BĂILE LUI DIOCLEȚIAN -MUZEUL NAȚIONAL ROMAN

Muzeul Național Roman (Museo Nazionale Romano) este un grup de muzee din Roma format din patru sucursale împrăștiate în mai multe locuri ale orașului. A fost înființată în 1889 și a fost inaugurată un an mai târziu în timpul unificării Italiei, având ca obiectiv colectarea antichităților din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al III-lea î.Hr.

Băile lui Dioclețian este una dintre cele patru locuri ale Muzeului Național Roman, celelalte fiind Palazzo Massimo, Palazzo Altemps și Crypta Balbi. Astăzi, baia este preluată în principal de Muzeul de Epigrafie, care colectează și conservă texte scrise pe diverse teme din secolul al VIII-lea î.Hr. până în secolul IV î.en. Structura magnifică a băii, cea mai mare din Roma antică, a fost construită între anii 298 și 306 d.Hr. În plus față de păstrarea bazinelor tradiționale de apă la diferite temperaturi (calidarium, frigidarium și tepidarium), baia a inclus și o sală centrală, o piscină în aer liber și multe alte încăperi care au fost folosite în diverse scopuri. Astăzi, o parte din perimetrul băii este ocupată de Biserica Sf. Maria a Îngerilor. Într-adevăr, în 1561, Papa Pius al IV-lea a decis să schimbe baia într-o bazilică cu o mănăstire anexată și ia însărcinat pe Michelangelo să aducă acest lucru la îndeplinire. În 1889 băile au devenit sediul Muzeului Național al Romei antice și au fost păstrate diverse colecții arheologice. Marea mănăstire deține aproximativ 400 de sculpturi care prezintă întreaga gamă de stiluri artistice găsite în Roma Antică. Galeriile mănăstirii sunt dedicate unei expoziții permanente asupra populațiilor preistorice și dezvoltării culturilor lor în Latiu în epoca târzie a bronzului și în epoca fierului (secolele XII-VII), cu referire în special la Roma. Secțiunea epigrafică a fost creată la începutul secolului al XIX-lea și astăzi este complet restaurată. Această parte afișează nașterea și difuzarea limbii latine prin diverse documente scrise.
Sala multimedia găzduiește o instalație de realitate virtuală, ceea ce face posibilă explorarea reconstrucțiilor monumentelor și siturilor situate de-a lungul vechii Via Flaminia, inclusiv Villa Livia la Prima Porta. Camera octogonală, care a devenit un Planetariu în 1928, are o cupolă minunată intactă și astăzi găzduiește sculpturi ale băii. Printre cele mai importante dintre acestea se numără faimoasa Afrodita Sirene, o replică făcută în epoca lui Hadrian de o piesă de către Praxiteles.

 

În interior este expusă o construcție funerară impunătoare și două morminte cu o decorare pe bază de fresce și tencuială, estimată până în secolul al doilea secol î.Hr.

În 1901, statul italian a acordat Colecția Ludovisi Muzeului Național Roman, precum și o importantă colecție națională de sculptură antică. Muzeul a fost înființat în mănăstirea construită de Michelangelo în secolul al XVI-lea și făcea parte din izvoarele fierbinți ale lui Dioclețian și încă sediul său principal.Adaptarea clădirilor cu un nou scop a început pentru Expoziția din 1911 și a fost terminată în 1930. În 1990 sa efectuat o transformare totală, care a împărțit colecțiile în patru ramuri, Băile Dioclețianului, Crypta Balbi, Palazzo Massimo și Palazzo Altemps.

 

 

Crypta Balbi : reprezintă dezvoltarea societății romane și a peisajului urban de la antichitate la perioada modernă.

Palazzo Massimo : „Palazzo Massimo alle Terme” găzduiește una dintre cele mai mari colecții de artă antică din lume. Este spectacolul perfect pentru unele dintre cele mai frumoase picturi, mozaicuri și sculpturi din epoca romană.

 

 

Palazzo Altemps : acesta este unul dintre cele mai interesante exemple ale arhitecturii renascentiste din Roma. Din 1997 este parte a uneia dintre cele patru ramuri care alcătuiesc Muzeul Național Roman.

© Lenuș Lungu

Reclame

Victor Vernescu Recenzie la volumul „Citadela perpetuă”, autor Nicolae Vasile, editura

Victor Vernescu
Recenzie la volumul „Citadela perpetuă”, autor Nicolae Vasile, editura Neverland, București, 2018

A devenit, iată, un fapt de notorietate ca, la intervale deosebit de scurte în timp, domnul profesor doctor inginer Nicolae Vasile să trimită în piață, în piața de cultură umanistă de astă dată, câte o lucrare, fie ea de proză (romanescă sau filosofică), fie de poezie.
Cartea „Citadela perpetuă” îl poate surprinde pe cititor prin atipicul ei. Și asta pentru că avem de-a-face cu o lucrare în proză în două părți, ambele total diferite una de alta, ambele purtând profund modul de gândire și de a percepe viața de către autor, el însuși un personaj contradictoriu întruchipând când omul de știință, inovatorul în aria tehnologiilor de vârf, când omul de cultură atașat valorilor umaniste. Sau, poate, de fiecare dată același om cu natura sa bivalentă.
Cum spuneam, prima parte a cărții „Citadela perpetuă” [aici mărturisesc că mă aflu într-o neprevăzută confuzie: de ce Citadelă? Am recurs la DEX și iată ce aflu, că citadela este: 1. cetățuie, fortăreață mică; 2. Oraș întărit și 3. Bastion. Ce o fi din toate acestea? Aceasta este întrebarea de început. Și aflu, indus, la sfârșit că, de fapt, este vorba de cel mai complex bastion, de cea mai complicată fortăreață, de cel mai prevenitor oraș pentru că este vorba despre Om, omul cu multiplele lui meandre, deveniri și risipiri] este o culegere de maxime și aforisme de inspirație proprie, o grupare de filosofări pe teme curente, cele mai multe aparent banale. Aș spune, dar, prin raport de înșiruire că, pe ansamblu, este vorba de mici discuții ale autorului cu Eu-l său, explicări intime ale unor gânduri ce frământă mintea omului de cultură într-o societate aflată într-o perioadă de derivă. Întreaga primă parte este, în același timp, o confesiune cu sine însuși, o trăire și o retrăire în care teama de necunoscutul viitor își răspunde prin percepția trecutului. Este zbaterea intelectualului din clipele de inactivitate fizică și/sau de contemplare în momentele de repaos afectiv, memorativ, asociativ dar activ ideatice.
Cartea te pune în gardă, asupra celor ce va urma, încă din motto [elogiu adus misteriosului, dar genialului, Antoine de Saint-Exuperi prin desprinderea unui fragment din cartea acestuia, Citadela]: „Obligă-i să clădească un turn împreună și-i vei transforma în frați. Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunțe”.
Din Cuvântul înainte semnat de Geo Călugăru aflăm că titlul acestei cărți reprezintă caracterul continuu al procesului construcției citadelei interioare a omului, care nu poate fi altfel decât perpetuă, ca și viața, ceea ce mă provoacă să mă întreb dacă nu cumva este o contradicție între mai multe pleonasme? Rămân, de aceea, la propria-mi percepție, considerând fiecare moment de reflecție sau de reflexie ca pe un «gând» independent. Și astfel le voi trata, în cele ce urmează, pe cele care urmează, pe cele care m-au incitat la replici sau la confesiuni.
Pornind chiar de la gândul întâi mărturisesc că nu știu dacă există sau nu Dumnezeu, dar constat prin toate fibrele ființei mele că fără Soare n-am fi putut exista. Să fie, deci, mă întreb, Soarele însuși Dumnezeu? Eu cred că Da pentru că Prea Înaltul nu poate fi decât Prea Luminatul…
Teoria pe care autorul o dezvoltă în Gândul 3 pe tema existențialistă a omului, printr-o disertație filosofică privind sistemul binar, justifică ideea sistemului nostru mai vechi de învățământ care lega filosofia de matematică în una și aceeași facultate universitară. În context, mi se pare interesantă abordarea din punct de vedere laic a relației trup-suflet, pornind de la Descartes și ajungând la permisivitățile noastre, trecând peste legi și canoane.
La întrebarea ce și-o pune în Gândul 4, în ce mă privește îi răspund cu Da [scris cu literă mare]. Pentru că eu însumi simt nevoia să oferim umărul la nevoie sau la necaz celor pe care-i iubim și chiar mai mult, trecând peste tot ce-i omenesc și-i rău, și celor pe care nu-i iubim […iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…].
În Gândul 6, autorul Nicolae Vasile se apleacă asupra gradului în care producem și consumăm cultură: „… relativa lipsă a operelor de sertar după care se ascundeau mulți creatori… defilara plenară a unor producții de proastă calitate care circulă fără nicio opreliște …”. Să nu se mire domnul Nicolae Vasile, dar ideea operelor de sertar nu a fost decât o neinspirată scuză la lașitatea pretinșilor creatori. Față de aceștia eu acord mai mult credit lui Sadoveanu, lui Păunescu ș.a. care, făcând, pe alocuri, rabat de la proprii-le credințe și-au salvat opera ce-i va menține nemuritori în sertarele istoriei. „Ce îi face pe scriitorii de azi să producă, deși nu câștigă?” se întreabă autorul. Pentru cei care nu urmăresc câștigul, dorința, domnule profesor, de a lăsa urmașilor imaginea reală că nu toți gândeam și ne comportam la fel, ar fi un posibil răspuns. În Gândul 11 am aflat un citat din Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, o curtezană a vremii căreia Lovinescu i-a închinat chiar un roman!!! Într-o înșiruire abjectă (deși, poate, reală) de impresii despre Eminescu (în ce mă privește înclin să cred că este vorba, mai degrabă, de proverbul cu vulpea și strugurii acrii) aceasta conchide suveran: „Îl prețuisem mai mult decât prețuia”. Pentru frumusețea discursului eu, domnule profesor, nu ași fi introdus aprecierea lui Eminescu făcută de Mite Kremnitz. Cât prețuia, mă întreb, frivola Mite ca să poată spune ea, cu nedisimilat dispreț, cât prețuia Eminescu?! Fie și ca amorez. Răspunsul îl dă chiar autorul în Gândul 12: „Sunt unii care îl contestă pe Eminescu! …/Ei și! Nici în Dumnezeu nu cred toți”. Sar voit la Gândul 24 pentru corespondența totală de idei: „Civilizație înseamnă mai mult garantarea unor minime sub care nu se poate cădea, decât posibilitatea atingerii unor vârfuri!”.
Dintre multele răspunsuri pe care și le dă (Gândul 26) la problemele/întrebările pe care singur și le inventează și și le pune, multe pot corespunde unei majorități sau unei minorități din rândul cititorilor, precum și invers, consecință a realității vieții mereu diferită, precum diferiți sunt și cititorii. În Gândul 35 autorul avansează ideea că: „Dacă într-un sistem electric punem la un loc plusul cu minusul și nu ies sgândei, înseamnă că sistemul este mort. La fel este și în politică cu dreapta și stânga”. Depinde de schema de legături, domnule profesor și de elementele din sistem… Continuând cu Gândul 36, problemele/întrebările pe care și le ridică/și le pune nu sunt toate de aceeași categorie senzorială. Unele sunt ipotetice, altele sunt virtuale. Cele mai multe, însă, sunt din viața reală. Foarte actuală este constatarea din Gândul 38: „În relația dintre oameni a fi străin este mai bine decât a fi dușman”. La fel, continui eu, cu permisiunea autorului, ar trebui să se opereze și în relațiile de vecinătate: dacă nu vrei să fii prieten cu un vecin, de ce ți l-ai face dușman?
În dezbaterea din Gândul 51 autorul spune: „Este o modă, cum era odată pianul, vioara, înotul …”. Eu zic, totuși, că nu se pot compara. Teama mea este (și sper să nu fie confirmată) că actuala tehnologie și evoluția ei explozivă în domeniul comunicării va conduce la o accentuare a alienării și a înstrăinării omului, astfel încât cele expuse în „Doi pe un balansoar” să fie o culme a socializării intraumane face to face. Logica binară nu este, după părerea mea, o luptă a contrariilor ci o negare a negației care reprezintă, în fapt, versetul biblic cu lipsa de griji a păsărilor cerului [Matei 6/25,26] și acesta nu poate reprezenta un factor de progres. Numai că, prizonieratul în fața calculului matematic nu este neapărat creație ci, pentru marea majoritate, s-ar putea să fie pur și simplu o formă de consum. În ce mă privește rămân un adept al lui Grigore Moisil care „vedea calculatorul ca pe un instrument și nu ca pe un competitor al omului, îndemnându-i pe toți care credeau altfel «să nu confunde ploaia cu umbrela», unde calculatorul este doar umbrela”. „Tehnica de calcul bazată pe ultima cucerire a logicii a condus la primordialitatea calculatorului în raport cu omul, din punct de vedere al puterii de calcul”. Eu cred că este vorba doar de viteză, volum de memorare și cantitate de stocare. Mă îndoiesc însă de puterea de inovare. Tocmai de aceea nu este deloc surprinzător că adevăratul inventator al ciberneticii este un psiholog la origine. La Gândul 52 autorul decretează: „Deșteptul trăiește intens, prostul trăiește bine!” Sunt corecte afirmațiile, dar există și reversul: să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!…
Minunate reflecțiile din Gândul 55: „Erorile vieții vin din forțarea sorții: să vrei să faci fără să știi, să vrei să ai fără să dai!” În schimb, Gândul 57 mă duce cu gândul că mare dreptate a avut Blaga când a spus că veșnicia s-a născut la sat. Ce ne facem însă că, iată, dispare satul… Este ciudată dar, de ce nu, logică constatarea, dar și concluzia din Gândul 60 cu privire la intervalul de manevră al populațiilor migratoare oriunde în lume. Ajuns cu lectura aici, afirm că lucrarea „Citadela perpetuă” merită a fi citită fie și numai pentru Gândul 63, cel ce inițiază pe mulți cititori (în mod sigur) în Zoroastrism și înțelesul vechilor religii. Pentru a incita întreb, ca într-o doară, pe cel ce a citit sau va citi aceste rânduri, de unde vine numele mărcii de autoturisme Mazda? În profanismul meu înclin să cred că Însuși Hristos cunoștea preceptele Zoroastrismului, multe regăsindu-se în Evangheliile canonice din Noul Testament.
Am spus-o, nu odată, riscând în fața religiei, că destinul lui Socrate s-a repetat în viața pământeană a lui Hristos. Dar istoria a demonstrat că nu există diguri de nedepășit în calea evoluției. Este, ceea ce ilustrativ încerca să demonstreze și Labiș în a sa „Luptă cu inerția”. Care era, în fapt, vinovăția lui Socrate? Vina lui a fost că a creeat ideea și a favorizat emanciparea individului reușind, astfel, prima formă de democrație. Conducătorii vechii ordini, conștientizând pericolul ce-i amenința, au forțat moartea filosofului care nu a renunțat la propriile idei. Îmi pare rău că în Gândul 66 autorul a trivializat o idee ce putea apoteotiza o concluzie. Să mă ierte autorul dacă încerc să finalizez altfel Gândul 66: De ce mor filosofii singuri?… Pentru că au o idee la care țin și nu pot împărții filosofia cu tirania.
Problema viermișorilor (Gândul 68) de la Techirghiol mă face să spun: haideți, domnule profesor, să găsim asemenea viermișori și în petrol, și în gaze naturale, și în aur, și în… Poate astfel salvăm România, pentru că în cârmuitori deja nu mai avem încredere.
Mai multe gânduri [1,10,13,27,47,49,58,70,74,87,98,100] sunt în versuri și expun în forme specifice gânduri ce, am senzația, găsesc sens și profunzime doar în acest mod sintetic de exprimare. În ce mă privește, recunosc în fața memoriei Poetului nostru Național că, pentru mine, poezia este menită să sune frumos „din coadă” și să aibă ritm, metru și rimă, să sune cu o anumită muzicalitate chiar și fără a fi pusă pe notele gamei; orice ieșire din aceste formale tipare (dar nu formă fără fond) mie îmi îngreunează lectura.
Gândul 71 se ocupă și de sărbătoarea Crăciunului. Mărturisesc că mie, indiferent de semnificația canonică și religioasă a datei de 25 decembrie, ideea păgână de Crăciun cu întregul său alai de tradiții și de sărbători îmi creează o nespusă bucurie și desfătare sufletească. Tocmai de aceea relația cu realul Moș Crăciun din Gândul 71 mi s-a părut prea rece. În locul „directorului” aș fi prelungit „lecția politică” tocmai pentru a afla, din gura celui care, în naivitatea lui simplă, se dorea să se facă util cu propriile sale observații, cum sunt văzute viața și activitatea din institut. Dar, vorba proverbului, câte bordeie, atâtea obiceiuri de a conduce și de a te informa. Gândul imediat următor, într-un fel sau altul, ajunge să-mi confirme concluziile.
Este foarte interesantă și ca temă, dar și ca tratare (Gândul 75) discuția despre finit și infinit. Totuși, afirmația: „… a iubi mai multe entități nu scade cu nimic iubirea pentru fiecare dintre acestea” o fi și poate fi adevărată dar cred că în acest caz ar trebui să fie vorba de mai multe infinituri (din Evanghelie aflăm că nu poți sluji în același timp și lui Dumnezeu și lui mamona «Luca 16/13»).
Ce poate fi mai trist, se întreabă autorul în Gândul 77, decât o țară în care proștii au preluat puterea prin mijloace democratice, adică prin exprimarea gălăgioasă a unei majorități?” Afirmația luată ca atare este perfect adevărată, dar cum rămâne cu situația în care, printr-o democrație originală, o minoritate zgomotoasă scoate din post o majoritate aflată la butoane? Asemenea termeni precum creație, inovare, cercetare, pozițiile de cercetător, inventator, profesor universitar, academician sunt nu numai pentru autor încărcate de o semnificație aparte. Conceptele de creație și creatori au fost, pentru români, fascinante încă din negura vremurilor. Stau mărturie vechile culturi meșteșugărești, dar și poemele epice precum cel al meșterului Manole. Personal nu pot fi de acord întrutotul cu afirmația din Gândul 80: „Tot atât de adevărat este că activitățile creatoare din domeniile umaniste și artistice au fost aproape exterminate” [în perioada 1945-1989 n.m.]. Sunt, domnule profesor, multe creații literare, artistice și istorice din acea epocă neegalate valoric în ultimii 30 de ani. Însăși descrierea succesivă a dumneavoastră privind goana după titluri și diplome și avantajele aduse de fel de fel de patalamale mă confirmă, iar comparația reziduală este, din păcate sau din fericire, nici nu mai știu cum să spun, în avantajul trecutului.
Minunat, simt nevoia să fac această remarcă, minunat și meritoriu în sens biunivoc, elogiul adus profesorului Marcel Roșculeț (Gândul 88). O țintă bine aleasă, iar „ochitorul” a realizat „musca”. Iar în ce privește Gândul 91, domnule profesor nu am decât o dorință finală și imediată, rugându-mă cu forța educației mele ateiste, să vă audă Dumnezeu.
-*-
Partea a doua a cărții „Citadela perpetuă”, intitulată „Anul, ca cercul” (ce rol are virgula? n.m.) este, în realitate, un baleaj al anului luat lună după lună, cu aprecieri și judecăți personale dar și ritualice, istorice și astrologice. Fiecare lună își are descrisă etimologia consacrată dar și cea populară românească și cea zodiacală. Numai că, în ceea ce privește luna aprilie s-a strecurat, nu știu pe ce căi, o eroare. În România luna aprilie, în limbaj popular nu este florar ci prier, denumire ce sugerează înverzirea naturii și, în tradiția străbună, această lună este un barometru asupra valorii anului agricol ce va urma. Este luna în care Prometeu a furat focul de la zei și l-a adus oamenilor pentru purificare, înnoire și supraviețuire.
Vorbind despre ziua de 1 Mai mi-e greu să înțeleg de ce autorul nu a pomenit nimic despre sorgintea ei revoluționară, pornită tocmai din Cicago în vremea înfiripării capitalismului sălbatec. Cu destula eleganță, în schimb, a știut eschiva eventuale și nedrepte critici de natură străină cursului tematic al cărții pentru nominalizarea zilei de 15 Mai drept ziua familiei după cea a mamei și cea a tatălui; familia ca singura verigă dătătoare de viață întru perpetuarea speciei. Chiar dacă între atitudinea mamei și atitudinea tatălui în raport cu copilul apar note de diferențiere și/sau de particularizare nu-l împiedică pe autor să accepte considerațiunile potrivit cărora „…coeziunea socială se menține prin intermediul copiilor”. La întrebarea mai mult provocată decât firească: „Vom ajunge vreodată o populație globală, cu indivizi fără mamă, fără tată, fără familii, vorbind o singură limbă, cea a calculatorului?”, îndrăznesc să avansez un răspuns negativ având ca argument fie și numai arhaicul proverb că ce e modă ca moda trece. Actuala tehnologie, chiar și cu adausurile din viitor, fie și numai prin faptul că sunt mereu schimbătoare nu pot deveni o tradiție, nu pot deveni un obicei, nu pot deveni demiurgice.
Excelentă și plină de poezie și de dragoste este, curios după părerea mea, prezentarea lunii iulie, luna lui cuptor. Să fie oare de vină și recurgerea la Labiș, la Otilia Cazimir, la…? Și iată că o lună oarecum anostă, așa cum lasă să pară luna octombrie este scoasă din amorțeală și din banal cu numai trei versuri: „Iubește-mă în amintirea/pașilor tăcuți/ascunși în scorburi de uitare”//. Tocmai când umbra copacilor cade odată cu frunzele lor, totul, inclusiv iubirea, se petrec sub umbrela de melancolie a lui Nichita Stănescu: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta//.
Pentru luna decembrie, în slalomul printre datini și evenimente, autorul scoate la rampă și o poezie despre care are o vagă bănuială de a fi o parte a literaturii de sertar. Poezia astfel sugerată de a fi rămas prin niscai sertare, poezia scrisă înainte 22 decembrie 1989 domnule profesor și scoasă la iveală după, s-ar fi putut să nu existe. Am căutat, am întrebat în stânga și în dreapta, am așteptat ca noile edituri apărute ca ciupercile să scoată la lumină din tenebrele ascunzișuri de sertare literatura pitită din lașitate sau din lipsă de curaj fără ca asta să însemne neapărat un pleonasm. Nimic! Vid! Și totuși, „Lostrița”!. Ei da, un singur titlu și, de loc surprinzător, aparținând nuimănui altuia decât „cordovanului” Ion Lăncrănjan.
În rest, mulțumim pentru urarea de final!

N.B. Apocalipsa există și este reală. Ea însă nu este un fapt universal. Există în ființa și viața noastră, a fiecăruia din noi, fie luați ca indivizi, fie ca grup sau grupări …

Samson Bodnărescu

Mărginire

Când e vremea spre-nserare,

Atunci dorul e mai mare;

Soarele când a sfințit,

Atunci dorul e cumplit.

Iar de-i sara luminată

De o lună și de stele,

Atunci dorul mă îmbată

Și în suflet naște jele.

– Aș zbura în lumea mare,

Aș zbura făr’ de-ncetare,

Dus de dor, făr’ de-a ști unde

Calea lungă să-mi opresc;

Cu-al meu suflet m-aș ascunde

Singuratic să doresc.

Lumea n-are încăpere

Pentr-un suflet cu durere,

Lumea-i mică, mărginită,

Pentru-o inimă mâhnită.

 

Samson Bodnărescu

 

Samson L. Bodnărescu (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, comuna Gălănești, județul Suceava – d. 1902) a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea”. A scris poeme cu caracter filosofic idealist, epigrame, elegii și tragediile „Rienzi”, 1868 (inspirată din opera cu același titlu a scriitorului englez Edward Bulwer-Lytton), și „Lăpușneanu-vodă” (1878-1879), de valoare literară minoră.
Versurile lui au fost publicate în „Din scrierile lui…” (Cernăuți, 1884). O ediție nouă de Scrieri a publicat Aurel Petrescu în 1968 în colecția „Scriitori români”.

„Despre el, Tudor Vianu scria: „Este sigur că Bodnărescu a fost un poet de talent, mai cu seamă în mica poezie lirică, de tipul liedului heinian, unde accentele sale pot emoționa și astăzi”. Samson Bodnărescu s-a născut, în urmă cu 165 de ani, la 27 iunie 1840, în satul Voitinel, comuna Gălănești, județul Suceava. După studii primare și liceale făcute în satul natal, la Cernăuți și Rădăuți, Samson Bodnărescu vine la Iași, ca profesor și pedagog la Institutele Unite. Prin citirea întîilor sale lucrări literare și-a atras simpatia membrilor fruntași ai Societății Junimea, care l-au ajutat să plece în străinătate, pentru studii universitare. După patru ani petrecuți la Viena, Berlin și Giessen, în 1870 se întoarce la Iași cu diploma de doctor în filosofie. Aici ocupă postul de bibliotecar la Biblioteca Universității și, ulterior, direcția Școlii Normale Vasile Lupu. Stabilit într-o locuință din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi, Samson Bodnărescu acordă ospitalitate lui Mihai Eminescu și lui Miron Pompiliu. După mai bine de zece ani petrecuți la Iași, în 1879 este numit director la Institutul Anastasie Bașotă din Pomîrla, județul Botoșani. Aici a funcționat timp de 23 de ani, stingîndu-se din viață la 3 martie 1902. Limitată în timp, activitatea literară a lui Samson Bodnărescu începe în 1876, cînd i se publică în revista Convorbiri literare prima sa lucrare, Suferințele, și durează pînă în 1897, cînd termină de compus drama istorică Ilie Vodă. Într-o activitate literară de peste două decenii, Samson Bodnărescu a scris poezii, epigrame, drame istorice, două legende istorice, cronici dramatice, eseuri artistice etc. Începînd să scrie versuri încă de la 16-17 ani, a continuat cu poeme dramatice și cu piesa de teatru în cinci acte Roman și Viorica sau Voința e puterea vieții (1864). Cele două tragedii, Lăpușneanu Vodă (1879) și Rienzi (1868), sînt cele mai reprezentative din creația sa dramatică. Cu excepția lui Titu Maiorescu și Mihai Eminescu, care l-au apreciat, generația sa nu a avut sentimentul valorii sale reale. După o uitare de mai bine de șase decenii ce s-au scurs de la moartea scriitorului, opera sa publicată și inedită a fost restituită contemporaneității prin editarea, în 1968, a volumului antologic Scrieri.”

Iurie Colesnic – În culisele Istoriei: POETUL DE LA RUJNIȚA

SATUL ÎN CARE M-AM NĂSCUT

Leagăn scump al vieții mele,
Sat în care m-am născut,
Cu-al tău cer ș-a tale stele
Mii de ori eu te sărut.

După ani de despărțire,
Trecuți pe-un pământ strein,
Eu cu vechea mea simțire,
Astăzi iar la tine vin.

Căci în trista depărtare
Prea curând m-am săturat
De nădejdele, cu care
Numai tu m-ai legănat.

Te-am lăsat încă-n pruncie,
Încă-n zile de plăceri,
Și de-atunci, a mea junie
S-a răcit prin multe țări…

Am văzut țări fericite,
Mai lin cer decât al tău,
Văi cu mult mai înflorite
Încântau sufletul meu.

Dar ca tine, loc de pace,
Altu-n lume n-am găsit,
Mai mult decât orice-mi place
Cuibușorul meu iubit.

Locul unde fără seamă
La lumină m-am trezit,
Unde numele de mamă
Data-întâia l-am rostit.

Te salut deci dar, câmpie,
Unde în a vieții zori
Pentru-o floare de junie
Culegeam frumoase flori.

Salut vesela grădină
Și căsuța, ce mi-a fost
O lume de comori plină,
Leagăn, scut și adăpost.

Pe voi stânci, și pe voi dealuri,
Și pe tine râușor,
Ce în tulburele-ți valuri,
Ca și viața treci ușor.

Și pătruns de-o amintire,
Mai fac cruce de trei ori,
Când privesc sfânta zidire
Cu-al ei turn plecat de nori.

Toate îmi aduc aminte
Visul meu copilăresc
Și cu mii de glasuri sfinte
Mă îngână și-mi vorbesc;

Încât când mă văd aice,
Aș vrea să fiu copilaș
Și să dorm un somn ferice
Pe-un sân dulce drăgălaș.

Leagăn dulce-al vieții mele,
Sat, în care m-am născut,
Cu-al tău cer, cu-a tale stele
Mii de ori eu te sărut.

Rujnița

Din poezie reiese clar, că poetul a dus o viață zbuciumată, încurcată și plină de regrete. Dar cel mai mare păcat al lui, pe care nu i-l poate ierta posteritatea este acela, că jinduind postul de director al Bibliotecii Universitare din Iași l-a acuzat pe nedrept de furtul unor cărți, pe Mihai Eminescu.

De acolo se trag și judecățile critice, reci, tăioase și pline de subînțelesuri.

În monografia Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” (Iaşi, 1989), autori Nicoleta Popescu, Liviu Papuc, Radu Tătărucă, la pag. 136 scrie:

„Poetul de descendenţă nobiliară D. Petrino (1838-1878) îşi începe activitatea printr-un concediu de două luni, apoi printr-un raport demagogic adresat rectorului universităţii. S-a dovedit şi în bibliotecă (1875-1878) un perfect politician, servil. Având grijă mai mult de măgulirea personală a miniştrilor, decât de interesele instituţiei. Iniţiativele lui Eminescu le-a abandonat, autorităţile nu le-a deranjat, acţiunile curente au mers de la sine (graţie experienţei subbibliotecarului T. Aroneanu) – în concluzie o conducere ternă, fără relief, o perioadă în care în fruntea instituţiei a figurat un nume, nu un om.”

Augustin Z.N. Pop în monografia „Pe urmele lui Eminescu” (Bucureşti, 1978) oferă mai multe dovezi documentare privind perioada, când în fruntea Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi s-a aflat Dimitrie Petrino. Evident că el conturează foarte clar raporturile dintre fostul bibliotecar Mihai Eminescu şi noul director, raporturi care au degradat foarte rapid până la cererea oficială de a deschide un dosar penal pe numele lui Mihai Eminescu. Iar totul a început firesc:

„Funcţionează la bibliotecă până la 1 iulie 1875, când, în urma unui aranjament de culise între liberalii ieşeni, în frunte cu Andrei Vizanti şi organizaţia de centru a conservatorilor, Eminescu, împotriva dorinţelor şi intereselor proprii, fu trecut, pe neaşteptate, revizor şcolar peste judeţele Iaşi şi Vaslui în locul lui Agura.

Încrezător în onestitatea lui Dimitrie Petrino ca poet, confrate şi om, deşi din zvon şi-l ştia duşman personal şi adversar al „Junimii”, Eminescu procedase sumar la darea în primire a Bibliotecii centrale către înlocuitor, printr-un proces-verbal din 2 iulie 1875, în care patrimoniul instituţiei se specifica pe capitole şi cifre globale. Formalitate grăbită şi de faptul că, abia numit, Petrino ceruse concediu pe două luni. Astfel, Eminescu giră mai departe conducerea bibliotecii, suplinind de data aceasta postul din care plecase.” (pag. 171-173).

Un gest pur omenesc din partea lui Eminescu a devenit obiect de şantaj în intrigile unor politicieni al căror instrument docil s-a dovedit a fi Petrino:

„…adresa nr.7364 a ministrului G. Chiţu trimisă lui D. Petrino la 12 iulie 1877 şi înregistrată ca „sosită” peste două zile la Biblioteca centrală este probantă: „Vă rog să-mi arătaţi care este rezultatul proceselor ce aţi intentat pentru reintrarea statului în posesiunea cărţilor şi obiectelor ce s-au constatat că lipsesc de la bibliotecă în timpul pe când D-nii Bodnărescu şi Eminescu au fost însărcinaţi cu direcţiunea şi dacă s-au găsit din cărţi şi câte mai lipsesc”. (pag. 173).

Cei doi au fost nevoiţi să se apere şi să găsească formula salvatoare reieşind din buna cunoaştere a fondurilor bibliotecii:
„Din împrejurările neprevăzute atunci de către Samson Bodnărescu şi Eminescu, s-au păstrat, scrise de mâna lui Samson Bodnărescu, documentele confruntării listelor de „cărţi date lipsă” din diferite fonduri ale bibliotecii, în care totuşi, până la sfârşit, au fost identificate…
…Titlurile semnalate lipsă au fost găsite, când, asistat de organele procuraturii pe care le sesizase, Petrino a făcut verificarea în rafturile instituţiei, aflându-le nu la locul lor, ci în dulapuri şi fonduri diferite. Sistemul de cotare şi de depozitare moştenit de Bodnărescu şi de Eminescu se dovedea defectuos.” (pag. 174).

Magistratul Petre Stoica a decis închiderea dosarului, dar aceasta nu l-a oprit pe Dimitrie Petrino să insiste în ideea de a-i pedepsi pe cei doi foşti bibliotecari. El scrie ministrului în speranţa că acesta folosind presiunea politică să scoată cumva o decizie judiciară favorabilă, ceia ce nu s-a întâmplat. Şi în istorie Dimitrie Petrino a rămas ca un antipod al lui Mihai Eminescu, cu atât mai mult că marele poet s-a dovedit a fi de-o nobleţe sufletească cum mai rar se întâlneşte. El credea în frăţia poeţilor şi de aceea necrologul scris de M. Eminescu la moartea lui Dimitrie Petrino este unul model:

„Dimitrie Petrino, cunoscut şi sub epitetul de bard al Bucovinei, a încetat din viaţă sâmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brâncovenesc. Luni la 4 ore i s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban-Vodă (Bellu-Iu.C), după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălaşa.

Familia sa e originară din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească şi de aici în Bucovina, unde a fost născut Dimitrie. Însurat foarte tânăr cu frumoasa fiică a baronului de Bruchenthal – boier român din Bucovina – fu adânc lovit de moartea soţiei sale, în amintirea căreia a scris cele dintâi şi cele mai bune poezii: Florile de mormânt. Micii broşuri îi urmă în curând un volum mai mare, Lumine şi umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia lui Rolla al lui Alfred de Musset, intitulat Raul. Puţin după aceasta trecu din Bucovina în Moldova. Un defect, rezultat din tifos, adecă surzirea deplină de amândouă urechile, îl făcea impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. Încă ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecii din Iaşi. Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vârtejul jucăriilor politice şi tot prin instigaţiile coteriei politice care îl captivase, a fost impus la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. În această vreme a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în „România liberă” şi cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfârşit, de mortus nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cât despre celelalte calităţi ale caracterului, nu a inteligenţei, ele astăzi nu mai sânt. E bine chiar că de la cei mai mulţi oameni cari se deosebesc întrucâtva de turma cea mare şi neagră, de turma celor răi şi mărginiţi totodată, nu rămân în urmă decât faptele inteligenţei.

Înmormântarea poetului Dimitrie Petrino a fost simplă şi tristă. Câţiva amici politici şi câţiva stimători ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul coşciugului. D.N. Ionescu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit despre drepturile României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanţi, despre hotărârea românilor de a nu ceda Basarabia; ne-a spus că răposatul, fost milionar de mai multe ori şi născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu şi rang, şi-a părăsit ţara, fiindcă era democrat şi voia să trăiască ca democrat, fiindcă despreţuia deşertăciunea lumească şi îşi iubea naţiunea.

Ce trist e a vedea un poet mort şi a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbeşte!?

În o viaţă atât de bogată şi atât de zbuciumată, d.N.Ionescu nu a găsit decât un hârb democratic!

(4 mai 1878)”. (M. Eminescu, Opere. X. Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 – Bucureşti, 1989).

În cu totul alt registru a scris despre Dimitrie Petrino criticul George Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, 1986, pag.423 – 424):

„Dacă Dimitrie Petrino n-ar fi avut o purtare incalificabilă faţă de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el. Omul era antipatic şi n-avea nici un talent. Dar, fiu al proprietarului basarabean Petrachi Petrino (se născuse la Rujniţa în 1838 mai degrabă decât în 1846), era, prin mama sa Eufrosinia, nepot al lui Doxachi Hurmuzachi. Asta îi dădea prestigiu. În 1859 familia se mută chiar la Cernăuca, primită moştenire de la Doxachi. Se întâmplă ca Dimitrie să capete de la un unchi dinspre tată, „contele Petrovici de Armis”, balcanic îmbogăţit, cu hoteluri la Viena, un legat neaşteptat. El începu o viaţă de dandy şi în 1859-1860 cânta vinul la Florenţa. Iacob Negruzzi îl cunoştea de la Berlin, unde Petrino se găsea în 1863-1864, şi după întoarcerea în ţară a amicului. Bucovineanul avea acolo reputaţia unui pierde-vară, a unui „bummler”. Deodată, în septembrie 1864, Negruzzi dădu de el la Copou, în Iaşi. Junele venea de la Berlin în drum spre Bucureşti; cu opriri la Botoşani şi la Iaşi, unde voia să vadă alergările de cai; apoi avea de gând să plece la Viena.
În februarie 1865 era dorobanţ la Botoşani, şi-i şedea bine în uniformă. Din când în când se repezea la Iaşi (V. Alecsandri găsea cutare poezie a lui „plină de un parfum poetic ce încânta”). Aceste agitaţii sunt contemporane căsătoriei lui, fără învoirea părinţilor, la Odesa, cu Victoria, fiica baronului Buchental din satul Mihalcea şi a unei evreice. În august 1867 Petrino era la Botoşani, încurcat în datorii, cu soţia bolnavă, care muri la 8 septembrie 1867, zguduind pe acest om uşuratec…”

Criticându-l dur, totuşi criticul, în concluzie îi găseşte şi un detaliu remarcabil, un calificativ important:
„În provincia lui Arune Pumnul şi a lui Samson Bodnărescu, Petrino e întâiul cu limba nepeltică.”

Rămâne de precizat un detaliu important. Se știe exact anul morții, pe când la capitolul naștere întâlnim mai multe cifre. Unii biografi optează pentru 1836, alții pentru 1838, alții pentru 1846. Pe când George Bezviconi în cartea Necropola Capitalei (Chișinău, 1997) stabilește cu exactitate: „Petrino, Dimitrie (n. 1844) m.1878, poet (Bellu-reg.)”.

S-au scris multe despre Dimitrie Petrino, și multe se vor mai scrie și bune, și rele, dar cu toate acestea Rujnița se poate mândri că a dat lumii un poet…

Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

By  prof. univ. Viorel Dontu- nota critica.

Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!

Profesor universitar Viorel Dontu

Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Biblitecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.

Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi. Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.

,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.

,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.

Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- http://www.radiozidul.ro).

Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.

Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.

Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.

Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.

Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.

Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.

Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!

Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.

Crestomatii

Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.

Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.

Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.

Poezia lui Cristian Bodnărescu

Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.

Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.

Domino

*****

Marea gândurilor necuvântate

Din al tău ochi stins se varsă

Şoapte macabre se întrevăd

Sub pale măşti pe cerul negru.

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte

Pe umbra gândului beatic de primăvară

Descătuşat de orice robie temporală.

Atunci vocea de cenuşă lumină

A copiilor stafii tomnatice.

A fost într-un vis trecut, de mai târziu…

*

Şi n-am mai apucat împreună a păşi

În grădina noastră damnată

Pentru ultima oară…

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii

Urma paşilor pierduţi în neant.

Din flaut statuile micilor îngeri cântă

Fastuosul nostru concert de rock

…Ultimul concert de rock.

*

Suntem acum doi bătrâni

Batjocoriţi de Dumnezeu

Însă eu voi face o vrajă

Ultimă vrajă din această viaţă.

Deschide ochii şi luna ne va lumina

Tinerele chipuri angelice

La apus de orizont.

Buzele noastre vinete se vor lipi

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor

…Noaptea învierii noastre.

Acum închide ochii muza mea

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina

Întunecatul necuprins.

*

Cristian Bodnărescu

-2009-

Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.

Ana

–cea care-a murit-

*****

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori..

*

Visul de apoi,durere

Taina goticelor ziduri

Mai păstrează lacrima

Dansului de muze virgine

Ce din a ta umbră apune.

Taine ale trecutului, meschine

Al măştilor chip iau.

Ele râd…

Cu sete ele beau suflul pereţilor

Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

A muri, în taina de-altădată trăind

…a negrului trandafir.

Suflul greu al bătrânilor

Este luat de vechile candelabre…

Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

Oferindu-i garoafele morţii.

Şi atunci…atunci glasul cavoului

Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

Îngropat în el.

Tu aievea pluteai uşor

În paşii nestemaţilor narcişi.

În vis noi apăream,

Iar chipul pictat ne era

Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

Decăzuţi.

Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

Şovăielnica rază de minciună

A pierdutului paradis…

Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

A eternului chaos…

Am conştientizat…

Şi acum,prin cadavrele

Vremelnicelor miraje

Croi-ne-vom drum;

Doi îngeri izgoniţi şi goi

Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

Iar pe tine te răpeşte

Tandra cântare a sufletelor moarte.

Ne vom revedea?

Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

Care îngână cuvântul interzis

De moartă.

Plutind tu urmezi

Dulcea cântare a copiilor

Ce din glas mort curge

Rostindu-ţi numele:

Ana

*

Cristian Bodnărescu

-2003-

ANA

cea eternă

*****

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

*

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

*

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

*

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

*

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

*

Cristian Bodnărescu

24 octombrie 2011

Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic. Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.

Moarte şi praf

*****

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Priveşte-n jur!

*

Astăzi vom pleca în deşert,

Iar paşii adânci-ne-vom

În zăpada adevărată…

Trăind în basm noi vom zidi

Oaza de minciună, durere şi speranţă,

Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă

…doar de noi zărit

*

Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…

Iar când ne vom pregăti a ne stinge,

Precum două lumânări abisale,

Norii fugari vor răsări.

*

Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.

Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…

Înseamnă ca m-am stins

Gândindu-mă la tine.

*

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

*

Cristian Bodnărescu

-1999-

Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.

Spre Cer

*****

Privesc la ceas de noapte

Spre cerul înstelat

Şi astrele-nchegate

Mă cheamă neuitat.

*

Acolo între ele

Răsare parcă una

Ea peste tot şi toate

E cea mai mândră-ntruna.

*

Lumina-i ce străluce

Pe-ntunecate bolţi

Cuprinde viduri negre

Şi sorii dezinvolţi.

*

Sprea ea de mă voi duce,

De ea mă simt chemat

Să zbor acum în pace

Veşnic înaripat.

*

Astăzi o filă- ‘oi scrie

Şi mândru voi străluce

Doar o călătorie

Al meu gând să apuce.

*

Voi lumina abisul

Ce-n întuneric plânge

Astrele-mi sunt cuprinsul

Spre ele eu m-oi duce

*

În ultim ceas frenetic

Când voi simţi sfârşitul

Venind apocaliptic

La fel ca şi-nceputul

*

Lumina o voi strânge

Adulmecând agale

Noaptea de voi străluce

Cu voluptate mare.

*

La ultima sclipire

Ce o eman în lume

La steaua-amintire

Purced pe drum de spume.

*

Privind la tot şi toate

Eu am apus demult

Versuri îmbălsămate

Acuma se aud.

*

Pe cer în acea noapte

La stea eu mă arăt

Privind spre văi şi ape

În toate-s ancorat.

*

Mă cheamă neuitat

Şi astrele-nchegate

Spre cerul înstelat

Privesc la ceas de noapte.

*

Cristian Bodnărescu

-2009-

 

Whisky, cowboys și capre – despre 8 Martie

Autor Cristian Bodnărescu

Jhonny avu o noapte zbuciumată, duelul de a doua zi nu i-a dat pace. Totuși nu putea renunța și fugi, toată societatea newyork-eză l-ar fi considerat “gay”, pe atunci nefiind un titlu “prea” onorabil. Așa că în dimineața zilei de 8 martie 1857 își trase hotărât cizmele de cowboy și ieși în oraș.

Călărind un veritabil Thoroughbred, protagonistul nostru face din mers cu ochiul doamnelor mature și tinere de pe uliță, cât își descheie vreo 2 nasturi de la cămașă, spre a-și dezveli pieptul proeminent. Ajuns în birtul “Black Beard” (since 1680 Trade Mark), chemă barmanița cu o lovitură convingătoare în masă (în acel an drepturile femii încă nu erau revendicate). Deîndată apăru o tinerică amabilă, îmbrăcată provocator, dar sărăcăcios.

“ – Yes Sire, what can I bring you?” … I am waiting….

– Ai răbdare fă, nu văzui că mă-necași? Damn bitch! Spuse Jhonny, scuipând. A whisky, please!”

Nici 30 de minute nu trecură, celularul eroului nostru începu să țipe: “Te așteaptă Bobby în parc la duel. A zis să-ți transmit, că-mi spărgea mecla!”. “No bine, ia-ț’ dolaru’ “ mulțumi elegant J, dând de înțeles băiețandrului să se retragă, trăgându-i un șut în fund.

Călătoria romanticului nostru cowboy pe drumurile New York-ului începu. Peste tot viața revenea odată cu adierea vântului primăvăratic. Tarabe aduse de negustori, căruțe, birturi însoțite de cai și trăsuri ducând matroane… Ce făcuse rău în ultima vreme J, ca Dumnezeu să-l favorizeze pe B? Era un gentleman respectuos, niciodată nu trăsese într-o femeie (în față) și mereu nutrea un respect evlavios față de damele din Casa de Toleranță, chiar se închina la apriția Rosei Luxemburg și a Clarei Zetkin. Fetele socialiste “era pă felie” și nimeni nu poate nega acest adevăr.

Dar timpul trece și pașii frenetici ai lui J ajunseră în parcul duelului, spre a-și cere drepturile la respect și admirație în fața “tovarășilor” cowboy. La nici 30 de leghe se afla Bobby, înarmat până-n dinți.

“Și-i cu tini ‘ăi bulachi, ti crez’ zmău?!”

“No, amu-ia ti prind șî caprâ ti fac wai!” ripostă Jhonny. “Niși di pistol n-am nevoi!”.

În câteva clipe, protagoniștii povestirii depănară armele, repezindu-se unul spre celălalt să-și confirme respectul, prin pumni. Nici nu apucară să-și tragă vreunul, că zăceau amândoi trântiți pe spate, cu ochii umflați.

Cuprinși de tumultul duelului, au omis că au venit sute de femei proletare, într-o manifestație de a-și cere drepturile de la patronii amerciani. Dn-a Luxemburg i-a tras un pumn lui Jhonny cel rău, în timp ce partenera acesteia, madamme Zetkin, i-a prins un upercut devastator golanului de Bobby. Muncitoarele au lăsat zugrăveala casei de toleranță spre a face pace în lume: “Make peace, not war!”.

Cam așa s-ar fi desfășurat o zi firească de 8 martie a New Yourk-ului secolului al XIX-lea, în 1857. Feministele socialiste Clara Zetkin și Rosa Luxemburg, finanțate de Moscova, au inventat o presupusă mișcare de stradă feministă ce ar fi avut loc la data și locația sus-menționate, ulterior găsindu-se falsitatea știrii. De fapt, în ziua de 8 martie calendar nou, începea în Rusia înlăturarea regimului țarist, fiind înlocuit de cel bolșevic. Este adevărat că austeritatea regimului țarist, care înnăbușea revoltele țărănești necesita o schimbare, dar victimele comunismului au fost cu mult mai numeroase.

De ce această dată a fost acceptată de mai multe țări din lume?

Femeile nu aveau multe drepturi și au fost marginalizate de milenii, sub agresivitatea unei societăți patriarhale, încurajate de mișcările religioase. Ele fiind discriminate atâta vreme, aveau cu adevărat nevoie de recunoașterea drepturilor, de libertate și iubire. În acest sens, ne punem întrebarea dacă nu cumva bărbații poartă vina acestei date marcate cu sânge, cu precădere.

70% din țările lumii NU recunosc data de 8 martie stabilită de Lenin, cunoscând contextul ei istoric. Cele mai bogate și mai puternice țări ale lumii, între care: SUA, Marea Britanie, Germania, Franța, Spania, Qatar, Singapore, Brune Darrusalam, Kuveit, Emiratele Arabe, Luxemburg, Hong Kong, Norvegia, Irlanda și multe țări dezvoltate economic și militar au încă o poziție fermă față de comunism. Dacă analizăm puțin harta, tocmai țările post comuniste mai sărace material și cultural, care nu investesc prea mult nici în forța armatei, acceptă această manipulare roșie.

De ce nu trebuie serbată o dată comunistă?

Stéphane Courtois apreciază un număr de 100 milioane oameni uciși de regimul comunist, față de 25 milioane crime naziste. Spre un miliard de oameni ce au făcut închisoare comunistă, au suferit represalii ori au avut în familii rude închise ori deportate… Aici mai putem cumula dărâmarea bisericilor, promovarea anti-cristului, a prostiei de masă, manipulării, sufocarea mișcărilor artistice și a drepturilor minime cetățenești.

Egalitatea între sexe

Femeile niciodată nu vor putea fi egale bărbaților! Fiind marginalizate de milenii, ucise, prigonite, arse pe rug și înjosite, ele merită un respect mai mare față de bărbat, care a permis toate acestea, de-a lungul timpului. Femeile domină toate artele, inclusiv literatura romantică ori gothic/thriller: Anne Rice, surorile Bronte, Mary Wollstonecraft Shelley – Frankenstein, ș.a. Tocmai de asta ar trebui respectate la adevărata valoare, serbându-le la o dată demnă de îndumnezeire și nu îndreptată către anticrist. Sunt multe date ancestrale în care se serbează dătătoarea de viață- femeia. Țările civilizate și aproximativ 70% din țările lumii au adaptat deja una din aceste date, respingând un 8 martie cam… sângeros! Îmi exprim speranța ca România să respecte cu adevărat ziua femeii, într-un viitor ce nu va fi post comunist!

Cristian BODNĂRESCU

Versul poetei Irina Lucia Mihalca

Versul poetei Irina Lucia Mihalca
Dacă suntem făcuţi din atomi, din atom venim, în atom ne întoarcem şi din nou renaştem. Versurile Irinei Lucia Mihalca ne fac să ne simţim aproape, un tot unitar, o atracţie, o dorinţă de unire şi întregire întru Dumnezeu, care e întru totul. A fi sau a nu fi, o pulsaţie a creatorului. Creatorul pulsează, inspiră prin viaţă şi moarte, început şi sfârşit. La început am avut senzaţia că eu sunt subiectul/ destinatarul şi aici e secretul Irinei – ne face pe fiecare să ne simţim la fel, fără discriminare. E atât de clară. Privind comentariile bărbaţilor, chiar şi a damelor, deduci reacţia de atracţie. E atât de clară şi sinceră încât o întelegi ca şi cum ţi-ar vorbi un părinte sau frate/ sora, soţia/ soţul sau fiica/ fiul. Nici nu se discută simţământul de străin sau dominator. Versurile te ung la suflet, dar te şi trezesc. Metaforele ei sunt construite din real, sunt tratate serios şi în asta constă secretul multitudinilor de mesaje care mustesc în poezia sa. Un copil o interpretează ca pe un basm, un matur ca pe un punct cotidian, un agricultor ca pe un moment din natură, un îndrăgostit ca pe o declaraţie reuşită şi, iată poezia care poate fi dezvelită precum ceapa, până în inima ei.
Am senzaţia că sunt trei muze în Irina, care compun poezia. Toţi avem mai multe muze de-a lungul vieţii, însă pe măsură ce ne maturizăm, ne despărţim de cele tinere, nu şi Irina. Ea are o experienţă de viaţă intensă, are respect pentru tot ce se mişcă în jur. Se pare că poeta s-a apropiat de toate din credinţă şi comuniunea cu divinul. În versurile ei, totul e posibil şi explicat cu claritate. Ea te poartă într-o lume bine definită. Îţi deschide uşa şi te invită într-un loc total, armonic, vibrant, fără năluciri sau imagini derutante. Nu te plictiseşte, nu te adoarme cu vrăjeli sau talente filozofice, însă te simţi bine şi iubit.
Irina ştie ce vrea, unde e ţinta şi ţi-o arată clar spunându-ţi: Nu te speria! Aceasta e lumea şi raiul eşti tu!
Poeta Irina Lucia Mihalca scrie pentru toată lumea. Foloseşte un limbaj activ, simplu şi direct chiar şi atunci când introduce în vers cuvinte dintr-o altă limbă, cuvinte uşoare care ne par familiare. Ele nu irită pentru că sunt des folosite în viaţa cotidiană. Limbajul pasiv în poezie punctează, limitează, defineşte, dictează şi atunci poezia devine mai greu accesibilă omului nepregătit, îl irită. Azi, marii majorităţi, nu ne place să fim încadraţi.
“Eu sunt cel ce sunt”, ne dovedeşte prin versul ei că suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, şi că ea a rămas credincioasă locului de unde vine, a rămas credincioasă iubirii care a adus-o pe lume şi că cele lumeşti nu o deranjează sau convinge să renunţe la origine, la puritatea cu care a venit pe lume. Noi suntem aici pentru înălţare, nu pentru seducţia celor din jur, suntem aici să creştem în frumos! Suntem egalii florilor şi-ai gâzelor, ai păsărilor, ai vântului, ai stelelor şi ai întregului univers, ne spune Irina.
Fără să vrei înveţi să nu mai fii rasist, egoist şi singur în trai, vei vedea dintr-o dată că se ridică soarele şi luminează întreaga lume, vei simţi o adiere de vânt, îţi mângâie fruntea – este raiul din suflet, cititorule!

Ben Todică

Primăvară catifelată

Autor Veronica Șerban

Întinde mâna și trage norul acela mai deoparte
Nu vezi că s-a făcut atât de noapte
Încât nici umbra nu mai știe de cărare
Și nici de unde soarele răsare?

Și ploaia, ploaia dă-o peste fruntea unui munte
Cheamă un vânt câinos să o asmute;
N-o vezi cum fulgeră? N-auzi cum tună?
Uitat-am cum arată vremea bună.

Ridică răsăritul în vârfuri de picioare.
Iar asfințitul, mută-l mai la vale.
Dezgheață sângele, mai dă-mi din neastâmpăr
Și strânge-mă cu drag pe după umăr.

Mai înflorește-mă și-acuma la sfârșit de drum
Eu nu mai pot și nici nu mai știu cum.
Mai ține-mă năucă, nebună, să mai iubesc o dată
Tu primăvară suavă și catifelată!

Instituţia numită cafenea



Instituţia numită cafenea
Instituţie indispensabilă în epoca modernă cafeneaua devine locul de întâlnire şi socializare a intelectualilor europeeni. Toate capitalele continentului se întrec în a oferi publicului atras de mirajul cafelei o nouă dimensiune: oportunitatea discuţiei literare, politice saufilosofice. Este locul unde ideile zboară şi sunt prinse în capcana minţii. Timp de 200 de ani câteva cafenele devenite celebre au folosit de cuib, a doua locuinţa pentru inteligenţă, artă şi boema vremurilor.
Câteva funcţionau şi în România. Am ales câteva a căror faimă şi clienţi celebrii au captivat spiritul generaţiilor:
Les Deux Magots
O faimoasă cafenea „Les Deux Magots” funcţionează şi azi în cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés. Numele a fost luat de la o piesă de teatru populară prin anii 1800 numită „Les Deux Magots de la Chine” ( Două figurine chinezeşti). Cafeneaua era minunat plasată, dimineaţa era luminată de primele raze de soare. Clientela se bucura de o dublă plăcere de la gustul cafelei şi de la căldura soarelui unei noi zile .
Pe vremuri era locul de întâlnire a elitei artiştilor suprarealişti, a scriitorilor şi al filosofilor. Erau nelipsiţi: Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Pablo Picasso, americanii Charles Sutherland şi tânărul Ernest Hemingway. Din anul 1933 cafeneaua oferă în fiecare an un premiu literar pentru scrieri originale.
În 1972 teroristul Carlos a aruncat o grenadă în cafenea omorând 2 persoane şi rănind alte 34. Cafeneaua este pomenita adesea în cărţi şi filme. În romanul ” Lolita” autorul Nabokov admite că a stat în cafenea împreună cu nişte complotişti.

Café de la Paix

O altă cafenea celebră se află la intersecţia Boulevard des Capucines cu piaţa Operei. A fost proiectată de arhitectul Alfred Armand care alege pentru interior un decor floral întrecut poate numai de cel al Operei Garnier aflată pe diagonala pieţii. Cafeneaua s-a bucurat de faimă, reputaţia este imediată încă de la deschiderea din 1862. Servea clienţii Grand-Hotelului vecin, în anul 1867 pe vizitatorii marii Expoziţii Mondiale din Paris.
Lista clienţilor este interminabilă şi impresionantă. Vom găsi acolo scriitori şi compozitori ca de exemplu: Jules Massenet, Émile Zola, Guy de Maupassant. În timpul perioadei „La Belle Époque”, printre vizitatori găseam pe Sergei Diaghilev, Prince of Wales şi viitorul rege al Angliei Edward VII. Stabilimentul expune scaunul capitonat preferat de Lenin în timpul vizitelor sale la cafeneaua pariziană. Pe un elegant panou de catifea roşie sunt aplicate plăcuţe aurite gravate cu numele personalităţilor-clienţi permanenţi ai cafenelei .
La 22 August 1975, guvernul francez a declarat Café de la Paix monument istoric naţional.

Café de Flore

Să nu uităm de Café de Flore, plasată pe Boulevard Saint-Germain colţ cu Rue St. Benoit ca una din cele mai vechi cafenele ale oraşului, inaugurată în 1885 . Interiorul este aranjat în stil Art Deco cu scaune capitonate în roşu, lemn mahogani şi oglinzi care nu s-a schimbat de la al doilea război mondial încoace. Numele a fost luat de la o sculptură a Florei, zeiţa florilor şi a anotimpurilor în mitologia Romană, statuie plasată la capătul bulevardului. La etajul întâi erau locuinţe şi birouri. Acolo a scris Charles Maurras cartea sa „Semnul Florei” iar în 1899 s-a fondat „Revista de Acţiune Franceză”. Singura cafenea rivală era Les Deux Magots cu care împărţea intelectualii oraşului. Primul ministru al Chinei Chou Enlai era frecvent găsit la Café de Flore prin anul 1920, în timpul vizitei sale în Franţa. Într-un eseu „A Tale of Two Cafes” scriitorul american Adam Gopnik încearcă să explice motivul pentru care Café de Flore devine preferata publicului, după 1990. Premiul Florei a fost iniţiat de Frédéric Beigbeder în 1994, este oferit anual pentru lucrări literare deosebite.

Filosofii Levinas şi Sartre la cafenea
Sartre si de Beauvoir

Sartre efectiv locuia în cafenele. Acolo lucra şi observa cetăţenii Parisului. În Cafenele îi veneau ideile, avea nevoie de atmosferă şi de decorul lor. Multe idei au fost verificate „pe viu” în dinamica unor discuţii. Levinas, în schimb, nu agrea cafenelele. Nu a fost văzut şezând pe vreo terasa , ba chiar le critica sever ca fiind un loc „deschis, la nivelul străzii, care permite confort fără pic de responsabilitate. Oamenii nu vin să facă ceva , ei stau jos fără să fie obosiţi, beau fără să fie însetaţi”.
Această opoziţie între cei doi nu trebuie să ne preocupe prea mult, la fel cum filosofia lor se află la antipod. Sartre folosea examinarea vizuală a subiectului ca un instrument de dominare, pe când Levinas avea fobia de a fi atins de celălalt. Sartre îmbrăţişa doctrina totalitaristă, Levinas făcea ore suplimentare denunţând sistemele totalitare.
Este remarcabil faptul că ambii datorează inspiraţia ideilor aceluiaşi izvor: filosoful german Edmund Husserl. Husserl caută explicaţia concretului folosind gândirea şi experienţa. Cei doi, Sartre şi Husserl se întâlnesc la începutul anilor 30 într-o… cafenea. Sartre este atenţionat de un amic, Raymond Aron, că pe bar se află un pahar de sticlă şi că filosoful Husserl va vorbi despre acest pahar şi filosofia care îi confirmă existenţa. Sartre este cucerit instantaneu. În vederea lui obiectele şi impenetrabilul lor constituie palpabilitatea lor ultimativă.
Levinas nu are tangenţă cu aceste chestiuni şi stări. Pe urmele lui Husserl, el caută concretul. Pentru el concretul este efectul aplicat de ceilalţi, de mediul înconjurător. Acest efect nu funcţionează în cafenele unde atmosfera este îmbibată de lipsa scopului şi de un individualism agresiv. Levinas denunţă cafeneaua ca fiind un ne-loc al ne-socialului, servind o societate fără solidaritate, o comunitate care caută o distracţie superficială şi atât.

Şi acum România

Potrivit unei legende, primul român care ar fi cunoscut cafeaua, undeva la începutul secolului al XVI-lea, a fost logofătul Tăutu trimis cu o solie de Bogdan cel Orb la sultan. Logofătul a fost servit cu un preparat fierbinte, pe care neştiind cum să-l bea, l-a băut într-o clipă opărindu-și limba. Nu a trecut prea multă vreme până când românii din trecut au putut servi deja o cafea, prin zona băncii naţionale de azi, unde s-a aflat prima cafenea atestată documentar prin anul 1667. Ea a fost deschisă de un fost ienicer pe nume Kara Hamie, în vremea lui Radu Leon, iar prăvălia lui a existat în preajma Hanului Şerban Vodă şi implicit a curţii domneşti. 200 de ani mai tarziu – pe la mijlocul secolului al XIX-lea au apărut cafenele moderene, celebre, multe dintre ele dispărând în ultima jumătate de secol XX.

O cafenea serioasă, spunea Tudor Arghezi, face cât o universitate. Iar în perioada interbelică într-adevăr, nu pe băncile amfiteatrelor se descurcau sau (mai degrabă) se încurcau iţele literaturii, ci în jurul unei cafele cu frişcă. Cafenelele din centrul Bucureştilor ţineau loc de catedră, birou, bibliotecă, salon şi, de ce nu, dormitor, pentru micile moţăieli din timpul după-amiezei. Protipendada aci îşi făcea veacul, de dimineaţa până seara, sub ceruri aburinde de cafea, după cum spunea de data aceasta un poet ceva mai contemporan.

Capşa

Capşa = cafenea, braserie şi cofetărie a Bucureştiului. Între vestitele cafenele ale oraşului după cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea se numărau Fialkowski, Kubler, High-Life, Cafe de la Paix, Cafe-braserie Corso, Terasa Oteteleşanu. Cafeneaua Capşa, situată la încrucişarea Căii Victoriei cu strada Edgar Quinet, a fost cea mai faimoasă şi a avut existenţa cea mai îndelungată, fiind frecventată de numeroase personalităţi, de la oameni politici ca Tache Ionescu, Dinu Brătianu, C. Argetoianu şi I. G. Duca, actori ca Iancu Brezeanu, C. Nottara , pictori ca N. Tonitza şi Th. Pallady, regizori, scriitori şi ziarişti, aceştia din urmă fiind cei mai fideli şi mai semnificativi oaspeţi ai localului.

Boema literară a pătruns aici abia după Primul Război Mondial. Au trecut pragul cafenelei personalităţi celebre precum: Enrico Caruso, Ysaye, prinţii Urusoff şi Gorceacov, marele duce la Rusiei, Nicolae, împăratul Franz Joseph, tenorul Josef Schmidt, dansatoarea Jospehine Baker și mulți alții. Aici îl găseai, în fiecare dimineaţă, la orele 9.30 trecute fix, pe Camil Petrescu, la masa lui dinspre Calea Victoriei, citindu-şi gazeta. Spirit cu adevărat original, detesta cafeaua cu frişcă şi atingea frecvent culmi cioraniene ale disperării când chelnerii, deşi el le cerea o cafea cu lapte simplă, i-o aduceau mereu cu detestabila spumă:


Fără frișcă, domnule…Ce Dumnezeu, îți spun în fiecare zi.
În fiecare zi, într-adevăr, și fiecărui chelner, pe rând, îi spune că nu-i trebue frișcă. Și în fiecare zi i se-aduce.
– Salutare, Camil ! zice un nou venit
– Ce faci dragă ?
– Te văd supărat…Iar ți-au adus frișcă ?

– Iar…Și nu pot să sufăr spuma asta, care-ți murdărește gazeta…

Deci se discuta literatură, filosofie, artă, politică, se purtau dispute zgomotoase, se înfruntau orientări literare, au fost proclamate programe literare, s-au legat şi s-au destrămat prietenii, au avut loc dueluri de epigrame. Capşa a fost locul de întâlnire al intelectualităţii bucureştene, inteligenţa fiind singura condiţia cerută „capşistului”, despre care Arghezi scria: „e un individ inteligent şi primejdios şi critica reală se face la Capşa, nu în presa literară. Dacă eşti prost la Capşa, este imposibil să fii inteligent altundeva, nu puteau să rămână acolo, decât cei care aveau rezistenţă şi spirit”.

Poetul Minulescu apărea deseori fluturând bilete de favoare la cinema, cu care îşi îmbia confraţii. Când aceştia refuzau să-l însoţească, îi cadorisea cu înjurături de mai mare dragul, care l-ar fi făcut invidios pe orice birjar al capitalei.

Masiv şi cu ochelari şi cu pălărie cu boruri largi – poetul Minulescu intră grăbit:
– Hai mă, mergi la cinematograf? Că am nişte bilete.
– Nu merg.
– De ce nu mergi?
Vorbeşte tare şi drăcuie.
– De ce nu mergi, mă?
– Pentru că ai bilete de favoare… Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general.
– Până atunci s-aştepţi tu… Fire-al dracului să fii.
– Hai mă, tu.
Invită pe oricine. El tutuește pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică.. Dacă îl contrazici, ţipă la dumenata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se uită crunt cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă…
– Să ştii că nu mai vorbesc cu tine. Fire-al dracului de cretin…
Şi pleacă repede. Când coteşte pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se opreşte un moment şi te ameninţă cu degetul sau cu bastonul:
– Idiotule!
Dar nu ţine la supărare…

Cafeneaua Capşa a fost un loc select, aşa cum era şi restaurantul propriu-zis, în care chelneri aduşi de la Paris serveau în frac. S-a impus, spunea tot Arghezi, ca un „parlament universal”, o universitate, o academie. Capşiştii nu erau, considera Liviu Rebreanu stâlpi de cafenea, fiindcă aici „se discută asupra ultimelor noutăţi literare, se aduc manuscrise, fiind singurul mod de a ne întâlni. Cafeneaua are şi atitudine critică, uneori muşcătoare. Cei care vorbesc de rău probabil nu pot înfrunta părerea confraţilor.” N.Crevedia scria cu umor: „La Capşa, unde vin toţi seniorii,/Local cu două mari despărţituri,/într-una se mănâncă prăjituri,/ în alta se mănâncă scriitorii”. Tot atât de adevărat este că era şi locul de întâlnire a boemilor, chiar a unor personaje pitoreşti, cum a fost Stan Palanca, „regele şpriţului.” Dar, în primul rând, a fost un mediu de întâlniri creatoare exact ca la surorile sale din oraşul Soare.

<img src="http://viabucuresti.ro/wp-content/uploads/2015/09/capsa3-1024×787.jpg&quot; alt="Vedere spre Capșa (partea stângă a imaginii) și Café Royal (partea dreaptă). Sursa foto: http://adevarul.ro” width=”648″ height=”497″ class=”align-center” /> Vedere spre Capșa (partea stângă a imaginii) și Café Royal (partea dreaptă). Sursa foto: http://adevarul.ro

http://adevarul.ro” width=”648″ height=”497″ class=”align-center” /> Vedere spre Capșa (partea stângă a imaginii) și Café Royal (partea dreaptă). Sursa foto: http://adevarul.ro

Tot la cafenea scriitorii se înţepau de zor, pentru că orgoliile şi rivalităţile creşteau direct proporţional cu cantitățile de cafea şi de tutun consumate. Astfel, în momentul în care Minulescu i-a înştiinţat pe ceilalţi clienţi ai Capșei că se născuse în acelaşi an în care murise Eminescu, Cazaban, scriitor astăzi uitat, ar fi replicat, solemn: „Două nenorociri în acelaşi an”. Același Minulescu apărea deseori fluturând bilete de favoare la cinema, cu care îşi îmbia confraţii. Când aceştia refuzau să-l însoţească, îi cadorisea cu înjurături de mai mare dragul, care l-ar fi făcut invidios pe orice birjar al capitalei:

Masiv şi cu ochelari şi cu pălărie cu boruri largi – poetul Minulescu intră grăbit:
– Hai mă, mergi la cinematograf? Că am nişte bilete.
– Nu merg.
– De ce nu mergi, mă?
– Pentru că ai bilete de favoare… Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general.
– Până atunci s-aştepţi tu… Fire-al dracului să fii.
– Hai mă, tu.
Invita pe oricine. El tutuește pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică.. Dacă îl contrazici, ţipă la dumneata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se uită crunt cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă…
– Să ştii că nu mai vorbesc cu tine. Fire-al dracului de cretin…
Şi pleacă repede. Când coteşte pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se opreşte un moment şi te ameninţă cu degetul sau cu bastonul:
– Idiotule!
Dar nu ţine la supărare…

Micile conflicte verbale erau astfel la ordinea zilei, iar nu de puține ori scriitorii, lăsând aspirațiile înalte și delicate la o parte, se luau prozaic și la bătaie, pe teme nobile desigur, ce țineau de ortografie și punctuație:

– Nu trebuie, domnule, virgulă aici.
– Serios?! Și de ce nu trebuie virgulă, deșteptule?
Urmează o discuție foarte amplă asupra gramaticei, se citează, de o parte și de alta, dicționare și nume celebre de scriitori și academicieni și deodată:
– Pleosc!
Poftim?! Da, palmă a fost. Celălalt ripostează:
– Plici! Na, virgule! Cretinule!
– Imbecilule!
A doua zi, în gazete: Ieri, a avut loc la Capșa o bătaie între prozatorul X și poetul Y iscată dintr-o discuție în contradictoriu. Combatanții au fost despărțiți de confrați, după un schimb violent de palme.

Pe lângă scriitori, găseai în cafenele şi personagii – pe Virgilică de pildă, nebunul Capşei, care pentru câţiva lei se transforma într-un destoinic mesager al înjurăturilor sau al farselor:

Dacă ai chef să înjuri un scriitor, dar nu ai curaj să faci treaba personal, dă-i lui Virgilică trei lei și învață-l cum trebuie să spuie. De multe ori se întâmplă să încaseze câte-o palmă, dacă domnul scriitor e nervos. Dar se întâmplă să încaseze încă trei lei, ca să ducă indărăt înjurătura.
Din asta trăiește el: pentru 1 leu, te salută; pentru 2 lei, te salută și spune « mulțumesc »; pentru 3 lei, înjură pe cine vrei, și-l înjură din partea lui, că să nu-ți pricinuiască necazuri; pentru 4 lei, ia de gușă pe un scriitor foarte onorabil, îi spune că-l iubește și-i face bezele; iar pentru 5 lei, sărută o femeie pe Calea Victoriei. Se duce frumos după ea, pândește un moment prielnic și deodată: Țoc ! Pe obraz. Dar treaba asta mi se pare că nu o mai face nici pentru un pol: a mâncat odată bătaie...

Café Royal în 1936. Sursa foto:

Café Royal în 1936. Sursa foto: Ilustrațiunea română


Nebuni sau excentrici găseai şi la Corso sau Royal, cafenele rivale ale Capşei. Unul dintre aceştia, printre cei mai mari escroci de la sfârşitul perioadei interbelice, era Gross Cagero, cel care, pentru o consumaţie modestă de un şvarţ şi o ţigară de foi, îi arunca chelnerului de la cafeneaua Royal o bancnotă de 500, numită pe atunci „ţărăncuţă”, şi făcea un scandal cumplit când bietul garçon îndrăznea să-i aducă restul.

Cafeaua numită şvarţ (era o băutură foarte apreciată de interbelici, a cărei formula s-a pierdut). Conform lui Vlaicu Bârna, era un preparat importat din Europa Centrală, de la nemţi şi austrieci. Aparent era o cafea neagră fără lapte, strecurată de zaţ, care se prepara în cantităţi foarte mari, dimineaţa, în vase de cincisprezece litri sau mai mult, în care se puneau cafea măcinată mare şi cicoare în cantităţi egale. Strecurată şi reîncălzită, era servită la mese în cupe de metal, cu zahăr cubic şi un pahar de apă rece.

Reclamă din

Reclamă din “Le Guide de Bucarest et ses environs”, anii ’30

CORSO

Cel mai bun şvarţ se bea nu la Capşa, ci la Corso, cafenea deschisă de papa Finkelstein, frecventată la rândul ei de oameni cunoscuți ai lumii literare, ca Ion Vinea, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, dar şi de Eliade, Cioran sau Ţuţea. Cioran avea să facă mereu, la Paris, nostalgice referiri la raiul pierdut al cafenelei Corso, unde fusese introdus de Ţuţea, prietenul pe care, mulţi ani după ce părăsise ţara, îl considera genial. Iată o amplă descriere a acestui local, dispărut in 1939:

Luxosul local de pe Calea Victoriei, cu mesele încadrate în loji de catifea, sub o revărsare de lumini, este peste drum de Palat şi în vecinătatea grădinii Ateneului, la doi paşi de căminul studenţesc Vasiliu-Bolnavu, unde locuia Cioran. […] Reprezenta un patrulater perfect de vastă întindere, mobilat în stil vienez, cu mesele încadrate de loji tapisate în catifea vişinie şi tavanul înstelat cu lămpi de Murano. Un şir de ferestre mari se însirau statuar în peretele ce dădea spre Palat, un altul la fel în cel dinspre grădina Ateneului. Se intra în local printr-o uşă rulantă situată la locul de întâlnire al acestor doi pereţi şi, ajuns înăuntru, înaintai pe culoarul circular care despărțea lojile proptite-n ziduri de cele grupate în centrul localului, până la masa pe care ţi-o alegeai. La mijlocul peretului din fund, trei uşi: una ducea la toaletele de la subsol, alta la bucătărie, iar cea aflată între ele, la etajul de sus, sala mare de jocuri , înzestrată cu mese de biliard clasic şi biliard american şi cu mesele obişnuite la care se juca şah, table etc. – i se spunea Corso oriental . În sala de jos, o masă a presei, a artiştilor şi a scriitorilor, plasată în fund, la stânga, făcea pandant cu o alta, situată de cealaltă parte a localului, care era masa ardelenilor. Aici, la această masă, trăgea totdeauna Petre Ţuţea, şi intrarea lui Cioran la Corso prin el s-a făcut.

Cafeneaua lui papa Finkelstein a intrat şi în literatură, apărând în romanul lui Mircea Eliade Întoarcerea din rai, ca loc de întâlnire al prietenilor lui Pavel Anicet, în care se desfășurau în fiecare joi discuţii însufleţite de alcool şi voie bună. Numai că întâlnirile, la acel Corso ficţionalizat, aveau un corespondent în realitate, care a constituit de fapt sursa iniţială de inspiraţie pentru Eliade: propriile sale întâlniri cu prietenii de generaţie înainte sau după conferinţele Criterionului. Cafenelele Bucureştiului interbelic nu erau prin urmare doar locuri de reuniune, ci şi locuri de comuniune a spiritelor. În ele, ca-ntr-un alambic când serios, când plin de umor, prindeau consistență ideile care aveau să schimbe literatura şi scena culturală românească în genere. Aici viitorul, în aburii cafelei sau ai alcoolului şi în fumul dens al ţigărilor, prindea contururi în mod paradoxal din ce în ce mai clare:


Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ intreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de de a fi în lume.

Riegler

Să nu uităm de faimoasa cafenea Riegler care a dăinuit până în 1940 la parterul hotelului „Hugues”, aflat peste drum de fostul Teatru Naţional; cafeneaua era patronată de francezul Georges Riegler. În toamna anului 1936, la parterul hotelului „Luvru” (astăzi „Capitol”), belgianul Haitz a deschis o altă cafenea renumită curând pentru clientela ei, „Café Royal”. A fost închisă în 1945. Deosebit de celebră pentru boema mijlocie alcătuită din pictori, actori şi scriitori cu portofele mai modeste a fost „Café de la Paix” aflată lângă fostul restaurant Simplon de pe Calea Victoriei. A dispărut şi ea în 1948 odată cu venirea comuniștilor la putere în România.
Contemporană cu Capşa a fost cofetăria şi cafeneaua polonezului Fialkovsky, care a dus-o bine în perioada 1853-1898 la parterul casei „Török” pe locul căreia se află astăzi blocul Adriatica, lângă Novotel.

Adrian Grauenfels 2015

surse şi contribuţii:

Andreea Apostu – co autor ( http://viabucuresti.ro/cafenele-literare-din-bucurestiul-anilor-30/)

-Mircea Damian, București, Fundația pentru literatură și artă Carol II, București, 1935

-Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, Polirom, Iași, 2014.

– Mircea Eliade, Memorii, Humanitas, Bucurșsti, 1999.

-Internet

Răspunde la Aceasta

<div class=" wysiwyg-mce-editor" backup="” style=”margin: 0px 0px 10px; padding: 3px 0px 0px; border: none !important; outline: 0px; vertical-align: baseline; background-image: initial; background-position: initial; background-size: initial; background-repeat: initial; background-attachment: initial; background-origin: initial; background-clip: initial; background-color: transparent !important; font-size: 14px; clear: both; width: 722.958px; min-height: 180px;”>

Click to Insert: | more

Încarcă Fişierele

Încetare urmărire – Nu mă anunţa prin email când sunt răspunsuri

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ştergere
Mulțumesc pentru interesantul articol și felicitări!

Ştergere
<div class="description xj_comment_editor xg_user_generated" id="desc_5683238Comment572561" _setvalueurl="http://lenusa.ning.com/group/un-izvor-de-cultura/forum/comment/update?id=5683238%3AComment%3A572561&quot; _emptydescriptionerrormessage="Te rog scrie ceva cu referire la răspunsul tău." _value="

” style=”margin: 5px 35px 5px 0px; padding: 0px; border: 0px; outline: 0px; vertical-align: baseline; background: transparent; font-size: 1em; text-overflow: ellipsis; overflow: hidden;”>

Ştergere
<div class="description xj_comment_editor xg_user_generated" id="desc_5683238Comment572362" _setvalueurl="http://lenusa.ning.com/group/un-izvor-de-cultura/forum/comment/update?id=5683238%3AComment%3A572362&quot; _emptydescriptionerrormessage="Te rog scrie ceva cu referire la răspunsul tău." _value="

” style=”margin: 5px 35px 5px 0px; padding: 0px; border: 0px; outline: 0px; vertical-align: baseline; background: transparent; font-size: 1em; text-overflow: ellipsis; overflow: hidden;”>

Instituţia numită cafenea

Instituţie indispensabilă în epoca modernă cafeneaua devine locul de întâlnire şi socializare a intelectualilor europeeni. Toate capitalele continentului se întrec în a oferi publicului atras de mirajul cafelei o nouă dimensiune: oportunitatea discuţiei literare, politice saufilosofice. Este locul unde ideile zboară şi sunt prinse în capcana minţii. Timp de 200 de ani câteva cafenele devenite celebre au folosit de cuib, a doua locuinţa pentru inteligenţă, artă şi boema vremurilor.
Câteva funcţionau şi în România. Am ales câteva a căror faimă şi clienţi celebrii au captivat spiritul generaţiilor:

Les Deux Magots

O faimoasă cafenea „Les Deux Magots” funcţionează şi azi în cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés. Numele a fost luat de la o piesă de teatru populară prin anii 1800 numită „Les Deux Magots de la Chine” ( Două figurine chinezeşti). Cafeneaua era minunat plasată, dimineaţa era luminată de primele raze de soare. Clientela se bucura de o dublă plăcere de la gustul cafelei şi de la căldura soarelui unei noi zile .
Pe vremuri era locul de întâlnire a elitei artiştilor suprarealişti, a scriitorilor şi al filosofilor. Erau nelipsiţi: Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Pablo Picasso, americanii Charles Sutherland şi tânărul Ernest Hemingway. Din anul 1933 cafeneaua oferă în fiecare an un premiu literar pentru scrieri originale.
În 1972 teroristul Carlos a aruncat o grenadă în cafenea omorând 2 persoane şi rănind alte 34. Cafeneaua este pomenita adesea în cărţi şi filme. În romanul ” Lolita” autorul Nabokov admite că a stat în cafenea împreună cu nişte complotişti.

Café de la Paix

O altă cafenea celebră se află la intersecţia Boulevard des Capucines cu piaţa Operei. A fost proiectată de arhitectul Alfred Armand care alege pentru interior un decor floral întrecut poate numai de cel al Operei Garnier aflată pe diagonala pieţii. Cafeneaua s-a bucurat de faimă, reputaţia este imediată încă de la deschiderea din 1862. Servea clienţii Grand-Hotelului vecin, în anul 1867 pe vizitatorii marii Expoziţii Mondiale din Paris.
Lista clienţilor este interminabilă şi impresionantă. Vom găsi acolo scriitori şi compozitori ca de exemplu: Jules Massenet, Émile Zola, Guy de Maupassant. În timpul perioadei „La Belle Époque”, printre vizitatori găseam pe Sergei Diaghilev, Prince of Wales şi viitorul rege al Angliei Edward VII. Stabilimentul expune scaunul capitonat preferat de Lenin în timpul vizitelor sale la cafeneaua pariziană. Pe un elegant panou de catifea roşie sunt aplicate plăcuţe aurite gravate cu numele personalităţilor-clienţi permanenţi ai cafenelei .
La 22 August 1975, guvernul francez a declarat Café de la Paix monument istoric naţional.

Café de Flore

Să nu uităm de Café de Flore, plasată pe Boulevard Saint-Germain colţ cu Rue St. Benoit ca una din cele mai vechi cafenele ale oraşului, inaugurată în 1885 . Interiorul este aranjat în stil Art Deco cu scaune capitonate în roşu, lemn mahogani şi oglinzi care nu s-a schimbat de la al doilea război mondial încoace. Numele a fost luat de la o sculptură a Florei, zeiţa florilor şi a anotimpurilor în mitologia Romană, statuie plasată la capătul bulevardului. La etajul întâi erau locuinţe şi birouri. Acolo a scris Charles Maurras cartea sa „Semnul Florei” iar în 1899 s-a fondat „Revista de Acţiune Franceză”. Singura cafenea rivală era Les Deux Magots cu care împărţea intelectualii oraşului. Primul ministru al Chinei Chou Enlai era frecvent găsit la Café de Flore prin anul 1920, în timpul vizitei sale în Franţa. Într-un eseu „A Tale of Two Cafes” scriitorul american Adam Gopnik încearcă să explice motivul pentru care Café de Flore devine preferata publicului, după 1990. Premiul Florei a fost iniţiat de Frédéric Beigbeder în 1994, este oferit anual pentru lucrări literare deosebite.

Filosofii Levinas şi Sartre la cafenea

Sartre si de Beauvoir

Sartre efectiv locuia în cafenele. Acolo lucra şi observa cetăţenii Parisului. În Cafenele îi veneau ideile, avea nevoie de atmosferă şi de decorul lor. Multe idei au fost verificate „pe viu” în dinamica unor discuţii. Levinas, în schimb, nu agrea cafenelele. Nu a fost văzut şezând pe vreo terasa , ba chiar le critica sever ca fiind un loc „deschis, la nivelul străzii, care permite confort fără pic de responsabilitate. Oamenii nu vin să facă ceva , ei stau jos fără să fie obosiţi, beau fără să fie însetaţi”.
Această opoziţie între cei doi nu trebuie să ne preocupe prea mult, la fel cum filosofia lor se află la antipod. Sartre folosea examinarea vizuală a subiectului ca un instrument de dominare, pe când Levinas avea fobia de a fi atins de celălalt. Sartre îmbrăţişa doctrina totalitaristă, Levinas făcea ore suplimentare denunţând sistemele totalitare.
Este remarcabil faptul că ambii datorează inspiraţia ideilor aceluiaşi izvor: filosoful german Edmund Husserl. Husserl caută explicaţia concretului folosind gândirea şi experienţa. Cei doi, Sartre şi Husserl se întâlnesc la începutul anilor 30 într-o… cafenea. Sartre este atenţionat de un amic, Raymond Aron, că pe bar se află un pahar de sticlă şi că filosoful Husserl va vorbi despre acest pahar şi filosofia care îi confirmă existenţa. Sartre este cucerit instantaneu. În vederea lui obiectele şi impenetrabilul lor constituie palpabilitatea lor ultimativă.
Levinas nu are tangenţă cu aceste chestiuni şi stări. Pe urmele lui Husserl, el caută concretul. Pentru el concretul este efectul aplicat de ceilalţi, de mediul înconjurător. Acest efect nu funcţionează în cafenele unde atmosfera este îmbibată de lipsa scopului şi de un individualism agresiv. Levinas denunţă cafeneaua ca fiind un ne-loc al ne-socialului, servind o societate fără solidaritate, o comunitate care caută o distracţie superficială şi atât.

Şi acum România

Potrivit unei legende, primul român care ar fi cunoscut cafeaua, undeva la începutul secolului al XVI-lea, a fost logofătul Tăutu trimis cu o solie de Bogdan cel Orb la sultan. Logofătul a fost servit cu un preparat fierbinte, pe care neştiind cum să-l bea, l-a băut într-o clipă opărindu-și limba. Nu a trecut prea multă vreme până când românii din trecut au putut servi deja o cafea, prin zona băncii naţionale de azi, unde s-a aflat prima cafenea atestată documentar prin anul 1667. Ea a fost deschisă de un fost ienicer pe nume Kara Hamie, în vremea lui Radu Leon, iar prăvălia lui a existat în preajma Hanului Şerban Vodă şi implicit a curţii domneşti. 200 de ani mai tarziu – pe la mijlocul secolului al XIX-lea au apărut cafenele moderene, celebre, multe dintre ele dispărând în ultima jumătate de secol XX.

O cafenea serioasă, spunea Tudor Arghezi, face cât o universitate. Iar în perioada interbelică într-adevăr, nu pe băncile amfiteatrelor se descurcau sau (mai degrabă) se încurcau iţele literaturii, ci în jurul unei cafele cu frişcă. Cafenelele din centrul Bucureştilor ţineau loc de catedră, birou, bibliotecă, salon şi, de ce nu, dormitor, pentru micile moţăieli din timpul după-amiezei. Protipendada aci îşi făcea veacul, de dimineaţa până seara, sub ceruri aburinde de cafea, după cum spunea de data aceasta un poet ceva mai contemporan.

Capşa

Capşa = cafenea, braserie şi cofetărie a Bucureştiului. Între vestitele cafenele ale oraşului după cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea se numărau Fialkowski, Kubler, High-Life, Cafe de la Paix, Cafe-braserie Corso, Terasa Oteteleşanu. Cafeneaua Capşa, situată la încrucişarea Căii Victoriei cu strada Edgar Quinet, a fost cea mai faimoasă şi a avut existenţa cea mai îndelungată, fiind frecventată de numeroase personalităţi, de la oameni politici ca Tache Ionescu, Dinu Brătianu, C. Argetoianu şi I. G. Duca, actori ca Iancu Brezeanu, C. Nottara , pictori ca N. Tonitza şi Th. Pallady, regizori, scriitori şi ziarişti, aceştia din urmă fiind cei mai fideli şi mai semnificativi oaspeţi ai localului.

Boema literară a pătruns aici abia după Primul Război Mondial. Au trecut pragul cafenelei personalităţi celebre precum: Enrico Caruso, Ysaye, prinţii Urusoff şi Gorceacov, marele duce la Rusiei, Nicolae, împăratul Franz Joseph, tenorul Josef Schmidt, dansatoarea Jospehine Baker și mulți alții. Aici îl găseai, în fiecare dimineaţă, la orele 9.30 trecute fix, pe Camil Petrescu, la masa lui dinspre Calea Victoriei, citindu-şi gazeta. Spirit cu adevărat original, detesta cafeaua cu frişcă şi atingea frecvent culmi cioraniene ale disperării când chelnerii, deşi el le cerea o cafea cu lapte simplă, i-o aduceau mereu cu detestabila spumă:


Fără frișcă, domnule…Ce Dumnezeu, îți spun în fiecare zi.
În fiecare zi, într-adevăr, și fiecărui chelner, pe rând, îi spune că nu-i trebue frișcă. Și în fiecare zi i se-aduce.
– Salutare, Camil ! zice un nou venit
– Ce faci dragă ?
– Te văd supărat…Iar ți-au adus frișcă ?

– Iar…Și nu pot să sufăr spuma asta, care-ți murdărește gazeta…

Deci se discuta literatură, filosofie, artă, politică, se purtau dispute zgomotoase, se înfruntau orientări literare, au fost proclamate programe literare, s-au legat şi s-au destrămat prietenii, au avut loc dueluri de epigrame. Capşa a fost locul de întâlnire al intelectualităţii bucureştene, inteligenţa fiind singura condiţia cerută „capşistului”, despre care Arghezi scria: „e un individ inteligent şi primejdios şi critica reală se face la Capşa, nu în presa literară. Dacă eşti prost la Capşa, este imposibil să fii inteligent altundeva, nu puteau să rămână acolo, decât cei care aveau rezistenţă şi spirit”.

Poetul Minulescu apărea deseori fluturând bilete de favoare la cinema, cu care îşi îmbia confraţii. Când aceştia refuzau să-l însoţească, îi cadorisea cu înjurături de mai mare dragul, care l-ar fi făcut invidios pe orice birjar al capitalei.

Masiv şi cu ochelari şi cu pălărie cu boruri largi – poetul Minulescu intră grăbit:
– Hai mă, mergi la cinematograf? Că am nişte bilete.
– Nu merg.
– De ce nu mergi?
Vorbeşte tare şi drăcuie.
– De ce nu mergi, mă?
– Pentru că ai bilete de favoare… Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general.
– Până atunci s-aştepţi tu… Fire-al dracului să fii.
– Hai mă, tu.
Invită pe oricine. El tutuește pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică.. Dacă îl contrazici, ţipă la dumenata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se uită crunt cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă…
– Să ştii că nu mai vorbesc cu tine. Fire-al dracului de cretin…
Şi pleacă repede. Când coteşte pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se opreşte un moment şi te ameninţă cu degetul sau cu bastonul:
– Idiotule!
Dar nu ţine la supărare…

Cafeneaua Capşa a fost un loc select, aşa cum era şi restaurantul propriu-zis, în care chelneri aduşi de la Paris serveau în frac. S-a impus, spunea tot Arghezi, ca un „parlament universal”, o universitate, o academie. Capşiştii nu erau, considera Liviu Rebreanu stâlpi de cafenea, fiindcă aici „se discută asupra ultimelor noutăţi literare, se aduc manuscrise, fiind singurul mod de a ne întâlni. Cafeneaua are şi atitudine critică, uneori muşcătoare. Cei care vorbesc de rău probabil nu pot înfrunta părerea confraţilor.” N.Crevedia scria cu umor: „La Capşa, unde vin toţi seniorii,/Local cu două mari despărţituri,/într-una se mănâncă prăjituri,/ în alta se mănâncă scriitorii”. Tot atât de adevărat este că era şi locul de întâlnire a boemilor, chiar a unor personaje pitoreşti, cum a fost Stan Palanca, „regele şpriţului.” Dar, în primul rând, a fost un mediu de întâlniri creatoare exact ca la surorile sale din oraşul Soare.

<img src="http://viabucuresti.ro/wp-content/uploads/2015/09/capsa3-1024×787.jpg&quot; alt="Vedere spre Capșa (partea stângă a imaginii) și Café Royal (partea dreaptă). Sursa foto: http://adevarul.ro” width=”648″ height=”497″ class=”align-center” /> Vedere spre Capșa (partea stângă a imaginii) și Café Royal (partea dreaptă). Sursa foto: http://adevarul.ro

http://adevarul.ro” width=”648″ height=”497″ class=”align-center” /> Vedere spre Capșa (partea stângă a imaginii) și Café Royal (partea dreaptă). Sursa foto: http://adevarul.ro

Tot la cafenea scriitorii se înţepau de zor, pentru că orgoliile şi rivalităţile creşteau direct proporţional cu cantitățile de cafea şi de tutun consumate. Astfel, în momentul în care Minulescu i-a înştiinţat pe ceilalţi clienţi ai Capșei că se născuse în acelaşi an în care murise Eminescu, Cazaban, scriitor astăzi uitat, ar fi replicat, solemn: „Două nenorociri în acelaşi an”. Același Minulescu apărea deseori fluturând bilete de favoare la cinema, cu care îşi îmbia confraţii. Când aceştia refuzau să-l însoţească, îi cadorisea cu înjurături de mai mare dragul, care l-ar fi făcut invidios pe orice birjar al capitalei:

Masiv şi cu ochelari şi cu pălărie cu boruri largi – poetul Minulescu intră grăbit:
– Hai mă, mergi la cinematograf? Că am nişte bilete.
– Nu merg.
– De ce nu mergi, mă?
– Pentru că ai bilete de favoare… Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general.
– Până atunci s-aştepţi tu… Fire-al dracului să fii.
– Hai mă, tu.
Invita pe oricine. El tutuește pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică.. Dacă îl contrazici, ţipă la dumneata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se uită crunt cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă…
– Să ştii că nu mai vorbesc cu tine. Fire-al dracului de cretin…
Şi pleacă repede. Când coteşte pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se opreşte un moment şi te ameninţă cu degetul sau cu bastonul:
– Idiotule!
Dar nu ţine la supărare…

Micile conflicte verbale erau astfel la ordinea zilei, iar nu de puține ori scriitorii, lăsând aspirațiile înalte și delicate la o parte, se luau prozaic și la bătaie, pe teme nobile desigur, ce țineau de ortografie și punctuație:

– Nu trebuie, domnule, virgulă aici.
– Serios?! Și de ce nu trebuie virgulă, deșteptule?
Urmează o discuție foarte amplă asupra gramaticei, se citează, de o parte și de alta, dicționare și nume celebre de scriitori și academicieni și deodată:
– Pleosc!
Poftim?! Da, palmă a fost. Celălalt ripostează:
– Plici! Na, virgule! Cretinule!
– Imbecilule!
A doua zi, în gazete: Ieri, a avut loc la Capșa o bătaie între prozatorul X și poetul Y iscată dintr-o discuție în contradictoriu. Combatanții au fost despărțiți de confrați, după un schimb violent de palme.

Pe lângă scriitori, găseai în cafenele şi personagii – pe Virgilică de pildă, nebunul Capşei, care pentru câţiva lei se transforma într-un destoinic mesager al înjurăturilor sau al farselor:

Dacă ai chef să înjuri un scriitor, dar nu ai curaj să faci treaba personal, dă-i lui Virgilică trei lei și învață-l cum trebuie să spuie. De multe ori se întâmplă să încaseze câte-o palmă, dacă domnul scriitor e nervos. Dar se întâmplă să încaseze încă trei lei, ca să ducă indărăt înjurătura.
Din asta trăiește el: pentru 1 leu, te salută; pentru 2 lei, te salută și spune « mulțumesc »; pentru 3 lei, înjură pe cine vrei, și-l înjură din partea lui, că să nu-ți pricinuiască necazuri; pentru 4 lei, ia de gușă pe un scriitor foarte onorabil, îi spune că-l iubește și-i face bezele; iar pentru 5 lei, sărută o femeie pe Calea Victoriei. Se duce frumos după ea, pândește un moment prielnic și deodată: Țoc ! Pe obraz. Dar treaba asta mi se pare că nu o mai face nici pentru un pol: a mâncat odată bătaie...

Café Royal în 1936. Sursa foto:

Café Royal în 1936. Sursa foto: Ilustrațiunea română


Nebuni sau excentrici găseai şi la Corso sau Royal, cafenele rivale ale Capşei. Unul dintre aceştia, printre cei mai mari escroci de la sfârşitul perioadei interbelice, era Gross Cagero, cel care, pentru o consumaţie modestă de un şvarţ şi o ţigară de foi, îi arunca chelnerului de la cafeneaua Royal o bancnotă de 500, numită pe atunci „ţărăncuţă”, şi făcea un scandal cumplit când bietul garçon îndrăznea să-i aducă restul.

Cafeaua numită şvarţ (era o băutură foarte apreciată de interbelici, a cărei formula s-a pierdut). Conform lui Vlaicu Bârna, era un preparat importat din Europa Centrală, de la nemţi şi austrieci. Aparent era o cafea neagră fără lapte, strecurată de zaţ, care se prepara în cantităţi foarte mari, dimineaţa, în vase de cincisprezece litri sau mai mult, în care se puneau cafea măcinată mare şi cicoare în cantităţi egale. Strecurată şi reîncălzită, era servită la mese în cupe de metal, cu zahăr cubic şi un pahar de apă rece.

Reclamă din

Reclamă din “Le Guide de Bucarest et ses environs”, anii ’30

CORSO

Cel mai bun şvarţ se bea nu la Capşa, ci la Corso, cafenea deschisă de papa Finkelstein, frecventată la rândul ei de oameni cunoscuți ai lumii literare, ca Ion Vinea, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, dar şi de Eliade, Cioran sau Ţuţea. Cioran avea să facă mereu, la Paris, nostalgice referiri la raiul pierdut al cafenelei Corso, unde fusese introdus de Ţuţea, prietenul pe care, mulţi ani după ce părăsise ţara, îl considera genial. Iată o amplă descriere a acestui local, dispărut in 1939:

Luxosul local de pe Calea Victoriei, cu mesele încadrate în loji de catifea, sub o revărsare de lumini, este peste drum de Palat şi în vecinătatea grădinii Ateneului, la doi paşi de căminul studenţesc Vasiliu-Bolnavu, unde locuia Cioran. […] Reprezenta un patrulater perfect de vastă întindere, mobilat în stil vienez, cu mesele încadrate de loji tapisate în catifea vişinie şi tavanul înstelat cu lămpi de Murano. Un şir de ferestre mari se însirau statuar în peretele ce dădea spre Palat, un altul la fel în cel dinspre grădina Ateneului. Se intra în local printr-o uşă rulantă situată la locul de întâlnire al acestor doi pereţi şi, ajuns înăuntru, înaintai pe culoarul circular care despărțea lojile proptite-n ziduri de cele grupate în centrul localului, până la masa pe care ţi-o alegeai. La mijlocul peretului din fund, trei uşi: una ducea la toaletele de la subsol, alta la bucătărie, iar cea aflată între ele, la etajul de sus, sala mare de jocuri , înzestrată cu mese de biliard clasic şi biliard american şi cu mesele obişnuite la care se juca şah, table etc. – i se spunea Corso oriental . În sala de jos, o masă a presei, a artiştilor şi a scriitorilor, plasată în fund, la stânga, făcea pandant cu o alta, situată de cealaltă parte a localului, care era masa ardelenilor. Aici, la această masă, trăgea totdeauna Petre Ţuţea, şi intrarea lui Cioran la Corso prin el s-a făcut.

Cafeneaua lui papa Finkelstein a intrat şi în literatură, apărând în romanul lui Mircea Eliade Întoarcerea din rai, ca loc de întâlnire al prietenilor lui Pavel Anicet, în care se desfășurau în fiecare joi discuţii însufleţite de alcool şi voie bună. Numai că întâlnirile, la acel Corso ficţionalizat, aveau un corespondent în realitate, care a constituit de fapt sursa iniţială de inspiraţie pentru Eliade: propriile sale întâlniri cu prietenii de generaţie înainte sau după conferinţele Criterionului. Cafenelele Bucureştiului interbelic nu erau prin urmare doar locuri de reuniune, ci şi locuri de comuniune a spiritelor. În ele, ca-ntr-un alambic când serios, când plin de umor, prindeau consistență ideile care aveau să schimbe literatura şi scena culturală românească în genere. Aici viitorul, în aburii cafelei sau ai alcoolului şi în fumul dens al ţigărilor, prindea contururi în mod paradoxal din ce în ce mai clare:


Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ intreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de de a fi în lume.

Riegler

Să nu uităm de faimoasa cafenea Riegler care a dăinuit până în 1940 la parterul hotelului „Hugues”, aflat peste drum de fostul Teatru Naţional; cafeneaua era patronată de francezul Georges Riegler. În toamna anului 1936, la parterul hotelului „Luvru” (astăzi „Capitol”), belgianul Haitz a deschis o altă cafenea renumită curând pentru clientela ei, „Café Royal”. A fost închisă în 1945. Deosebit de celebră pentru boema mijlocie alcătuită din pictori, actori şi scriitori cu portofele mai modeste a fost „Café de la Paix” aflată lângă fostul restaurant Simplon de pe Calea Victoriei. A dispărut şi ea în 1948 odată cu venirea comuniștilor la putere în România.
Contemporană cu Capşa a fost cofetăria şi cafeneaua polonezului Fialkovsky, care a dus-o bine în perioada 1853-1898 la parterul casei „Török” pe locul căreia se află astăzi blocul Adriatica, lângă Novotel.

Adrian Grauenfels 2015

surse şi contribuţii:

Andreea Apostu – co autor ( http://viabucuresti.ro/cafenele-literare-din-bucurestiul-anilor-30/)

-Mircea Damian, București, Fundația pentru literatură și artă Carol II, București, 1935

-Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, Polirom, Iași, 2014.

– Mircea Eliade, Memorii, Humanitas, Bucurșsti, 1999.

-Internet

Răspunde la Aceasta

<div class="wysiwyg-mce-editor" id="textarea_1346076820" backup="” style=”margin: 0px 0px 10px; padding: 3px 0px 0px; border: none !important; outline: 0px; vertical-align: baseline; background-image: initial; background-position: initial; background-size: initial; background-repeat: initial; background-attachment: initial; background-origin: initial; background-clip: initial; background-color: transparent !important; font-size: 14px; clear: both; width: 722.958px; min-height: 180px;”>

Click to Insert: | more

Încarcă Fişierele

Încetare urmărire – Nu mă anunţa prin email când sunt răspunsuri

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ştergere
Mulțumesc pentru interesantul articol și felicitări!

Ştergere
<div class="description xj_comment_editor xg_user_generated" id="desc_5683238Comment572561" _setvalueurl="http://lenusa.ning.com/group/un-izvor-de-cultura/forum/comment/update?id=5683238%3AComment%3A572561&quot; _emptydescriptionerrormessage="Te rog scrie ceva cu referire la răspunsul tău." _value="” style=”margin: 5px 35px 5px 0px; padding: 0px; border: 0px; outline: 0px; vertical-align: baseline; background: transparent; font-size: 1em; text-overflow: ellipsis; overflow: hidden;”>

Ştergere
<div class="description xj_comment_editor xg_user_generated" id="desc_5683238Comment572362" _setvalueurl="http://lenusa.ning.com/group/un-izvor-de-cultura/forum/comment/update?id=5683238%3AComment%3A572362&quot; _emptydescriptionerrormessage="Te rog scrie ceva cu referire la răspunsul tău." _value="

” style=”margin: 5px 35px 5px 0px; padding: 0px; border: 0px; outline: 0px; vertical-align: baseline; background: transparent; font-size: 1em; text-overflow: ellipsis; overflow: hidden;”>