coasta mării toscane, la nord de Grosseto. După ce am făcut un schimb de saluturi, ne-am așezat în scaune mari și confortabile, pe terasa umbrită. Marea nu era vizibilă, dar o puteam simți prin aerul înțepător, cu parfum de pin. Calvino, de cele mai multe ori, nu era vorbăreț și nici deosebit de sociabil. Prefera să se vadă cu aceiași prieteni vechi, unii dintre ei colegi de la Einaudi. Deși ne cunoșteam de douăzeci de ani, ne vizitam  reciproc și lucram împreună, nu ne făceam niciodată confidențe. Într-adevăr, până la începutul anilor ’80 ne-am adresat reciproc cu nume formale;
l-am numit Signor Calvino și el mă numea Weaver, fără să știe că urăsc să fiu apelat  cu prenumele meu. Chiar și după ce am trecut pe termeni de prenume, când îmi telefona, puteam simți o pauză înainte de „Bill?”, El murea să mă cheme Weaver ca în trecut. Nu vreau să dau impresia că nu putea fi prietenos. Alături de tăcerile sale, îmi amintesc de râsul lui, adesea stârnit de vreun eveniment din munca noastră comună. Și îmi amintesc de un cadou pe care mi l-a oferit, o mică publicație elegantă despre un tablou restaurat recent de Lorenzo Lotto din biserica Sfântul Ieronim. În interior, Calvino scrisese: „Pentru Bill, traducătorul în chip de sfânt.” Totuși, gândindu-mă la fraza asta, m-am simțit oarecum un intrus.

 Calvino – Gânduri înaintea unui interviu 

În fiecare dimineață îmi spun: Astăzi trebuie să fiu productiv – și atunci se întâmplă ceva care mă împiedică să scriu. Azi . . . ce zi este.. ce trebuie să fac astăzi? Oh, da, ar trebui să vină să mă ia la interviu. Mă tem că romanul meu nu va avansa nici un singur pas înainte. Se întâmplă întotdeauna ceva. În fiecare dimineață știu deja că voi pierde toată ziua. Întotdeauna este ceva de făcut: du-te la bancă, la poștă, să plătești facturi. . . întotdeauna ceva încurcături birocratice cu care am de-a face. În timp ce sunt afară, fac, de asemenea, corvezi cum ar fi cumpărăturile zilnice: cumpăr pâine, carne sau fructe. În primul rând, cumpăr ziare. Odată cumpărate, omul începe să citească imediat ce se întoarce acasă – sau cel puțin se uită la titluri pentru a se convinge pe sine că nu este nimic demn de citit. În fiecare zi îmi spun că citirea ziarelor este o pierdere de timp, dar atunci. . . Nu pot renunța la ele. Sunt ca un drog. Pe scurt, doar după-amiază stau la biroul meu, care este întotdeauna scufundat în scrisori care așteaptă răspunsuri, nici măcar nu știu de cât timp și acesta este un alt obstacol care trebuie depășit.
Până la urmă ajung să scriu și apoi încep adevăratele probleme. Dacă încep ceva de la zero, acesta este cel mai dificil moment, dar chiar dacă este ceva început cu o zi înainte, ajung întotdeauna într-un impas unde trebuie depășit un nou obstacol. Și abia după-amiază târziu încep să scriu propoziții, să le corectez, să le acopăr cu ștergeri, să le corectez și să le rescriu. În acel moment, telefonul sau soneria de la uşă sună de obicei și iată un prieten, un traducător sau un intervievator. Vorbind despre  interviul de azi. . . Nu știu dacă voi avea timp să mă pregătesc. Aș putea încerca să improvizez, dar cred că un interviu trebuie pregătit din timp pentru a suna spontan. Rareori un intervievator pune întrebări la care nu te aștepți. Am acordat multe interviuri și am ajuns la concluzia că întrebările arată întotdeauna la fel. Aș putea da întotdeauna aceleași răspunsuri. Dar cred că trebuie să-mi schimb răspunsurile, deoarece cu fiecare interviu ceva s-a schimbat fie în interiorul meu, fie în lume. Un răspuns care a fost corect prima dată poate să nu fie din nou corect la al doilea. Acesta ar putea fi baza unei cărți. Mi se oferă o listă de întrebări, întotdeauna la fel; fiecare capitol ar conține răspunsurile pe care le-aș da în diferite momente. Schimbările ar deveni apoi itinerariul, povestea pe care o trăiește protagonistul. Poate în acest fel aș putea descoperi câteva adevăruri despre mine. Dar trebuie să mă întorc acasă – se apropie timpul pentru interviu.
Doamne ajută-mă!

Interviatorul sosește:  

– Ce loc ocupă delirul în munca dumneavoastră?

 Calvino:

– Delirul? . . . Să presupunem că răspund, sunt întotdeauna rațional. Orice aș spune sau scriu, totul este supus rațiunii, clarității și logicii. Ce  credeți despre mine? Ați crede că sunt complet orb, când vine vorba de mine, un fel de paranoic? Dacă pe de altă parte aș răspunde, ah, da,  sunt delirant – scriu mereu ca și cum aș fi în transă (nu știu cum de scriu astfel de lucruri nebunești), aș fi considerat fals, jucând un personaj nu prea credibil. Poate că întrebarea de la care ar trebui să pornim este de la ceea ce eu pun în ceea ce scriu. Răspunsul meu: mi-am pus rațiunea, voința, gustul, cultura din care fac parte, dar, în același timp, nu pot controla, să spunem nevroza mea, sau ceea ce am putea numi delir.

Interviatorul

-Ce visați? Va interesează Jung sau poate Freud?
Calvino:

-După ce am citit „Interpretarea Viselor” lui Freud, m-am dus la culcare. Am visat. În dimineața următoare am putut să-mi amintesc perfect visul, așa că am putut să aplic metoda lui Freud în visul meu și să o explic până în ultimul detaliu. În acel moment am crezut că o nouă eră începe pentru mine; din acel moment visele mele nu ar mai păstra niciun secret. Nu s-a întâmplat. Aceasta a fost singură dată când Freud a luminat vreodată întunericul din subconștientului meu. Din acel moment am continuat să visez așa cum am făcut-o înainte. Dar visele, le uit, sau dacă pot să mi le amintesc, nu înțeleg nici măcar primele lucruri despre ele. A explica natura viselor mele nu ar satisface un analist freudian, ci unul jungian. L-am citit pe Freud pentru că îl consider un scriitor excelent. . . un scriitor de cărți polițiste care poate fi consumat cu mare pasiune. Am citit și Jung, care este preocupat de lucruri de mare interes pentru un scriitor, precum simboluri și mituri. Jung nu este un scriitor la fel de bun ca Freud. Dar, oricum, mă interesează amândoi.

Interviatorul
-Imaginile zeiței Fortuna și ale întâmplării reapar destul de frecvent în ficțiunile dvs., de la amestecarea cărților de tarot, până la distribuirea  întâmplătoare a manuscriselor. Noțiunea de șansă joacă un rol în compoziția operelor dvs?
Calvino

-Cartea mea despre cărți de ghicit , „Castelul destinelor încrucișate” , este cea mai calculată carte din tot ce am scris. Nimic din ea nu este lăsat la voia întâmplării. Nu cred că șansa poate juca un rol în literatura mea.
Interviatorul

-Cum scrii? Care este actul practic al scrisului?

Calvino

-Scriu de mână, făcând multe, multe corecții. Aș zice că anulez mai mult decât scriu. Trebuie să vânez cuvinte când vorbesc și am aceeași dificultate când le scriu. Apoi fac o serie de completări, interpolări, pe care le scriu cu litere minuscule. Vine un moment în care eu nu pot citi scrisul meu de mână, așa că folosesc o lupă pentru a descoperi ce am scris. Am două scrisuri  de mână, diferite. Unul este mare, cu litere destul de mari – de exemplu O care are o gaură mare în centru. Această este mâna pe care o folosesc când copiez sau când sunt mai sigur de ceea ce scriu. Cealaltă mână corespunde unei stări mentale mai puțin sigure  și este foarte mică – aici „o” arată ca niște puncte. Acest lucru este foarte greu de descifrat, chiar și pentru mine. Paginile mele sunt întotdeauna acoperite cu linii de anulare și revizii. A fost o perioadă în care am făcut o serie de schițe scrise de mână. Acum, după prima ciornă, textul scris de mână și complet canibalizat, încep să-l scriu la mașină , descifrând pe măsură ce îl transcriu. Când recitesc în cele din urmă (tipografia) ce am dactilografiat, descopăr un text complet diferit pe care îl revizuiesc adesea, în continuare. Apoi fac alte multe corecții. În fiecare pagină, încerc mai întâi să îmi fac corecțiile cu o mașină de scris; apoi corectez  mai mult cu mâna. Adesea, pagina devine atât de imposibil de citit încât o butonez pentru a doua oară. Îi invidiez pe acei scriitori care pot scrie fără a corecta.

Interviatorul  

-Lucrați zi de zi sau numai în anumite zile și ore?

 

Calvino

-În teorie, mi-ar plăcea să lucrez în fiecare zi. Dar dimineața, inventez toate scuzele posibile pentru a nu funcționa: trebuie să ies, să fac niște cumpărături, să cumpăr ziarul. De regulă, reușesc să pierd timpul dimineața, așa că sfârșesc așezat la scris după-amiaza. Sunt un scriitor în timpul zilei, dar, deși pierd dimineața, am devenit un scriitor de după-amiază. Aș putea scrie noaptea, dar când o fac, nu dorm. Așa că încerc să evit asta.

Interviatorul

-Aveți întotdeauna o sarcină stabilită, ceva anume la care decideți să lucrați? Sau aveți diverse planuri care se întâmplă simultan?

Calvino

-Am întotdeauna o serie de proiecte. Am o listă de aproximativ douăzeci de cărți pe care mi-ar plăcea să le scriu, dar va veni momentul când voi decide să scriu „cutare carte”. Sunt doar un romancier ocazional. Multe dintre cărțile mele sunt alcătuite din texte scurte colectate împreună, nuvele, sau altfel, sunt cărți care au o structură de ansamblu, dar sunt compuse din diverse texte. Construirea unei cărți în jurul unei idei este foarte importantă pentru mine. Îmi petrec foarte mult timp construind o carte, făcând contururi care în cele din urmă se dovedesc fără nici un folos. Le arunc. Ceea ce determină cartea este scrisul, materialul care se află de fapt pe pagină. La început sunt foarte lent. Dacă am o idee pentru un roman, găsesc fiecare pretext imaginabil pentru a nu lucra la el. Dacă fac o carte de povești, din texte scurte, fiecare are timpul său de pornire. Chiar și cu articole, sunt lent în a le demara. Chiar și cu articole pentru ziare, de fiecare dată am aceleași probleme în a le începe. Odată ce am început, atunci pot fi destul de rapid. Cu alte cuvinte, scriu repede, dar am perioade imense de gol. Este ca în povestea marelui artist chinez – împăratul i-a cerut să deseneze un crab, iar artistul a răspuns: Am nevoie de zece ani, o casă grozavă și douăzeci de slujitori. Au trecut cei zece ani și împăratul i-a cerut desenul crabului. Mai am încă doi ani, a spus el. Apoi a cerut încă o săptămână. Și în cele din urmă și-a ridicat stiloul și a făcut un crab într-o clipă, cu un singur gest rapid, precis.

Interviatorul

-Începeți cu un grup mic de idei fără legătură sau cu o concepție mai mare pe care o completați treptat?

Calvino

-Plec de la o mică idee sau imagine , apoi o lărgesc. Așa s-au născut „Orașele imaginare”  sau invizibile,  (1972) o colecţie de texte scurte dedicate unor oraşe fictive. Este considerat modelul de proză în versuri despre care autorul declară:

„este un spaţiu în care cititorul trebuie să intre, să se vânture, să se piardă ca spre sfârşit să-şi găsească singur ieşirea la lumină.”

Iata câteva pagini din carte:

Memoria.

Celui ce călăreşte prin ţinuturi sălbatice i se face dor de un oraş. Ajunge la Isidora, unde palatele au scări în spirală, unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde când străinul şovăie între două femei, întâlneşte o a treia.

Isidora este cetatea visurilor lui. Cu o deosebire, oraşul visat îl conţine pe el tânăr, la Isidora drumeţul ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă  există un zid al bătrânilor, el s-a aşezat acolo în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. 

 

Zobeide

Oameni au visat că văd o femeie care aleargă noaptea despletită printr-un oraş necunoscut. Au visat că o urmăresc şi tot alergând, fiecare pe rând au pierdut-o. După vis, s-au dus să caute acel oraş; nu l-au găsit, dar s-au găsit între ei; au hotărât să construiască oraşul din vis.Fiecare a refăcut traseul parcurs, a rânduit spaţiile şi zidurile dar altfel, ca femeia să nu le mai poată scăpa. Acesta este oraşul Zobeide, oamenii s-au aşezat aşteptând să se repete scena.

Dar scena nu s-a mai repetat. Străzile erau acum folosite ca să ajungi la lucru, la piaţă, veneau noi veniţi şi se aşezau în oraş, primii veniţi nu înţelegeau ce-i atrage pe aceşti oameni la Zobeide, oraşul ăsta urât, capcana asta.

 

Octavia

Octavia este oraşul păianjen.O prăpastie între doi munţi abrupţi, oraşul st ă  peste hăuri, legat de creste prin funii, lanţuri şi pasarele. Mergi pe scânduri, ţinându-te de plasa de cânepă. Sub tine sute de metri dedesubt nu se află nimic, mai trece câte un nor răzleţ. Aceasta este temelia oraşului. O plasă care este şi punte şi suport. Totul atârnă dedesubt: scări de funie, hamace, terase în formă de bărcuţă , burdufuri de apă, coşuri legate de sfori, trapeze şi cercuri de jucărie. Lampadare. Peste abis viaţa locuitorilor este mai nesigură decât cea din alte oraşe. Ei ştiu că plasa nu poate ţine mult.

 

Ochii

Dispoziţia privitorului dă  oraşului forma sa. Există Zemrude de sus şi Zemrude de jos.  De jos în sus vei cunoaşte pervazuri, perdele-n vânt, fântâni arteziene. Cu bărbia în piept, cu unghiile înfipte în podul palmei  privirile vor mătura rigole, canale, oase de peşti, hârtii. Nu se poate spune care aspect al oraşului este mai adevărat, dar se ştie că locuitorii din Zemrude de sus afundându-se în Zemrude de jos, găsesc dimineaţa proasta dispoziţie din ziua precedentă , scrijelită la picioarele zidurilor. Pentru toţi, mai devreme sau mai târziu vine ziua în care coborâm privirea de la streşini dea lungul burlanelor şi nu mai izbutim să o desprindem de caldarâm. Ochii sfredelesc pe sub pivniţe, pe sub temelii, prin canale. 

   

Comerţul 

Barca legată, ancorată la Eufemia cu o încărcătură de ghimbir şi bumbac va ridica pânzele cu chila plină de fistic şi mac, iar caravana care a descărcat nucşoară şi stafide îşi leagă  baloturile pentru întoarcere, pline cu muselină  aurită. La Eufemia nu se vine doar pentru comerţ, ci şi pentru că, noaptea la focuri, aşezaţi pe saci sau butoaie pentru fiecare cuvânt rostit – lup, soră , comoară, bătălie, râie, ibovnică, fiecare îşi spune povestea lui cu lupi, cu surori, cu comori, cu râie, cu ibovnici, cu  bătălii. Iar tu ştii că, în lungul drum care te aşteaptă, pentru a rămâne treaz în legănarea cămilei sau a corăbiei începi să-ţi înşiri toate amintirile, una câte una, lupul tău va fi  preschimbat în alt lup,sora ta în altă soră, bătălia ta în alte bătălii, la întoarcerea din Eufemia, cetatea în care amintirile se schimbă la fiecare solstiţiu.

 

Cerul

Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori, instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri. Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?

– Ca să nu înceapă năruirea. 

Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.

– Şi nu numai oraşul…

Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură   de gard vezi că macarale ridică alte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.

– Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti un oraş dacă nu este oraş, unde este planul?

– Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructorii. Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat. 

– Iată proiectul, spun ei.

**

     Avem în această  minunată carte o declaraţie de dragoste făcută culturii urbane atacată de entropie şi de năravurile umane. Calvino nu scrie un roman, nu un eseu ci o enormă metaforă poetică catalizată de dialogul celor doi protagonişti: Kubilai marele han mongol şi călătorul Marco Polo care îi arătă primului esenţa distrugerii care îi devorează imensul imperiu. Polo observă şi surprinde dar nu sintetizează, el are o nostalgie a drumurilor, el speră că liantul uman va salva descompunerea dar şi barierele culturale şi lingvistice. Găsim aici un semnal de alarmă împotriva ritmului demenţial pe care l-a atins dezvoltarea. Calvino ne avertizează, melancolic dar ne-dogmatic despre amoralitatea modernităţii noastre. Plătim comoditatea cu înstrăinare. Oraşele devin carcase ale singurătăţii, distrugătoare de identitate, cimitire ecologice, traiul în aceste spaţii este o repetiţie generală a apocalipsei care va urma. Ne angoasează gândul că oraşele, devenite organisme autosuficiente, ar putea să-şi continue existenţa chiar şi după dispariţia ultimului om.
Adrian Grauenfels   2019

 

_________________________

( *)   Text de Rowan Gaither, 1992, traducere si adaptare AG

TRENUL NEUITĂRII – Autor Corneliu Neagu

Vara obosită a plecat spre seară
într-o zi senină, fără paşaport,
când, pe ocolite, apăruse-n gară
trenul neuitări izgonit din port.

A lăsat în urmă toamna revenită
cu un vânt sihastru rece și tăios
și buluc de frunze, fără recuzită,
pe ulița strâmtă întoarsă pe dos.

Nopțile haine îmbrăcate-n brume,
pe ascuns plecate de la polul nord,
au ajuns deodată, într-o zi anume,
pe un dor de ducă dintr-un mic fiord.

Ah, ce amăgire, la-nceput de iarnă,
îmi aduce-n cuget dorul incomplet,
într-o simfonie care vrea să cearnă
zeci de noi regrete dintr-un triolet.

Gustul libertății (capitol din romanul Cartierul Proletarilor; ultima parte) Autor Adrian Scriminţ

 

Dintre toţi, doar unul şi-a divulgat suferinţele. Se căia amarnic că bravase în faţa miliţienilor la anchetă. De-atâta bătaie la palme n-a mai rezistat. S-a repezit la ceaşca ce ceai a unuia dintre comisari, a spart-o de muchia metalică a mesei şi, şi-a brăzdat urme adânci pe braţe, până la os. Investigatorii au fost până într-atât de mişcaţi de gestul lui, încât au tăbărât pe el, l-au căpăcit cu atâta zel de ajunseseră să se lovească între ei, apoi l-au înșfăcat pe sus, l-au legat cu cătuşe de calorifer şi, i-au presărat toată sarea dintr-o solniţă peste răni, lăsând ca urletul său de agonie să străbată ore în şir culoarele secţiei. Aşa l-au lăsat să zacă şi în dubă. Sarea îi închise rănile, însă îl dureau îngrozitor.
În mare, cam aşa au decurs treburile până la Bucureşti. Mai încercam din când în când să deducem pe ce tronson al drumului ne găseam, în funcţie de hopuri, de serpentine, viteza camionului, scurtele opriri pe care le consideram noi a fi ale semafoarelor, şi alte concluzii…
La coborâre, ăia care ne aşteptau erau zoriţi rău. „Pas alergător!!!”—cu asta ne-au aşteptat. Am luat-o la alergătură prin nişte curţi lăturalnice. Nici acum nu aş putea descrie cu exactitate pe unde era localizată puşcăria aia. Era mai mare decât aia a noastră, împrejmuită cu sârmă ghimpată, străjuită pe alocuri de reflectoare. Or fi fost şi foişoare, dar nu ni s-a acordat timpul să le putem depista, ne-au ţinut ăia numai într-o fugă. Aşa am şi fost repartizaţi în nenumăratele celule, la trap. Ne-au zis, cu calm, să nu ne aşezăm. Am stat aşa ca proştii, în picioare, uitaţi de timp, până noaptea târziu. De-a lungul orelor, în celula aia îmbâcsită tot continuau să intre noi şi noi deţinuţi, pe unii parcă îi cunoşteam, însă pe cei mai mulţi nu. Majoritatea tăceau. Nimeni nu a îndrăznit să se aşeze. Printre noi erau şi câţiva deosebit de veseli, prietenoşi şi politicoşi. Ne întrebau ba una, ba alta, nu neapărat despre revoltă. Ne lăsau pe noi treptat să le mărturisim cum stătuseră lucrurile. De-abia peste câteva zile ne dăduserăm seama cine erau ăia. Noi ne zvârcoleam de foame şi ne dureau toate mădularele, de-abia mai aveam puterea să îngăimăm niscaiva vorbe de oboseală, şi ăia, n-aveau nici pe naiba. Le trăncăneau neîncetat gurile şi erau posedaţi de o doză inexplicabilă de energie. Aşa ne-am dat seama că ăştia erau de fapt turnătorii. Colegii mei de suferinţă au început să se ferească în curând de ei, să fie mai ursuzi şi mai reţinuţi, în schimb eu—Roman ridică cu şiretenie degetul arătător—m-am împrietenit cu ei, le-am intrat în joc, le spuneam vrute şi nevrute, ca atunci când le dădeau superiorilor raportul, să îşi dea seama că eram nevinovat şi, să mă lase boalii odată în pace.
Ne anchetau numai noaptea. La prima investigaţie, m-a întâmpinat tipul ăla de statură medie, cu părul şaten şi ochii albaştri. Când m-a văzut i s-a iluminat chipul:
„Ia te uită, nea Veselie!”
S-a îndreptat către ceilalţi, nişte tablagii în uniforme, ceva subofiţeri. Făceau când pe conţopiştii, când pe bătăuşii. Le-a şoptit oareşce despre mine şi despre comportamentul meu ciudat pe care îl avusem în secţia de miliţie din Braşov. Din fioroşi, începuseră să capete chipuri joviale…
Soneria piţigăiată întrerupse amintirile povestitorului şi îl trase cu totul de acolo.
-Mă duc eu! se oferi doamna Roman.
Printr-un gest afirmativ al capului, Ioan Roman îi confirmă acesteia permisiunea.
-…Şatenul le captă urgent atenţia, descriindu-le cu lux de amănunte totul despre mine—continua el, pe când nevastă-sa îşi încălţa papucii. Îi asigura, indicându-mă cu capul: „Să-l vedeţi, râde tot timpul!” S-a apropiat de mine şi a început să mă lovească cu dosul palmei, uşor, peste frunte, parcă voind să mă cerceteze, la început cu băgare de seamă, apoi, dădea în mine din ce mai tare, cu palmele, cu pumnii, îmi răsucea urechile, îmi înşuruba nasul ca într-un cleşte, mă trăgea de păr… La început…
Capetele amândorura se îndreptară spre uşa din hol, privind dincolo de crăpătura întredeschisă a acesteia…
-Haide, haide! îi auziră îndemnul doamnei Mihaela Roman. Aici e. Dar intră înăuntru!… Lasă-ţi papucii acolo!
În încăperea încinsă de cuptor, calorifere, fumul de seminţe şi de propriile lor respiraţii, pătrunse tiptil, puţin cam stânjenit, forţându-se să îşi ascundă rupturile ambilor ciorapi—unul la toate degetele şi celălalt la călcâi—Matei, fiul cel mai mare al familiei Scarlat.
Cele cinci perechi de ochi se aţintiră urgent asupra lui.
-Ce-i cu tine, mă? îl zori taică-său.
Îi răspunse stingherit, căutând parcă ceva în pământ:
-Păi… mi-a zis mămica să îţi zic ceva exact cu cuvintele ei!
-Apăi zi, mă, exact cu cuvintele ei!
Făcu o pauză temperată înainte de a-şi dechide fermoarul gurii. Se vădea vădit că prezenţa familiei Roman îl făcea să nu se simtă prea în apele lui. Îi zise destul de în şoaptă, însă de ajuns ca să îl audă toată încăperea:
-A zis că… să treci dracului odată acasă, să crăpi în tine zeama care ţi-o gătit-o şi care s-o răcit demul şi, să nu mai umbli ca prostu’ şi ca căscatu’ pe toate coclaurile, că crapă porcu’ de foame şi slăbeşte până la os până l-om tăia!
Efectul dojenelilor femeii, ieşite din gura băiatului, fu cel dorit. Obrajii uscaţi ai lui Jan Scarlat căpătară paloarea trandafirilor aflaţi în început de vară:
-Paştelionu’ şi dumnecaţii… Hai, mă, să mergem!
Soţii Roman se ridicară ca arşi, amândoi deodată.
-Lăsaţi-l să-şi revină niţel în fire! insistă domna Mihaela.
-Şi de altfel, nu mi-am terminat povestirea! îi aminti Roman.
-Aia se mai poate lăsa şi pe altă dată, că doar n-au intrat zilele în sac! îşi expuse Jan părerea doar cu jumătate de gură, cântărindu-şi atent opţiunile.
Nu mai avea ce face. O parte din seminţele încă aburinde de pe tavă îl slujeau acum și pe Matei. Era deosebit de preocupat cu ele. Le prefera, decât să se înfrupte pentru a treia zi cu ciorba de cartofi fără carne din oala cea mare şi roşie.
-Stai, mă, să vezi, că de-abia acum urmează lucrurile interesante! îşi propti Ioan Roman braţul pe umărul lui Jan Scarlat, parcă reîmpingându-l înapoi pe scaun.
-Da’ luaţi loc! îi reîntări şi nevastă-sa Mihaela insistenţele. Mai este timp, încă nu s-a întunecat pe deplin afară. Vă servesc cu un ceai de zahăr ars, domnu’ Scarlat?
Răspunsul acestuia întârzie câteva clipe. Delibera. Afară erau câteva grade în minus, pojghiţa de ghiaţă care învelea pământul îl cuprinsese şi pe el înainte de a pătrunde în casa familiei Roman. Acum se simţea mai bine. La urma urmei îi putea servi cina porcului în troacă şi pe întuneric. Ştiinţific, nu auzise ca aceştia să fi avut vreodată probleme din această cauză. Un ceai opărit, chiar dacă putea fi socotit mai mult o poşircă, nu era de abandonat. Putea în acest fel să mai asculte şi nebuniile supravieţuite de vecinu-su. Găsise şi scopul principal tărăgănării lui acolo: fiu-su Matei, se înfrupta cu atâta sârguinţă din seminţele de floarea soarelui, că i s-ar fi rupt inima să îl fi smuls de acolo.
-…M-a terfelit şatenul de mi-au sărit capacele. La început îl priveam cu reţinere, străduindu-mă ca nu cumva să îl enervez şi să dea în mine cu şi mai multă furie, mai bine să mă fi lovit din distracţie, nu-i aşa, măi, Jane?
Confirmarea acestuia refuză să apară.
-Râzi, mă, râzi! îmi zicea şatenul cu ochi albaştri. Până la urmă i-am intrat în joc şi, chiar dacă dădea în mine din toate puterile, mă străduiam să râd în hohote. Crede-mă că simţi asupra corpului un alt efect atunci când procedezi aşa. Parcă suporţi mai uşor durerea.
Prin atitudinea sa, Scarlat îl dezaproba cu totul:
-Dacă ar fi procedat ăia cu mine aşa, le-aş fi sărit direct la beregată!
-Dacă vor proceda aşa vreodată, să nu cumva să le sari la beregată că dai de dracu’, auzi? îl sfătuia Ioan cu sinceritate. Că te tăbăcesc ăştia de te sfarmă în bucăţi şi te doare apoi mult mai tare, crede-mă!
-Eee… la nervi nu mai simţi durerea.
-Ascultă-mă, îţi zic din proprie experienţă, mai bine râzi decât să te enervezi!
-Şi vrei să spui că tot timpul cât ai fost ţinut în arest acolo ai ţinut-o numai într-un râs?
-Nu. Râdeam doar de două ori pe săptămână, numai atunci când aveam de-a face la anchete cu imbecilii ăia: şatenul şi acoliţii săi. Investigatorii lucrau în ture. Erau mai cizelaţi. Mă luau cu altă abordare, doar nopţile, că ziua aveam libertate la discreţie, trebuia să stăm tot timpul în picioare şi cu feţele întoarse către perete… În primul rând mă serveau în mod obligatoriu cu cafea, naturală, din aia de care n-ai mai băut tu cu anii, măi, Jane…
Scarlat înghiţi în sec, simţind parcă mirosul şi aroma licoarei.
-Ne dădeau aproape un litru jumate de cafea pe cap de om, numai noaptea. Numai atunci ne forţau să o bem şi, nu se zgârceau la amestec, era aromată şi tare ca boala. La început mi s-a părut delicioasă, deşi n-avea zahăr. Nu se compara cu nechezolul pe care îl găseşti prin magazine. Dar apoi mi s-a înăcrit de dânsa. Crede-mă, n-ai băut tu în toţi ăştia zece ani de când a dispărut cafeaua de pe piaţă câtă am băut eu acolo într-o lună întreagă de zile, în fiecare noapte!
-Păi… şi-ar trebui să-ţi ţin invidie? se leză Scarlat.
-Categoric că nu!
-Fireşte… la câtă bătaie ţi-ai luat, ţi-a ieşit toată cafeaua pe nas.
-Ăştia din urmă nu prea mă băteau, mă mai bruscau din când în când, mă împingeau, mă ştrangulau de gulerele cămăşii, mă mai pălmuiau… Ăilalţi erau mai ai dracului, te băteau la tălpi, la testicule, îţi smulgeau perciunii…
-Şi mie îmi smulge învăţătoarea perciunii…—se bucură Matei.
-Taci, mă! îl întrerupse taică-său răstit. Tu nici n-ar trebui să auzi toate ăstea…—îl proteja cumva.
-Lasă-l s-audă—interveni voios Roman—că şi fiicele mele mi-au auzit povestirile de câteva zeci de ori, aşa, cu exactitate, cuvânt cu cuvânt, nu cu înflorituri! De ce aş înflori, când am trăit tot ce vă povestesc?! Să ştie toţi cum să procedeze dacă or avea vreodată de-a face cu securitatea.
-Dacă ar trebui s-o ştie, singura cauză ar fi din cauza istoriei, că aşa se scrie! argumentă Jan Scarlat.
-Fie! se puse doar pe jumătate Ioan de comun acord cu el. Securiştii ăştia, pe exterior, arătau cu toţii la fel: supli, eleganţi, îmbrăcaţi numai la costume; însă, ca şi cultură generală, erau al naibii de diferiţi. Unii, te înjurau, te scuipau, te înfundau cu capul în veceu şi te băteua la tălpi cu furtunul mai rău decât torţionarii, alţii, erau mai citiţi, uneori chiar culţi, instruiţi, tobă de carte. Spre norocul meu mai mult cu ăştia din urmă am avut de-a face. Numai după voce îşi dădeau seama pe cine aveau în faţa lor, nici măcar nu trebuiau să te privească. Vorbeau între ei cu nişte cuvinte, de nici cu ajutorul dicţionarului explicativ n-ai fi reuşit să îi înţelegi…
Scarlat rânji scurt, ironic, parcă voind a-i zice: „asta s-o crezi tu!” şi lui Roman nu îi scăpă lucrul acesta.
-Ăştia erau deştepţi, Jane, nişte aşi ai diplomaţiei. Crezi că prindeau din zbor ca tine câte-un cuvânt elevat pe care îl foloseau de fiecare dată timp de trei luni şi un altul timp de patru?! Păi intelectualul cartierului, cum îl numiţi voi pe domnul Feder, era semianalfabet pe lângă ăştia! Mă abordau pe ocolite, mă întrebau ce cărţi citesc, care îmi erau preferatele, dacă am văzut vreun film pe care nu l-am uitat niciodată… Numai să nu-ţi închipui că nu erau şi ăştia la fel de răi ca şi ceilalţi care mă băteau. Nu m-au lăsat să aţipesc nici măcar un minut în toate ăstea cinşpe zile. Dacă adormeam o făceam stând în picioare, şi asta numai în timpul zilei. Îmi turnau cafeaua pe gâtlej cu polonicul, de îmi dădea pe dinafară, nu te lăsau să o savurezi. Am dat la declaraţii de n-am scris atâta nici în toţi cei opt ani de şcoală frecventată…
Rânjetul batjocoritor şi intenţionat al lui Jan Scarlat îl întrerupse pentru scurt timp din relatări. Se enervase în sinea lui şi voia să îl sfideze acum pe Roman. De când îi spusese că învăţa câte un cuvânt elevat şi îl folosea mereu timp de câteva luni de zile până când memora un altul, îl auzea pe povestitor numai printre frânturi de cuvinte. L-ar fi luat la rost de faţă cu nevastă-sa, i-ar fi amintit că în comparaţie cu dânsul, pe lângă cele opt clase, el mai avea şi doi ani de profesională de buldozeristică şi încă ceva luni de şcoală serală de mecanicie feroviară. I-ar fi spus apoi de la obraz câteva: că e un neam de traistă, un terche-berchea şi un neant, că dacă i-ar fi înşirat toate citatele latineşti pe care le ştia ar fi scris cu ele o carte, nu ca el, să fie doar apt să se semneze numai pe chitanţele de curent şi apă caldă, dar, îi era oarecum jenă faţă de nevastă-sa şi mai ales faţă de cele două fiice ale sale. Şi la urma urmei nu îşi prea permitea, de Ioan Roman avea mare nevoie la tăiatul porcului. Îl prefera pe el, decât pe Vasile Tarhon.
-…crede-mă Jane, să fi absolvit tu şi trei facultăţi de litere că tot te mâncau ăia, cu fulgi cu tot, că sunt născuţi cu gena asta, de-a te descoase fără ca s-o simţi!
Orgoliul lui Jan îi pudră chipul, întunecându-i-l de supărare. Vru să riposteze vehement, însă debitul verbal al lui Ioan i-o luă înainte:
-În afara torturilor psihologice la care mă supuneau: să nu dorm, să beau cafeaua ca un buhai şi să mă ameninţe cu iradierea mea şi a întregii mele familii din toate documentele de identitate, cel mai tare mă omorau cu completarea declaraţiilor, de zeci, poate chiar de sute de ori. Erau obsedaţi de forţele destabilizatoare extremiste, adică din afara ţării. Tot insistau să scriu despre instigatorii străini, despre accentul lor, cum arătau, cum ne-au convins să ne dedăm la toate acele acte de huliganism… Nici nu mai ştiam ce naiba să mai completez în acele hârtii ca să îi satisfac. După atâtea sute de ore de nesomn începeam să îi cred pe cuvânt şi să le declar vrute şi nevrute, că parcă mi-ar fi sugerat mie vreun străin să nu mai trăim aşa, să reacţionăm cumva, că numai noi înşine ne-am mai fi salvat de la o aşa viaţă, oprimată… Nu mă credeau. Sau… nu voiau să mă creadă. Îmi rupeau declaraţie după declaraţie, şi asta noapte de noapte. Nu voiau să conceapă nicidecum că o mână de muncitori semianalfabeţi au luat o aşa iniţiativă şi amploare de răsunet internaţional. Ăilalţi, şatenul cu ochi albaştrii şi subalternii lui grăsani nici măcar nu se mai osteneau să mă pună să declar…
-Hai, bă, Matei, să plecăm, că-i târziu! îşi îndemnă fiul pe un glas aproape răstit, ridicându-se în picioare.
-Dar mai staţi—interveni cu jovialitate doamna Mihaela Roman—în curând mai scot din cuptor încă o tavă de seminţe!
„Lasă-mă doamnă în plata Domnului cu seminţele dumitale, că am dat în icter de la ele!” vru să îi spună, însă pe gură scoase alte cuvinte:
-Mulţumim, stimată doamnă! Hai, mă… încalţă-te, că nu mai avem timp!
-Haideţi, că cine ştie când ne-om mai auzi. De altfel Ioan nici nu şi-a terminat povestirea. De-abia acum urmează punctul culminant!
-Doamnă dragă, în primul rând dacă mai stau mult pe aici o să mă ia la rost muierea, şi în al doilea rând, mă înjură porcul! Napoleon săracu’… nu a mai băgat nimic întrânsu’ încă de la amiază. Ce-o mai fi şi la gura lui… nu cred că aţi voi să ştiţi! L-a prins deja noaptea cu burdihanul gol…
Pe urmă i se adresă lui Roman:
-Ioane, deci ne-am înţeles, da? Mă bazez pe tine înainte de Crăciun! Îi faci tu de petrecanie lui Napoleon…
Roman îl încredinţă afirmativ din cap.
-Noi… mergem. Ne auzim înainte de sărbători!
-Cum vreţi—le zâmbi Roman, privindu-i cu regret.
Încă nu îl mai părăsise nimeni până atunci din toiul povestirii. Ar mai fi avut el multe de spus: despre foamea prin care trecuse, interzicerea totală de a intra în contact cu vreun membru al familiei sale, maltratarea fizică şi psihică, umilinţele. Cât despre acestea din urmă ar fi insistat să îi înşiruiască clipele denigrante prin care trecuse, mai ales atunci când trebuise să îşi facă treburile în văzul tuturor celorlalţi treizeci de colegi de suferinţă. În celulă nu aveau nici un fel de veceu, se uşurau cu toţii într-o găleată, neavând unde să îşi ascundă ruşinea…
-Şi ce, măi, Ioane, chiar te-au scuipat anchetatorii, te-au băgat cu capul în veceu şi te-au torturat până la leşin?! îi aruncă Scarlat bomba pe când se încălţa, atacându-l ironic, demascându-i o intenţionată neîncredere, preţul de a-i fi declarat pe ofiţerii securişti mai citiţi decât el trebuia plătit.
-Ăia mai şcoliţi nu, însă şatenul cu şleahta lui da! Ăştia din urmă mă băteau doar ca să mă audă cum râdeam. Nu mă întrebau şi nu mă puneau să declar nimic. Doar mă tocau. Într-o noapte, căreia i-am pierdut numărul, după ce m-au tăbărât gardienii în morbida sală de investigaţii, înăuntru m-a întâmpinat şatenul. Nu ştiam niciodată când îi venea tura. Mă aştepta. La masa cabinetului erau înşiruite tot felul de bastoane, de mărimi, lungimi şi grosimi diferite. Mi-a dat înalta distincţie de a-mi alege ce baston voiam eu. M-am făcut şmecher. L-am luat pe cel mai subţire, ca să scap mai ieftin. M-a durut cel mai tare. Mi se zvârcolea pielea de greaţă şi durere. Ştiu că îmi curgeau chiar şi balele. La început mi le ştergeam, dar ulterior, le lăsam să se contopească cu cimentul. „Râzi nea Veselie, râzi!” mă îndemna şatenul. La fiecare lovitură, chiar şi atunci când se adunaseră cu zecile, îmi comanda să râd. La început mă zvârcoleam de durere, şi cât sunt eu de bătrân, aşa, la vârsta asta, îmi venea să plâng. „Râzi, bă!” îl tot auzeam pe şaten printre propriile-mi icnete. Momentan doar zâmbeam. Însă când m-au lăsat puterile, în loc de suspine şi văicăreli, râdeam haotic, necontrolat, cu un amestec de lacrimi, animalitate şi nebunie. Lucrul ăsta i-a enervat la culme pe torţionarii din încăpere. Şeful lor cu ochii reci şi albaştri le-a făcut grăsunilor săi un semn cu subînţeles. Au venit ameninţător către mine, m-au înșfăcat urgent de braţe, m-au izolat şi au început să mă bată cu barbarism la tălpi. Nu mi-au dat jos pantofii. Loviturile dureau la fel de tare şi, în felul ăsta nu mi-ar fi lăsat tumefieri prea mari. O durere mai mare nu cred că există. Unii dintre deţinuţii care făcuseră neglijenţa de a face cu miliţienii pe vitejii, mi-au povestit mai târziu că, bătaia la tălpi era egalată cu cea de la testicole…
-Hai mă, încalţă-te mai repede! îi ordonă lui fiu-său, abătut şi obosit.
Acest imbold îl făcu pe Matei să se mobilizeze, să uite de ascunsul ciorapilor rupţi şi să îşi îndese teneşii în picioare.
-Un singur lucru nu înţelegeam—accentuă Roman, cu siguranţă convins că trebuia să îşi lase celelalte ore de povestit pentru alte vremuri, poate la tăiatul porcului—de ce trebuiau să îşi ia avânt când mă loveau la tălpi? Se retrăgeau până în dreptul zidurilor încăperii, şi de acolo alergau şi mă loveau de îmi despicau tălpile. Mi-am revenit în simţiri de-abia după vreo două zile. Se îngrijoraseră şi investigatorii, mai ales ăia citiţii. Nu mă mai bruscau, doar mă forţau să îmi beau porţia obligatorie de cafea…
-No, să aveţi o seară bună! Ne-am înţeles cu tăiatul porcului, acum că am bătut deja şi palma… Hai, mă! aproape că îşi bruscă fiul.
-Vă mai aşteptăm pe la noi! îi conduse până la ieşire doamna Roman, luându-şi rămas bun de la dânşii în numele tuturor şi, odată cu ea, îşi luă rămas bun şi coaja de sămânţă neagră care îi stătuse acolo timp de câteva ore, căzându-i pe preşul de la uşă.
-Salut, nea Veselie!! îi strigă Scarlat din holul semiîntunecat.
-Noapte bună, Jane! îi ură Roman cu jovialitate. Du-te sănătos, că-ţi moare porcu’!
-Ferească Maica Domnului! se îngrijoră Scarlat.
-Şi nu uita… dacă ajungi vreodată la puşcărie şi te bat ăia la tălpi de te zvântă, să nu alegi niciodată cel mai subţire baston, ia-ţi unul mai gros, că parcă ăla nu doare atât de tare!
-Sper să nu fiu atât de bou încât să mă împotmolesc pe acolo! îi strigă Scarlat de dincolo de intrarea în casa scării, penetrând cu vocea întunericul străzii şi trezind interesul câtorva vecini care ieşiseră la o ţigară. Am şi eu totuşi un partid comunist în spate! îi strecură cu lăudăroşenie o atenţionare.
-Ahahaaa!!!… îi strigă Roman din interiorul scării. Sprijinul într-un partid comunist mi l-am ales şi eu cândva… Să-ţi arăt cumva carnetul de membru?… (sunt în căutarea unei edituri și a unui editor!)

Sufrageria lui Cristian Buică

“Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,
Pare că strigă gura-mi şi când tace,
Poftiţi, cuvintelor, veniţi încoace,
La tronul meu de interjecţii sfinte!”.
Adrian Păunescu
Martie! Tânără domniţă cu tiară de ghiocei şi ochi de toporaşi, în fiecare an, de şase decenii, vii şi pentru mine, cu tinereţea şi gingăşia ta binecuvântată! Din păcate, e atâta tristeţe în anii mei, în anii nostri, ai tuturor! Aproape că nici nu mai observăm cum vii cu aripile întinse spre inimile noastre! N-ai rătăcit drumul spre noi, ci ai venit din dragul de a te opri să ne dăruieşti răsăritul. În fiecare an ne aduci ofrandă florile născute de tine. O fecioară care naşte doar flori pe care ni le dăruieşte, aşa cum Dumnezeu ni l-a dăruit pe singurul său fiu! Totuşi, rămânem încrâncenaţi şi împovăraţi! Ne simţim, aşa cum spunea, ca nimeni altul, Maestrul exprimării durerilor noastre, Adrian Păunescu: “Bieţi Iovi pe o planetă părăsită”.
Iartă-ne, tu, Primăvară! Cât de păcătoşi să fie cei care ne-au adormit Mioriţa, ni i-au mânjit cu noroi pe Eminescu, Eliade, Noica sau Păunescu, sperând că ne vor ascunde identitatea?!
Mi-e dor de tot ce are sfânt ţara mea, de bravii copii ai României mele! Ca un Iov, încercat nu de Dumnezeul nostru, ci de cei care cred că vor fi veşnici doar pentru că se consideră atotputernici, caut să mă apropii de ultimul bastion al milenarei mele Dacii – cultura.
Am onoarea să fiu invitată la Centrul Cultural A. Păunescu, la concertul susţinut de Cristian Buică, membru marcant al Cenaclului Flacăra. Însoţită de Virginia Pârvu, pornesc spre strada Vulturi, acolo unde suntem aşteptate. O apostrofez că nu scrie mai mult, că nu-şi publică lucrările. Nu mă contrazice, fiindcă ştie că nu cred să aibă motive temeinice să ignore darul pe care El i l-a dat cu împrumut, doar ca să-l retrimită lumii. O cert, pentru că o iubesc şi pe ea, aşa cum iubesc întreaga oaste a celor care luptă în bastionul apărării spiritului românesc. Îmi amintesc nişte versuri dintr-o poezie a Virginiei:
E-amurg și a toamnă miroase…
O las să-mi pătrundă prin pori,
Iar pânza ce timpul o coase
Sunt anii cei duși, călători.”.
Sosim! La numărul 1, de pe strada cu numele simbolic, ne întâmpină o clădire impozantă, cu iz istoric. Situată între două străzi, ca un spirit între două lumi, tronează Centrul Cultural A. Păunescu. Are un aer de stăpân al străzii, de simbol şi protector al iubirii faţă de frumos. Pare pregătit să ne ofere un adăpost primitor. Stă să plouă; adie uşor vântul şi ne grăbim să sunăm la interfonul situat chiar pe stâlpul solid al porţii. Ni se răspunde aproape instantaneu. Atentă gazdă, gândesc! Dincolo de gardul trainic, călcăm pietrele cu care este pavată aleea spre casă. Dacă aş avea timp, dacă aş fi singură, aş zâbovi o clipă să le vorbesc. Şi ele par că sunt vii, chiar dacă, poate, aşa, ca iarba, au fost făcute să reziste sub tălpile noastre grăbite. Le salut în gând! La câţiva metri de ele, un pâlc de flori ne zâmbesc vesele. Zâmbesc şi eu fiindcă e musai să le răspundă cineva. La capătul unei verande lungi şi bine întreţinute, apare o uşă. Ating clanţa. Virginia e lângă mine. Admiră şi ea clădirea, florile şi energia folosită pentru întreţinerea acestui monument de cultură. Mă urmează. Uşa se deschide instantaneu, iar dincolo de ea, apare o tânără înaltă, cu o statură şi o conformaţie atletică. Are un zâmbet elegant şi distins, ce pare că s-a născut odată cu ea. Poartă în ochi albastrul izvorului aducător de linişte şi de visare. Părul des, de culoarea spicului de grâu copt, este ,,îmblânzit” într-o coamă lăsată să se odihnească pe umerii drepţi. Poartă straie închise, care îi dau o notă de eleganţă, dar, culmea, şi de tinereţe. Un pantalon sport, o pereche de ghete fără toc, un tricou bleumarin, în care pare că se răsfrânge adâncul tulburător al apelor, dă tinerei domniţe, aerul unei zeiţă a mărilor.
Salutăm, intrăm şi privim în jur. Mă opresc uluită, dincolo de prag! Domniţa din faţa noastră, zâna adâncurilor, în ai cărei ochi se reflectă lumina nesfârşită a cerului, este chiar doamna Ana Maria Păunescu. Ştiam că domnia sa organizase evenimentul, intuiam că va fi prezentă şi activă. Totuşi, întotdeauna apariţia unei personalităţi sau a unei femei superbe, impresionează! Probabil că este obişnuită cu reacţia noastră, a publicului, fiindcă e dezinvoltă şi amabilă. Ne roagă să ne lăsăm hainele groase la intrare şi să o urmăm. Chiar domnia sa îmi aşează paltonul pe un umeraş. . Îi dăruiesc cartea ,,Copiii Românieie mele”, în care am scris cronici ale câtorva evenimente culturale organizate de domnului Andrei Păunescu, O primeşte bucuroasă, mulţumeşte şi o aşează, pe undeva, la vedere. Ne invită să vizităm încăperile de la parter, unde vom descoperi obiecte de artă legate de viaţa domnului Adrian Păunescu. Privim în jur cu un fel de pioşenie, retina reţine frumosul din jur, iar inima bate în ritmuri numai de ea ştiute. Pornim însoţite de tânăra amfitrioană. În stânga noastră, veranda plină de geamuri împărţite în pătrate mici, mă duce cu gândul la casele din perioada interbelică. Se pare că este o casa “scăpată” de furia demolarii. În faţa noastră se deschide un salon, pe care deocamdată îl lăsăm să ne aştepte. Mergem însoţite de stăpâna casei în încăperile recomandate. Într-un alt salon, mult mai încăpător, ne primeşte Maestrul Adrian Păunescu. E prezent aici prin multele dovezi lăsate în viaţa pământeană. Un bust uriaş, care îi reprezină chipul melancolic, tronează peste încăpere, peste întreaga casă, aşa cum poetul se distinge în literatura română. Un pian serveşte drept sprijin bustului. Aici, deasupra pianului, pe lângă el, în el, se simte armonia, se aureoleaza valorile pe care le-a iubit şi se simte freamătul creator. Privind chipul Maestrului, înţeleg că dalta celui care a sculptat imaginea nemuritorului Păunescu, a făurit cu adevărat o bijuterie, care vine să strălucească, pentru a ne aminti de Viteazul Literaturii Române. Admirând sculptura, descopăr pe pian câteva exemplare din Revista Flacăra. N-am ochelarii de citit, iar geanta a rămas uitată pe undeva prin casă. Părăsesc revistele şi-mi las paşii să mă ducă în direcţia în care doamna ne arată un scrin, în care se afla, ca nişte flori nemuritoare, comorile scrise de poetul Adrian Păunescu. Mă apropii de cristalele lustruite, prin care pot admira copertele câtorva dintre comorile sale. Mă uimeşte uriaşa sa activitate, ştiind că poetul a alocat din timpul său emisiunilor televizate, politicii, revistei Flacăra şi, nu în ultimul rând, familiei. Numai un geniu putea să scrie atât de mult, de profund şi de înalţător, doar într-o viaţă!
La picioarele noastre, într-un vas cioplit în lemn, alte comori, care ne aparţin acum nouă, poporului român. Apar alţi musafiri. Doamna Ana Maria Păunescu ne prezintă pe frumoasa poetă, Cornelia Mazilu, însoţită de soţul său. Aflu că a participat la un concurs de poezie, care poartă numele Maestrului, unde a câştigat locul I. Frumoasă, sensibilă şi stilată, Cornelia Mazilu admiră, ca şi noi, amenajarea Centrului Cultural, opera Maestrului, acţiunile celor care se luptă pentru păstrarea în memoria publicului a gigantului Păunescu.
Iulian Ceauşescu, unul dintre prezentatorii postului de radio “Vis de Taină”, este alături de noi. Discret şi foarte agreabil, vorbeşte cu toată lumea, ca un bun mesager al postului pe care îl reprezintă.
În sala alăturată, descoperim o ladă din lemn. E bătrână şi valoroasă, împodobita cu elemente artistice care o înfrumuseţează. Poate că vine tocmai de la Bălţi! O fi stat aici zestrea bunicii Anei Maria? Ridic ochii. Între plafon şi zidurile încăperii, descopăr o cugetare scrisă, aşezată ca o centură de siguranţă a camerei, dar şi a existenţei noastre: “Fiecare clipă a vieții poartă în ea valoarea unui miracol. Doar credința ne face să-l înțelegem”. Desluşesc greu scrisul, chiar dacă literele sunt mari. Ochii mei bolnavi nu mă ajută. Mă supăr din nou pe neputinţa mea, Virginia mă ajută şi-mi citeşte. Îmi zâmbeşte angelic, să mă liniştească. Într-o clipă înţeleg că noi acum, aici, trăim un miracol. Îmi întorc privirea spre fereastrele verandei. Afară e întuneric. Dincolo de geamurile care ne despart de frigul şi întunericul de afară, mi se pare că Maestrul îmi şopteşte, cu o voce caldă, puţin obosită, venită din neant:
“ În ochi bătrâni, cu lacrima etanşă,
acestea toate vin de peste fire,
cum vine toamna, cea dintâi revanşă
a verii când credeam în nemurire.”
De aici, de lângă noi, vocea reală a doamnei Ana Maria ne invită să-i cunoaştem soţul. Ne salutăm.
Un ,,Iancu’’ din Ţebea ne zâmbeşte şi ne vorbeşte despre scopul acestui Centru Cutural. Mă bucur să aud că sunt încurajaţi tinerii, printr-un proiect numit ,,Pictura verde”. Acestia vor avea posibilitatea să expună lucrări de pictură sau să participe la alte activităţi legate de cultură. Primim câte un pahar de vin, pentru cei care apreciem vinurile de calitate. Ne serveşte însuşi domnul Daniel Şerban, jovialul şi expresivul soţ al gazdei noastre. Trecem din salonul mare într-o încăpere, unde zărim o scară interioară. Urcăm. În stânga scării ni se înfăţişează o poveste românească autentică. Pe nişte poliţe de lemn, stau expuse, demne de admirat, ulcioare, vase de lut ars, smălţuite şi colorate. Urcăm spre un colţ de rai. Probabil că aici ne aşteaptă artistul pentru care am venit. La capătul treptelor descoperim “sufrageria”, care astăzi îi aparţine domnului Cristian Buică. Aflam aici o încăpere primitoare, în care s-au aşezat canapele rustice, iar pentru confort s-au adus mai multe perne. Iată şi artistul! Un român frumos, falnic ca un stejar. Un stejar bănăţean, cu rădăcini adânci în folkul românesc, cu inima încercată şi vitează. ,,Frunzele” lui argintii, îi împodobesc splendida coroană. Ele vorbesc despre anii bine purtaţi ai domniei sale. În ochi îi citesc bărbăţia românului care ştie să-şi primeasă oaspeţii cu braţele deschise, cu pâine şi sare, aşa cum, la fel de bine ar şti, dacă ar fi nevoie, să-şi întâmpine duşmanii precum făceau vitejii neamului, pe vremuri. Vine spre invitaţii săi, vesel şi hotărât să ne încânte. Sărută mâinile doamnelor, primindu-le pe toate la fel de amabil. Iată, stejarul acesta, se apleacă în faţa florilor, ca să le dea bineţe şi să le anunţe, fără cuvinte, ci doar printr-o uşoară reverenţă, că ştie să fie o gazdă bună. Are în gestica sa o măreţie nesimulată. Ne priveşte zâmbind protector, aşa cum un pictor îşi priveşte pânza, pe care o preţuieşte şi doreşte să-i dea culoare, viaţă şi lumină, cu mâna şi cu sufletul său.
Ne aşezăm. În sufrageria lui Buică mai sunt câteva persoane sosite înaintea noastră. O lume frumoasă, invitaţi iubitori de tot ce e valoros. Pe un fotoliu mare şi foarte confortabil, lângă o măsuţă , domnul Buică se aşează, numai după ce se asigură că toţi invitaţii stau comod.
Îmi deschid caietul în care urmează să-mi notez momentele importante ale evenimentului. Cu ochii pe vedeta acestei seri, aştept din clipă în clipă să aud primele acorduri de chitară. Însă, spre surprinderea mea, aud vocea suavă a doamnei Ana Maria. Ne urează bun venit, ne invită să ne bem vinul în tihnă … Am mai ascultat-o şi la radio, la emisiunea “Sala de aşteptare”. Este o foarte bună vorbitoare şi are cursivitatea omului obişnuit cu formularea exactă şi imediată a ideilor. Cu cine o semăna?! Zâmbesc în sine-mi! Adrian Păunescu a lăsat nu numai amintirea Cenaclului Flacăra, fenomen cultural unic, ci şi doi copii, care îi calcă cu demnitate pe urme.
Vorbeşte puţin. Spune tot ce trebuie să spună o gazdă bună, iar noi o răsplătim cu aplauze.
După o scurtă pauză, în sufrageria noastră se pornesc întâile armonii ale primăverii, născute din corzile atinse de degetele artistului. Însă, înainte de a cânta, ne vorbeşte despre legătura sa cu Cenaclul Flacăra, despre Maestrul Păunescu, care l-a plăcut şi l-a acceptat în cenaclu din prima clipă când l-a auzit cântând… Ascultăm atenti, bucuroşi să aflăm care era relaţia Maestrului cu domnia sa şi de ce îi poartă un respect necondiţionat. Ne vorbeşte despre cultul prieteniei, pe care poetul îl amintea în scrierile sale, îi imită vocea şi gestica. Apreciez faptul că artistul, deşi stăpân pe repertoriu şi conştient de valoarea sa, mărturiseşte că s-a pregătit pentru întâlnirea de azi ca un şcolar. Stă pe fotoliul destinat gazdei, într-o poziţie din care citeşti respect pentru noi, pentru muzică, pentru domnia sa. Îmi place mult atitudinea faţă de cei din jur, implicit faţă de sine însuşi! Îi mulţumesc în gând, îmi notez, tocmai ca să nu uit să spun cât de important este ca noi, cei maturi, să transmitem generaţiilor viitoare, pe lângă arta noastră, atitudinea demnă, a celui care reprezintă frumosul şi valoarea!
Poate şi pentru că este reşiţean, începe cu piesa ,,Romanţă” , pe versurile lui Mihai T Ioan. Cântă împreună cu chitara, cu atâta claritate şi durere, dar şi cu o energie benefică, încât dă impresia că în faţa noastră stau doi artişti dintr-o dată. Unul stă cu chitara în mână, veghind ca atingerea corzilor să pornească în acelaşi timp cu vocea celuilalt artist, iar amândoi, cu o îndemânare uluitoare, să le împletească într-o plasă de mătase, cu care să-i învăluie pe cei care îi ascultă.
Urmează o altă piesă unde se vorbeşte despre politica actuală, care dezonorează pe cei care o fac, nu pe noi, cei care suportăm consecinţele dezastruoase. “Baladă pentru Amza Pellea”, pe versurile Maestrului Păunescu, a smuls ropote de aplauze. M-am oprit din scris şi mi-am şters o lacrimă căzută în amintirea celor dispăruţi, dar şi pentru magistrala interpretare a domnului Cristian Buică. Piesa aceasta, este înnobilată şi de linia melodică, compusă de artist cu binecunoscutu-i talent.
Vin apoi alte piese, la cererea noastră sau datorită ,,pregătirii de şcolar” a artistului. La un moment dat, aud enunţuri ce te fac să zâmbeşti amar, chiar dacă ele sunt adresate de o voce minunată, într-o armonie perfectă: ,,De ce e vântul câine fără lanţ?”… sau ,,Parc-ai vrea să mă strigi / Şi n-ai voie deloc”… Îl ascult vrăjită, aşa cum se ascultă o muzică de calitate. Nu privesc artistul, ca înfăţişarea lui să nu-mi influenţeze părerea. Închid ochii şi las să mă poarte vocea sa printre Munţii Banatului, printre pădurile şi valurile Almaşului. În fiecare atingere de coardă, în orice ton al vocii sale, aud glasurile păsărilor de pe pământul scumpului Banat. Omul acesta, împreună cu chitara lui, pare un personaj legendar, coborât din munţi doar ca să ne cânte, pentru ca apoi să se întoarcă iar pe crestele lor, de unde să se încarce cu o nouă energie divină.
Visul meu încetează când armoniile împletite ale chitarei şi vocii sale se opresc. Ne vorbeşte din nou. De data aceasta ne va cânta ,,Călare murind” , o piesă compusă tot pe versurile lui Adrian Păunescu.
“Vreau să urc pe un cal, vreau călare să mor/Și voi nici să nu știți că sunt mort”, spune poetul, acum, prin vocea domnului Buică.
Aud copitele calului Maestrului, chiar acum, alergând pe câmpiile ţării mele, prin curtea acestui aşezământ. Potcoavele copitelor lui sună a “Rugă pentru părinţi” sau parcă a ,,Cine iese ultimul din ţară”… E un “Călăreţ de fum”, care lasă în urma lui, versuri de foc.
Arde şi vocea domnului Buică, iar limbile focului acesta, încălzeşte inimile noastre!
Inimi împietrite de dureri şi nedreptăţi, suflete secătuite de trădări repetate şi de minciuni permanente, opriţi-vă măcar o secundă, să-l ascultaţi cântând pe Cristian Buică, genialele versuri ale Maestrului Păunescu. Veţi simţi că această clipă, va fi cât un veac de desfătare!
,,De-a pururi spre Alba”, tot pe versurile lui Adrian Păunescu, răsună în sufrageria noastră, ca un manifest veşnic şi actual. Aplaudăm, vibrăm şi, unii dintre noi, discret, lăcrimăm.
“Stare de ploaie”, ne dezvăluie şi ne certifică şi talentul de poet al domnului Cristian Buică:
“Să nu mai vină nicio veste
Să fie doar atât ce este
Şi să se-audă-n noapte-un fluierat de tren
Şi-apoi pianul din odaie
Să se ridice brusc spre ploaie
Să intoneze o Nocturnă de Chopin.”
Un vers sensibil, însoţit de o trăire muzicală, izvorâtă din inima acestui artist, zboară, ca o pasăre a paradisului, atingând cu aripa ei inimile noastre. Ascultăm fascinaţi de vocea cantautorului, de versurile şi de însăşi prezenţa sa.
Dar şi piesa aceasta se termină, fiindcă tot ce e frumos se sfârşeşte repede, iar noi suntem invitaţi de doamna Ana Maria să facem o pauză. Coborâm. În sala de la capătul scării, gazda noastră a aşezat pe o masă platouri cu tot felul de preparate. Ne invită să servim! Mă întorc să admir bustul Maestrului. Bun sculptorul, care a redat cu pricepere şi îndemânare trăsăturile definitorii ale poetului nostru drag. Stă cu un aer de melancolie, parcă mirându-se de prezenţa mea acolo. O mână delicată mă atinge pe umăr. Tresar, poate şi pentru că, într-un fel, eram împreună cu domnul Adrian Păunescu, mirându-ne reciproc, fiecare din motivele lui. Întorc privirea. E fiica domniei sale. Mă întreabă dacă nu vreau o cafea. Primesc cu bucurie şi mărturisesc că mă consider fericită şi onorată să fiu servită de doamna Ana Maria Păunescu.
Nu întârziem prea mult. Ne întoarcem în sala unde invitatul serii aşteaptă să ne spună continuarea poveştii. Maiestuosul nostru artist vine, de unde, cândva , s-a făcut oţelul pentru turnul care străjuieşte Parisul. Tot ceea ce el ne cântă, pe versurile poetului Adrian Păunescu, ale lui Ion Chichere sau ale oricărui poet, în mintea mea se asociază cu dantelăria de oţel, prin care reşiţenii s-au făcut nemuritori. Se întâmplă asta, chiar dacă ne încântă cu “Destin-când vine toamna”, “Romanța de cântat în permisie”, “Reșița mea” , “Suta de parai”, “Unii cântă, alții beau” sau “Chitanțe”,
Florile muzicale ale dragului nostru reşiţean au împodobit urechile noastre, ca nişte bijuterii, care vor străluci în inimile noastre multă vreme. ,,Ochii ei”, ,,Lancea lui Horea” , ,,Toamna ca un leac”, au fost de-a dreptul, leacuri pentru sufletele noastre!
Ne-am despărţit de sufrageria care, în seara aceasta de 12 martie, i-a aparţinut cantautorului Cristian Buică. Ca o gazdă bună, artistul ne conduce, urându-ne să fim fericiţi! Am fost fericiţi alături de domnia sa, iar pentru asta îi mulţumim! Doamna Ana Maria , care a rămas alături de noi pe toată perioada evenimentului, ne însoţeşte, cu amabilitate, până în pragul uşii, aşa, ca o gazdă perfectă. Ieşim în curte. E târziu deja, bate vântul şi câţiva stropi rătăciţi în vârtejul care vine din când în când, ne anunţă că iarna nu se dă plecată. Virginia cheamă două maşini, care să ne ducă pe fiecare la casele noastre. Domnul Daniel Şerban aşteaptă împreună cu noi să sosească maşinile. Îi mulţumim pentru grijă. Ne mulţumeşte pentru participare, ne salută respectuos şi aşteaptă să urcăm în taxiurile sosite concomitent.
Mulţumesc în gând Mariei Simion, datorită căreia sunt aici! Am speranţa că voi reuşi să ajung din nou la evenimentele organizate de ea, de la care lipsesc de mai bine de doi ani!
În timp ce urc în maşină, ridic ochii spre cer. Plouă. În întunericul nopţii, luminile casei din care am ieşit, veghează, ca nişte ,,bieţi lampagii”. Dau adresa şoferului, cu gândul la versurile Maestrului Păunescu:
“Şi mi se pare-atunci că ploaia plânge,
Pe când pe lume trec lumini de sânge.”
Cati Urucu Sufrageria lui Cristian BuicăSufrageria lui Cristian Buică

“Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,
Pare că strigă gura-mi şi când tace,
Poftiţi, cuvintelor, veniţi încoace,
La tronul meu de interjecţii sfinte!”.
Adrian Păunescu
Martie! Tânără domniţă cu tiară de ghiocei şi ochi de toporaşi, în fiecare an, de şase decenii, vii şi pentru mine, cu tinereţea şi gingăşia ta binecuvântată! Din păcate, e atâta tristeţe în anii mei, în anii nostri, ai tuturor! Aproape că nici nu mai observăm cum vii cu aripile întinse spre inimile noastre! N-ai rătăcit drumul spre noi, ci ai venit din dragul de a te opri să ne dăruieşti răsăritul. În fiecare an ne aduci ofrandă florile născute de tine. O fecioară care naşte doar flori pe care ni le dăruieşte, aşa cum Dumnezeu ni l-a dăruit pe singurul său fiu! Totuşi, rămânem încrâncenaţi şi împovăraţi! Ne simţim, aşa cum spunea, ca nimeni altul, Maestrul exprimării durerilor noastre, Adrian Păunescu: “Bieţi Iovi pe o planetă părăsită”.
Iartă-ne, tu, Primăvară! Cât de păcătoşi să fie cei care ne-au adormit Mioriţa, ni i-au mânjit cu noroi pe Eminescu, Eliade, Noica sau Păunescu, sperând că ne vor ascunde identitatea?!
Mi-e dor de tot ce are sfânt ţara mea, de bravii copii ai României mele! Ca un Iov, încercat nu de Dumnezeul nostru, ci de cei care cred că vor fi veşnici doar pentru că se consideră atotputernici, caut să mă apropii de ultimul bastion al milenarei mele Dacii – cultura.
Am onoarea să fiu invitată la Centrul Cultural A. Păunescu, la concertul susţinut de Cristian Buică, membru marcant al Cenaclului Flacăra. Însoţită de Virginia Pârvu, pornesc spre strada Vulturi, acolo unde suntem aşteptate. O apostrofez că nu scrie mai mult, că nu-şi publică lucrările. Nu mă contrazice, fiindcă ştie că nu cred să aibă motive temeinice să ignore darul pe care El i l-a dat cu împrumut, doar ca să-l retrimită lumii. O cert, pentru că o iubesc şi pe ea, aşa cum iubesc întreaga oaste a celor care luptă în bastionul apărării spiritului românesc. Îmi amintesc nişte versuri dintr-o poezie a Virginiei:
E-amurg și a toamnă miroase…
O las să-mi pătrundă prin pori,
Iar pânza ce timpul o coase
Sunt anii cei duși, călători.”.
Sosim! La numărul 1, de pe strada cu numele simbolic, ne întâmpină o clădire impozantă, cu iz istoric. Situată între două străzi, ca un spirit între două lumi, tronează Centrul Cultural A. Păunescu. Are un aer de stăpân al străzii, de simbol şi protector al iubirii faţă de frumos. Pare pregătit să ne ofere un adăpost primitor. Stă să plouă; adie uşor vântul şi ne grăbim să sunăm la interfonul situat chiar pe stâlpul solid al porţii. Ni se răspunde aproape instantaneu. Atentă gazdă, gândesc! Dincolo de gardul trainic, călcăm pietrele cu care este pavată aleea spre casă. Dacă aş avea timp, dacă aş fi singură, aş zâbovi o clipă să le vorbesc. Şi ele par că sunt vii, chiar dacă, poate, aşa, ca iarba, au fost făcute să reziste sub tălpile noastre grăbite. Le salut în gând! La câţiva metri de ele, un pâlc de flori ne zâmbesc vesele. Zâmbesc şi eu fiindcă e musai să le răspundă cineva. La capătul unei verande lungi şi bine întreţinute, apare o uşă. Ating clanţa. Virginia e lângă mine. Admiră şi ea clădirea, florile şi energia folosită pentru întreţinerea acestui monument de cultură. Mă urmează. Uşa se deschide instantaneu, iar dincolo de ea, apare o tânără înaltă, cu o statură şi o conformaţie atletică. Are un zâmbet elegant şi distins, ce pare că s-a născut odată cu ea. Poartă în ochi albastrul izvorului aducător de linişte şi de visare. Părul des, de culoarea spicului de grâu copt, este ,,îmblânzit” într-o coamă lăsată să se odihnească pe umerii drepţi. Poartă straie închise, care îi dau o notă de eleganţă, dar, culmea, şi de tinereţe. Un pantalon sport, o pereche de ghete fără toc, un tricou bleumarin, în care pare că se răsfrânge adâncul tulburător al apelor, dă tinerei domniţe, aerul unei zeiţă a mărilor.
Salutăm, intrăm şi privim în jur. Mă opresc uluită, dincolo de prag! Domniţa din faţa noastră, zâna adâncurilor, în ai cărei ochi se reflectă lumina nesfârşită a cerului, este chiar doamna Ana Maria Păunescu. Ştiam că domnia sa organizase evenimentul, intuiam că va fi prezentă şi activă. Totuşi, întotdeauna apariţia unei personalităţi sau a unei femei superbe, impresionează! Probabil că este obişnuită cu reacţia noastră, a publicului, fiindcă e dezinvoltă şi amabilă. Ne roagă să ne lăsăm hainele groase la intrare şi să o urmăm. Chiar domnia sa îmi aşează paltonul pe un umeraş. . Îi dăruiesc cartea ,,Copiii Românieie mele”, în care am scris cronici ale câtorva evenimente culturale organizate de domnului Andrei Păunescu, O primeşte bucuroasă, mulţumeşte şi o aşează, pe undeva, la vedere. Ne invită să vizităm încăperile de la parter, unde vom descoperi obiecte de artă legate de viaţa domnului Adrian Păunescu. Privim în jur cu un fel de pioşenie, retina reţine frumosul din jur, iar inima bate în ritmuri numai de ea ştiute. Pornim însoţite de tânăra amfitrioană. În stânga noastră, veranda plină de geamuri împărţite în pătrate mici, mă duce cu gândul la casele din perioada interbelică. Se pare că este o casa “scăpată” de furia demolarii. În faţa noastră se deschide un salon, pe care deocamdată îl lăsăm să ne aştepte. Mergem însoţite de stăpâna casei în încăperile recomandate. Într-un alt salon, mult mai încăpător, ne primeşte Maestrul Adrian Păunescu. E prezent aici prin multele dovezi lăsate în viaţa pământeană. Un bust uriaş, care îi reprezină chipul melancolic, tronează peste încăpere, peste întreaga casă, aşa cum poetul se distinge în literatura română. Un pian serveşte drept sprijin bustului. Aici, deasupra pianului, pe lângă el, în el, se simte armonia, se aureoleaza valorile pe care le-a iubit şi se simte freamătul creator. Privind chipul Maestrului, înţeleg că dalta celui care a sculptat imaginea nemuritorului Păunescu, a făurit cu adevărat o bijuterie, care vine să strălucească, pentru a ne aminti de Viteazul Literaturii Române. Admirând sculptura, descopăr pe pian câteva exemplare din Revista Flacăra. N-am ochelarii de citit, iar geanta a rămas uitată pe undeva prin casă. Părăsesc revistele şi-mi las paşii să mă ducă în direcţia în care doamna ne arată un scrin, în care se afla, ca nişte flori nemuritoare, comorile scrise de poetul Adrian Păunescu. Mă apropii de cristalele lustruite, prin care pot admira copertele câtorva dintre comorile sale. Mă uimeşte uriaşa sa activitate, ştiind că poetul a alocat din timpul său emisiunilor televizate, politicii, revistei Flacăra şi, nu în ultimul rând, familiei. Numai un geniu putea să scrie atât de mult, de profund şi de înalţător, doar într-o viaţă!
La picioarele noastre, într-un vas cioplit în lemn, alte comori, care ne aparţin acum nouă, poporului român. Apar alţi musafiri. Doamna Ana Maria Păunescu ne prezintă pe frumoasa poetă, Cornelia Mazilu, însoţită de soţul său. Aflu că a participat la un concurs de poezie, care poartă numele Maestrului, unde a câştigat locul I. Frumoasă, sensibilă şi stilată, Cornelia Mazilu admiră, ca şi noi, amenajarea Centrului Cultural, opera Maestrului, acţiunile celor care se luptă pentru păstrarea în memoria publicului a gigantului Păunescu.
Iulian Ceauşescu, unul dintre prezentatorii postului de radio “Vis de Taină”, este alături de noi. Discret şi foarte agreabil, vorbeşte cu toată lumea, ca un bun mesager al postului pe care îl reprezintă.
În sala alăturată, descoperim o ladă din lemn. E bătrână şi valoroasă, împodobita cu elemente artistice care o înfrumuseţează. Poate că vine tocmai de la Bălţi! O fi stat aici zestrea bunicii Anei Maria? Ridic ochii. Între plafon şi zidurile încăperii, descopăr o cugetare scrisă, aşezată ca o centură de siguranţă a camerei, dar şi a existenţei noastre: “Fiecare clipă a vieții poartă în ea valoarea unui miracol. Doar credința ne face să-l înțelegem”. Desluşesc greu scrisul, chiar dacă literele sunt mari. Ochii mei bolnavi nu mă ajută. Mă supăr din nou pe neputinţa mea, Virginia mă ajută şi-mi citeşte. Îmi zâmbeşte angelic, să mă liniştească. Într-o clipă înţeleg că noi acum, aici, trăim un miracol. Îmi întorc privirea spre fereastrele verandei. Afară e întuneric. Dincolo de geamurile care ne despart de frigul şi întunericul de afară, mi se pare că Maestrul îmi şopteşte, cu o voce caldă, puţin obosită, venită din neant:
“ În ochi bătrâni, cu lacrima etanşă,
acestea toate vin de peste fire,
cum vine toamna, cea dintâi revanşă
a verii când credeam în nemurire.”
De aici, de lângă noi, vocea reală a doamnei Ana Maria ne invită să-i cunoaştem soţul. Ne salutăm.
Un ,,Iancu’’ din Ţebea ne zâmbeşte şi ne vorbeşte despre scopul acestui Centru Cutural. Mă bucur să aud că sunt încurajaţi tinerii, printr-un proiect numit ,,Pictura verde”. Acestia vor avea posibilitatea să expună lucrări de pictură sau să participe la alte activităţi legate de cultură. Primim câte un pahar de vin, pentru cei care apreciem vinurile de calitate. Ne serveşte însuşi domnul Daniel Şerban, jovialul şi expresivul soţ al gazdei noastre. Trecem din salonul mare într-o încăpere, unde zărim o scară interioară. Urcăm. În stânga scării ni se înfăţişează o poveste românească autentică. Pe nişte poliţe de lemn, stau expuse, demne de admirat, ulcioare, vase de lut ars, smălţuite şi colorate. Urcăm spre un colţ de rai. Probabil că aici ne aşteaptă artistul pentru care am venit. La capătul treptelor descoperim “sufrageria”, care astăzi îi aparţine domnului Cristian Buică. Aflam aici o încăpere primitoare, în care s-au aşezat canapele rustice, iar pentru confort s-au adus mai multe perne. Iată şi artistul! Un român frumos, falnic ca un stejar. Un stejar bănăţean, cu rădăcini adânci în folkul românesc, cu inima încercată şi vitează. ,,Frunzele” lui argintii, îi împodobesc splendida coroană. Ele vorbesc despre anii bine purtaţi ai domniei sale. În ochi îi citesc bărbăţia românului care ştie să-şi primeasă oaspeţii cu braţele deschise, cu pâine şi sare, aşa cum, la fel de bine ar şti, dacă ar fi nevoie, să-şi întâmpine duşmanii precum făceau vitejii neamului, pe vremuri. Vine spre invitaţii săi, vesel şi hotărât să ne încânte. Sărută mâinile doamnelor, primindu-le pe toate la fel de amabil. Iată, stejarul acesta, se apleacă în faţa florilor, ca să le dea bineţe şi să le anunţe, fără cuvinte, ci doar printr-o uşoară reverenţă, că ştie să fie o gazdă bună. Are în gestica sa o măreţie nesimulată. Ne priveşte zâmbind protector, aşa cum un pictor îşi priveşte pânza, pe care o preţuieşte şi doreşte să-i dea culoare, viaţă şi lumină, cu mâna şi cu sufletul său.
Ne aşezăm. În sufrageria lui Buică mai sunt câteva persoane sosite înaintea noastră. O lume frumoasă, invitaţi iubitori de tot ce e valoros. Pe un fotoliu mare şi foarte confortabil, lângă o măsuţă , domnul Buică se aşează, numai după ce se asigură că toţi invitaţii stau comod.
Îmi deschid caietul în care urmează să-mi notez momentele importante ale evenimentului. Cu ochii pe vedeta acestei seri, aştept din clipă în clipă să aud primele acorduri de chitară. Însă, spre surprinderea mea, aud vocea suavă a doamnei Ana Maria. Ne urează bun venit, ne invită să ne bem vinul în tihnă … Am mai ascultat-o şi la radio, la emisiunea “Sala de aşteptare”. Este o foarte bună vorbitoare şi are cursivitatea omului obişnuit cu formularea exactă şi imediată a ideilor. Cu cine o semăna?! Zâmbesc în sine-mi! Adrian Păunescu a lăsat nu numai amintirea Cenaclului Flacăra, fenomen cultural unic, ci şi doi copii, care îi calcă cu demnitate pe urme.
Vorbeşte puţin. Spune tot ce trebuie să spună o gazdă bună, iar noi o răsplătim cu aplauze.
După o scurtă pauză, în sufrageria noastră se pornesc întâile armonii ale primăverii, născute din corzile atinse de degetele artistului. Însă, înainte de a cânta, ne vorbeşte despre legătura sa cu Cenaclul Flacăra, despre Maestrul Păunescu, care l-a plăcut şi l-a acceptat în cenaclu din prima clipă când l-a auzit cântând… Ascultăm atenti, bucuroşi să aflăm care era relaţia Maestrului cu domnia sa şi de ce îi poartă un respect necondiţionat. Ne vorbeşte despre cultul prieteniei, pe care poetul îl amintea în scrierile sale, îi imită vocea şi gestica. Apreciez faptul că artistul, deşi stăpân pe repertoriu şi conştient de valoarea sa, mărturiseşte că s-a pregătit pentru întâlnirea de azi ca un şcolar. Stă pe fotoliul destinat gazdei, într-o poziţie din care citeşti respect pentru noi, pentru muzică, pentru domnia sa. Îmi place mult atitudinea faţă de cei din jur, implicit faţă de sine însuşi! Îi mulţumesc în gând, îmi notez, tocmai ca să nu uit să spun cât de important este ca noi, cei maturi, să transmitem generaţiilor viitoare, pe lângă arta noastră, atitudinea demnă, a celui care reprezintă frumosul şi valoarea!
Poate şi pentru că este reşiţean, începe cu piesa ,,Romanţă” , pe versurile lui Mihai T Ioan. Cântă împreună cu chitara, cu atâta claritate şi durere, dar şi cu o energie benefică, încât dă impresia că în faţa noastră stau doi artişti dintr-o dată. Unul stă cu chitara în mână, veghind ca atingerea corzilor să pornească în acelaşi timp cu vocea celuilalt artist, iar amândoi, cu o îndemânare uluitoare, să le împletească într-o plasă de mătase, cu care să-i învăluie pe cei care îi ascultă.
Urmează o altă piesă unde se vorbeşte despre politica actuală, care dezonorează pe cei care o fac, nu pe noi, cei care suportăm consecinţele dezastruoase. “Baladă pentru Amza Pellea”, pe versurile Maestrului Păunescu, a smuls ropote de aplauze. M-am oprit din scris şi mi-am şters o lacrimă căzută în amintirea celor dispăruţi, dar şi pentru magistrala interpretare a domnului Cristian Buică. Piesa aceasta, este înnobilată şi de linia melodică, compusă de artist cu binecunoscutu-i talent.
Vin apoi alte piese, la cererea noastră sau datorită ,,pregătirii de şcolar” a artistului. La un moment dat, aud enunţuri ce te fac să zâmbeşti amar, chiar dacă ele sunt adresate de o voce minunată, într-o armonie perfectă: ,,De ce e vântul câine fără lanţ?”… sau ,,Parc-ai vrea să mă strigi / Şi n-ai voie deloc”… Îl ascult vrăjită, aşa cum se ascultă o muzică de calitate. Nu privesc artistul, ca înfăţişarea lui să nu-mi influenţeze părerea. Închid ochii şi las să mă poarte vocea sa printre Munţii Banatului, printre pădurile şi valurile Almaşului. În fiecare atingere de coardă, în orice ton al vocii sale, aud glasurile păsărilor de pe pământul scumpului Banat. Omul acesta, împreună cu chitara lui, pare un personaj legendar, coborât din munţi doar ca să ne cânte, pentru ca apoi să se întoarcă iar pe crestele lor, de unde să se încarce cu o nouă energie divină.
Visul meu încetează când armoniile împletite ale chitarei şi vocii sale se opresc. Ne vorbeşte din nou. De data aceasta ne va cânta ,,Călare murind” , o piesă compusă tot pe versurile lui Adrian Păunescu.
“Vreau să urc pe un cal, vreau călare să mor/Și voi nici să nu știți că sunt mort”, spune poetul, acum, prin vocea domnului Buică.
Aud copitele calului Maestrului, chiar acum, alergând pe câmpiile ţării mele, prin curtea acestui aşezământ. Potcoavele copitelor lui sună a “Rugă pentru părinţi” sau parcă a ,,Cine iese ultimul din ţară”… E un “Călăreţ de fum”, care lasă în urma lui, versuri de foc.
Arde şi vocea domnului Buică, iar limbile focului acesta, încălzeşte inimile noastre!
Inimi împietrite de dureri şi nedreptăţi, suflete secătuite de trădări repetate şi de minciuni permanente, opriţi-vă măcar o secundă, să-l ascultaţi cântând pe Cristian Buică, genialele versuri ale Maestrului Păunescu. Veţi simţi că această clipă, va fi cât un veac de desfătare!
,,De-a pururi spre Alba”, tot pe versurile lui Adrian Păunescu, răsună în sufrageria noastră, ca un manifest veşnic şi actual. Aplaudăm, vibrăm şi, unii dintre noi, discret, lăcrimăm.
“Stare de ploaie”, ne dezvăluie şi ne certifică şi talentul de poet al domnului Cristian Buică:
“Să nu mai vină nicio veste
Să fie doar atât ce este
Şi să se-audă-n noapte-un fluierat de tren
Şi-apoi pianul din odaie
Să se ridice brusc spre ploaie
Să intoneze o Nocturnă de Chopin.”
Un vers sensibil, însoţit de o trăire muzicală, izvorâtă din inima acestui artist, zboară, ca o pasăre a paradisului, atingând cu aripa ei inimile noastre. Ascultăm fascinaţi de vocea cantautorului, de versurile şi de însăşi prezenţa sa.
Dar şi piesa aceasta se termină, fiindcă tot ce e frumos se sfârşeşte repede, iar noi suntem invitaţi de doamna Ana Maria să facem o pauză. Coborâm. În sala de la capătul scării, gazda noastră a aşezat pe o masă platouri cu tot felul de preparate. Ne invită să servim! Mă întorc să admir bustul Maestrului. Bun sculptorul, care a redat cu pricepere şi îndemânare trăsăturile definitorii ale poetului nostru drag. Stă cu un aer de melancolie, parcă mirându-se de prezenţa mea acolo. O mână delicată mă atinge pe umăr. Tresar, poate şi pentru că, într-un fel, eram împreună cu domnul Adrian Păunescu, mirându-ne reciproc, fiecare din motivele lui. Întorc privirea. E fiica domniei sale. Mă întreabă dacă nu vreau o cafea. Primesc cu bucurie şi mărturisesc că mă consider fericită şi onorată să fiu servită de doamna Ana Maria Păunescu.
Nu întârziem prea mult. Ne întoarcem în sala unde invitatul serii aşteaptă să ne spună continuarea poveştii. Maiestuosul nostru artist vine, de unde, cândva , s-a făcut oţelul pentru turnul care străjuieşte Parisul. Tot ceea ce el ne cântă, pe versurile poetului Adrian Păunescu, ale lui Ion Chichere sau ale oricărui poet, în mintea mea se asociază cu dantelăria de oţel, prin care reşiţenii s-au făcut nemuritori. Se întâmplă asta, chiar dacă ne încântă cu “Destin-când vine toamna”, “Romanța de cântat în permisie”, “Reșița mea” , “Suta de parai”, “Unii cântă, alții beau” sau “Chitanțe”,
Florile muzicale ale dragului nostru reşiţean au împodobit urechile noastre, ca nişte bijuterii, care vor străluci în inimile noastre multă vreme. ,,Ochii ei”, ,,Lancea lui Horea” , ,,Toamna ca un leac”, au fost de-a dreptul, leacuri pentru sufletele noastre!
Ne-am despărţit de sufrageria care, în seara aceasta de 12 martie, i-a aparţinut cantautorului Cristian Buică. Ca o gazdă bună, artistul ne conduce, urându-ne să fim fericiţi! Am fost fericiţi alături de domnia sa, iar pentru asta îi mulţumim! Doamna Ana Maria , care a rămas alături de noi pe toată perioada evenimentului, ne însoţeşte, cu amabilitate, până în pragul uşii, aşa, ca o gazdă perfectă. Ieşim în curte. E târziu deja, bate vântul şi câţiva stropi rătăciţi în vârtejul care vine din când în când, ne anunţă că iarna nu se dă plecată. Virginia cheamă două maşini, care să ne ducă pe fiecare la casele noastre. Domnul Daniel Şerban aşteaptă împreună cu noi să sosească maşinile. Îi mulţumim pentru grijă. Ne mulţumeşte pentru participare, ne salută respectuos şi aşteaptă să urcăm în taxiurile sosite concomitent.
Mulţumesc în gând Mariei Simion, datorită căreia sunt aici! Am speranţa că voi reuşi să ajung din nou la evenimentele organizate de ea, de la care lipsesc de mai bine de doi ani!
În timp ce urc în maşină, ridic ochii spre cer. Plouă. În întunericul nopţii, luminile casei din care am ieşit, veghează, ca nişte ,,bieţi lampagii”. Dau adresa şoferului, cu gândul la versurile Maestrului Păunescu:
“Şi mi se pare-atunci că ploaia plânge,
Pe când pe lume trec lumini de sânge.”
Cati Urucu Sufrageria lui Cristian Buică

Vocea lui Augustin Buzura

Cultura și literatura română au suferit o grea pierdere: la 10 iulie 2017 s-a stins Augustin Buzura, un mare scriitor, un nume reprezentativ pentru literatura „obsedantului deceniu”, care a luat în colimator realitățile epocii staliniste din România și evoluțiile ulterioare. O literatură care a mai numărat și alți prozatori importanți: Marin Preda, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Fănuș Neagu… Augustin Buzura a fost un explorator al abisurilor psihologice, a frecventat „zona penumbrelor”, spațiile de întâlnire ale spiritului cu lumea. Supliciul omului ajuns în malaxorul regimului comunist, încercările personajelor sale de a-și păstra demnitatea, în fața unor alegeri care le-ar fi schilodit iremediabil sufletul și conștiința, l-au obligat pe scriitorul născut în Ardeal să poarte o lungă și anevoioasă bătălie cu cenzura comunistă.
După 1989, Augustin Buzura a fost un întemeietor de instituții culturale. Or, tocmai asta părea lumea românească postdecembristă: o societate pe nisipuri mișcătoare, bolnavă de mefiență, setoasă de adevăr, dar și minată de o moștenire postcomunistă pe care regimul lui Ion Iliescu o întreținea cu îndărătnicie. Augustin Buzura a știut să se strecoare prin furcile caudine ale politicului din acea vreme, nutrind un vis: înființarea unei instituții care să propage cultura română în străinătate. După decenii de izolare și suprimare a spiritului creator sub dictatura comunistă, cultura română avea de recuperat din acest punct de vedere un mare handicap. Fundația, ulterior Institutul Cultural Român, este în mare măsură rezultatul muncii și tenacității sale nedezmințite, scrii­torul fiind secondat de o echipă care l-a ajutat în acest proiect inovator pentru spațiul românesc, conceput după modelul unor structuri internaționale de renume, precum British Council, Institutul Cervantes, Goethe Institut și altele.
Pentru revistele basarabene „Contrafort”, „Sud-Est cultural”, „Semn” și nu numai, Augustin Buzura a fost deopotrivă un spirit vizionar și un om generos: a sprijinit apariția acestor publicații, înțelegând cât de important este să existe voci alternative într-un peisaj cultural accidentat, frământat de dileme identitare și puseuri egocentrice, publicații care își propuneau, fără emfază și ifose mesianice, să susțină spiritul critic, sincronizarea cu literatura română contemporană, să adopte criteriul estetic și moral în evaluarea operei literare.
Suntem și azi, la 28 de ani de la căderea comunismului în România și în Republica Moldova, departe de o lume așezată, în care strategiile culturale și memoria instituțională să nu depindă de fluctuațiile politice ale momentului, cele care ne-au dat de atâtea ori amara senzație că lucrurile trebuie mereu reluate, într-un efort sisific, cvasi-absurd.
„Drumul cenușii și drumul Damascului pentru Augustin Buzura” este titlul unei cronici pe care am scris-o pe marginea romanului Recviem pentru nebuni și bestii (1999), al treilea dintr-o trilogie care mai includea romanele Refugii și Drumul cenușii. În aceeași serie – a penitenței asumate – trebuie trecute și alte narațiuni ale lui Augustin Buzura. Romanul Fețele tăcerii a furnizat scenariul unui film, „Undeva, în Est” (1991, regie Nicolae Mărgineanu), consacrat rezistenței anticomuniste din munții României după instalarea regimului pro-moscovit – un război nemilos, cu acte de martiraj incredibile, dar și cu trădări monstruoase, despre care încă urmează să aflăm întregul adevăr.
Sunt romane dense, introspective, opere de ficțiune încărcate de un suflu dramatic, transfigurator. Din paginile lor va continua să ne vorbească peste ani o voce inconfundabilă pentru calitatea sa de martor și filozof al condiției umane: vocea lui Augustin Buzura.

Ion Druţă între Cervus Divinus şi mârţoagă

imaginea utilizatorului Alexandru Burlacu

Reflectând asupra literaturii române din Basarabia, Ion Simuţ susţine că literatura basarabeană este „oglinda unei drame a conştiinţei naţionale. Dar este şi o dramă a neputinţei estetice, a carenţei de expresivitate şi de universalitate. Din nefericire, literatura basarabeană nu e mai mult decât o literatură regională, cantonată într-un orizont tematic, problematic şi stilistic foarte limitat, fără nicio şansă de a intra într-un dialog european peste capul literaturii din România”. Criticul se arată sceptic nu numai în privinţa romanului basarabean, dar şi faţă de romanul din România, care „nici el nu beneficiază de un prestigiu deosebit în Europa”.
Într-adevăr, „… romanul are nevoie de cosmopolitism (aici şi în continuare subl. n., A. B.), e prin excelenţă burghez, iar Basarabia nu putea oferi aceste condiţii culturale favorabile dezvoltării lui. Naţionalismul nu e deloc propice romanului, după cum nu e nici societatea închisă, cum era aceea comunistă”. În acest context, proza lui Ion Druţă, în lipsa unei literaturi autentice, a crescut generaţii de cititori hipersensibili la un soi de dulce sentimentalism, la un tip de realism naiv şi liricoidal. În toate timpurile, lirismul sentimental, o formă de reflectare a vieţii, e menit oarecum să compenseze insuficienţele unei realităţi acerbe, crâncene şi dure, cu atât mai mult în condiţiile de ocupaţie, ale unui cotidian la limitele subzistenţei. Mizeria existenţială a avut, în plan artistic, exaltarea unui idilism naiv şi rudimentar, cu teme, subiecte, personaje şi conflicte artificiale, inventate despre eposul „vieţii noi”.
După ’90 încoace, atitudinile noastre faţă de Druţă s-au polarizat şi radicalizat fundamental, oscilând între idolatrizarea şi damnarea scriitorului. Şi aceasta pentru că s-a schimbat lumea, s-au schimbat valorile ei, literatura trece prin profunde metamorfoze, iar cititorul are cu totul alte gusturi. În acest context şi întrebarea: ce rămâne actual şi durabil din scrisul lui Druţă?
Cea mai rezistentă parte a creaţiei scriitorului sau, mai exact, ceea ce rămâne mai puţin afectat de timp este proza scurtă. Proza scurtă („Sania”, „Badea Cireş”, „Ultima lună de toamnă”, „Toiagul păstoriei”) a lui Druţă e bine articulată, are în centru tipuri umane imuabile la noile schimbări sociale. Personajele, de obicei, în plină senectute, au ceva, prin modul lor de a fi, din naivitatea specimenului primitiv, care îl diferenţiază de majoritatea colectivităţii, oarecum parvenită, adaptată la condiţiile „vieţii noi”.
Naivitatea (care ascunde o înţelepciune sclipitoare) şi mai ales lirismul, despre care s-a făcut atâta caz, în anii ’50-’60, sunt dacă nu o şansă de eschivare sau de evadare onorabilă din dogmatismul şi schemele rigide ale realismului de comandă, apoi, cel puţin, o soluţie rezonabilă de boicotare nedeclarată a unor idealuri false. E în acest lirism şi un însemn de rezistenţă literară, amplificată şi intensificată şi prin exaltarea vechilor forme de viaţă, cristalizate pe parcursul secolelor. Chiar Andrei Lupan, un stâlp al regimului totalitar, definind metaforic transfigurarea noilor „adevăruri”, afirma că Druţă se învârte în jurul noii realităţi ca în jurul unui arici, din care parte s-o apuce.
O contabilizare mai atentă a subiectelor prozei sale infirmă mai multe prejudecăţi. Aşa cum s-a observat, în contextul literaturii române Ion Druţă este cel care reeditează modelul Sadoveanu în proza scurtă sau, într-o măsură mai mică, în romanul istoric. În plan tehnic, Druţă e un crengian, un sadovenian prin cultul povestitorului, prin utilizarea măiestrită a figurilor narative sau a figurilor poetice, prin bogăţia structurilor dialogice. Modelul Rebreanu e asimilat în construcţia inelară a romanului „Povara bunătăţii noastre”. În defavoarea lui Druţă, criticul Anatol Moraru stabileşte paralele elocvente cu Marin Preda. Iulian Ciocan, Maria Sleahtiţchi şi Lucreţia Bârlădeanu, reprezentanţi ai noii generaţii, nu mai fac din Druţă un idol, cum a făcut-o generaţia mai în vârstă.
Ion Ciocanu şi Nicolae Bileţchi îl scaldă pe Druţă în două ape, luându-i în discuţie publicistica de la ’90 încoace, dar fără a semnala punctele vulnerabile ale întregii sale creaţii, pentru că scriitorul (concepţia sa asupra lumii) nu prea a evoluat. Druţă e aşa cum a fost totdeauna. Altceva e la mijloc, a evoluat cititorul.
Ion Simuţ consideră, pe bună dreptate, că „dacă pactul său ciudat cu Moscova nu l-ar fi compromis, am fi putut spune că Ion Druţă a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor naţional. Aşa nu putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion Druţă a rămas sovieticul romanului basarabean, plasabil exact la antipodul lui Paul Goma, care poate fi numit… europeanul romanului basarabean” (Ion Simuţ, „Romanul basarabean între Paul Goma şi Ion Druţă”, „Roman, 1. Selecţie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Mihai Cimpoi. Postfaţă de Ion Simuţ”, Ch., 2004, p. 254).
Despre detractorii lui Druţă, dacă i-a avut cu adevărat, aceştia azi nu mai interesează pe nimeni pentru că, în noul context social şi politic, scrisul lui Druţă e ştirbit rău de adevăr, a pierdut, enorm de mult, din strălucirea de altădată. Jenantă, stânjenitoare mi s-a părut reinterpretarea povestirii „Frunze de dor”. Nimănui nu i-a trecut prin cap ideea că superba Ruxandă, plecată la cursuri de învăţători, în viziunea autorului, ar fi expresia parvenirii şi afirmării intelectualităţii şi birocraţiei autohtone. Desigur, e o idee foarte tentantă, dar pentru un alt roman.
S-au emis mai multe opinii eronate, altele chiar neserioase cum că până în ’85 Druţă a dat o operă de mare valoare, că a fost tradus, că i-a fost montată dramaturgia, că ne-a scos în lume, că au scris, că e mare autor de…, că e între primii zece scriitori ai lumii, că pe aici, că pe dincolo… L-am auzit pe unul (aici împrumut un procedeu din arsenalul oratoric al scriitorului) că romanul „Biserica Albă” merită Premiul Nobel, dar nimeni nu-l înaintează. Sau şi mai şi. Toată opera lui e sublimă, dar publicistica îl dă de gol. Nu este adevărat! Pentru rătăcirile şi  publicistica sa, deseori, deocheată, mai cu seamă pentru angajările sale politice, scriitorul e răsplătit cu vârf şi îndesat, ca oricine care, de bine-de rău, face sluji.
În momentele ei esenţiale, proza şi dramaturgia scriitorului sunt  atât de anacronice, încât te-ai mira să-l mai considere cineva un gigant pe picioare de lut. Şi totuşi Druţă îşi are cititorul său, e popular între cititorii în etate, mai ales între ţărani, tocmai pentru cultul trecutului, pentru elogiul omului conservator, păstrător al unei vechi culturi, lucru important în contextul politicii de deznaţionalizare a regimului de ocupaţie.
Druţă este şi a fost perceput ca un fel de disident, disident de Chişinău, dar nu şi de Moscova. „Exilatul” de la Moscova a făcut o carieră strălucită, criticând sistemul totalitar (care l-a răsplătit cu ordine şi premii) de pe poziţiile unui conservatorism plângăreţ al prozei rurale, foarte la modă în anii ’60-’80, când mişcarea disidentă din Occident devenise o forţă de temut pentru Rusia, cu adevărat o închisoare a popoarelor.
Involuntar, ne răsare în memorie modelul de comportament al lui  Leon Donici, care ne-a dat o capodoperă, „Marele Archimedes”, şi romanul publicistic „Revoluţia rusă”. După revoluţie a fugit din Rusia în România, iar din România în Franţa ca să apere România (A se vedea „Scrisorile pariziene”) nu numai de albgardişti, dar şi de intelectualii francezi de stânga. Ion Druţă, dimpotrivă, cu anumite intermitenţe, se întreabă retoric: „Cine a stins lumina în România?” şi „revoluţia” îl împuşcă pe dictator, sau: „Cine a stins lumina în Moldova?” şi Mircea Snegur pierde alegerile. Aşa că Druţă are ce are cu puterea. În secolul al XX-lea avem nenumărate exemple de colaboraţionism. Politica de colaborare cu fasciştii sau cu comuniştii este, într-un sistem totalitar, o condiţie obligatorie pentru orice scriitor. Puţini dintre scriitorii noştri au avut o poziţie în opoziţie.
Ruşii l-au avut pe un Aleksandr Soljeniţîn şi o întreagă literatură disidentă, noi îl avem pe Druţă, care se autoexilează la Moscova, acceptă premiile de stat şi alte onoruri, cum îi stă bine unui scriitor al poporului. Noi nu am avut nici disidenţi, nici măcar literatură de sertar. Dar aşa cum este, el exprimă într-un mod esenţializat lumpenizarea şi degradarea fizionomiei noastre naţionale.
Druţă e un exponent al ţărănimii împilate, al unei lumi cu o mentalitate care a trecut sau trece în istorie. Aici este necesară o precizare de esenţă. Ţăranul basarabean din secolul al XIX-lea, contrar intelectualităţii autohtone, nu a fost rusificat. Abia pe la începutul şi mai ales în a doua jumătate a secolului trecut malaxorul instituţiilor de ocupaţie  rusească a reuşit să deformeze conştiinţa românului basarabean, să-l „mankurtizeze”, de fapt, numai în câteva decenii. Druţă nu are nicio vină dacă, spre exemplu, un Onache Cărăbuş suferă de necazul că în ograda lui nu se opreşte o maşină cu militari ruşi.
Într-un context al evoluţiei fireşti a fenomenelor sociale şi politice, octogenarului nu-i rămâne decât să-şi redacteze opera, dar cu foarte puţine şanse de a supravieţui într-o lume nouă, mult mai barbară decât regimul totalitar. Un alt octogenar, Aureliu Busuioc, dă în ultimii ani romane care demască regimul de ocupaţie cum a făcut-o numai Paul Goma în romanele „Basarabia” sau „Din calidor”. Remarcabile în acest sens sunt romanele lui Vasile Vasilache sau Vladimir Beşleagă. Tinerii scriitori pledează pentru o altă literatură, ei îşi cultivă un alt cititor, mai puţin fatalist, mai puţin mioritic.
Pe scurt, omul vechi, ca exponent al unei comunităţi sociale rudimentare, venea în dezacord flagrant cu dezideratele regimului de ocupaţie de a proslăvi, în limbajul epocii, omul nou. De aici pornesc toate înţelegerile şi neînţelegerile criticilor cu Ion Druţă. Şi aici lucrurile se limpezesc pe loc cu aşa-zişii „detractori”.
Drama lui Druţă e că, aşa cum afirmă Nicolae Bileţchi, şi-a trădat personajele. În continuarea acestui gând trebuie remarcat că de la ’90 încoace Druţă şi-a schimbat subiectele, realizând, probabil, că moldovenismul primitiv nu-i dă nicio şansă de supravieţuire. Personajele dramelor sale au fost prea implicate în actualitatea realităţilor de odinioară. Aşa că toate căutările etice, în acest context, iar dramaturgia sa e centrată pe critica unor parveniţi care s-au adaptat la noul sistem, nu mai interesează pe nimeni. Acum câţiva ani, un teatru a încercat să reanimeze „lumina” (întunecată) a lui Andrei Lupan. Nu m-aş mira să se revină (dar dacă nu la 80, atunci la 90 de ani de la naşterea venerabilului scriitor) la montarea pieselor pe tema „păsărilor tinereţii noastre”.
E de observat, reiterăm, că epuizarea subiectelor naţionale (de altfel, o teză falsă) a resimţit-o şi dramaturgul care, cu mare întârziere, s-a reorientat către subiectele pe care le-au morfolit scriitorii de duzină la început de „perestroikă”, până a fi incluşi în circuit disidenţii ruşi („Ujin u tovarişcea Stalina” e doar un argument în acest sens).
Nimic nu e surprinzător pentru un creator atât de controversat nu numai în publicistică, dar mai cu seamă în creaţia sa artistică. Uneori lucrul acesta s-a vădit în chiar opţiunile pentru un titlu sau altul, cum e cazul cu piesa „Mârţoaga cu clopoţei”, devenită „Cervus divinus”, sau cu romanul „Povara bunătăţii noastre”, cu atâtea variante, uneori delicate pentru un bun creştin. Un alt detaliu semnificativ îl constituie originea socială a unor personaje. În contextul timpului originea socială relevă o bună doză de dogmatism. Iată de ce într-o variantă a romanului „Povara bunătăţii noastre” un personaj e fiu de popă, în alta, fiu de chiabur (cum i s-a părut scriitorului mai creştineşte).
Oportunistul Druţă, ca omul, sub vremi, totdeauna a ştiut pe cine şi pe ce să pună miza, pe cine să aleagă între popă şi chiabur, între ciută şi mârţoagă, sau, dacă vreţi, între Rusia şi România, ieşind, cum crede şi „bojica” sa, basma curată. Scriitorul, ajuns „la răscrucea cu proşti”, cu o operă suprapopulată de comunişti, se crede un apostol, dar, arătându-se la televiziune, predică în limba lui Stati şi are slăbiciunea de a păstori naţia (nu numai de Crăciun).
Druţă-omul nu se deosebeşte fundamental de Druţă-scriitorul. În plan artistic, conservatorismul acestuia se manifestă, în primul rând, în ontologia romanescă. Tehnica romanelor „Povara bunătăţii noastre” şi „Biserica albă” este una cunoscută romanului românesc încă la începutul secolului trecut, cu un narator omnis­cient şi omniprezent, semănând dogmele sale. E adevărat, naratorul omniscient în proza lui Druţă e concurat, pe alocuri, de naratorul îndoielnic (o contradicţie subtilă a poeticii sale). Naratorul îndoielnic subminează autoritatea naratorului omniscient. Este cel mai modern element în poetica romanului druţian, de altfel foarte bine cunoscut romanului postmodern.