Sufrageria lui Cristian Buică

“Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,
Pare că strigă gura-mi şi când tace,
Poftiţi, cuvintelor, veniţi încoace,
La tronul meu de interjecţii sfinte!”.
Adrian Păunescu
Martie! Tânără domniţă cu tiară de ghiocei şi ochi de toporaşi, în fiecare an, de şase decenii, vii şi pentru mine, cu tinereţea şi gingăşia ta binecuvântată! Din păcate, e atâta tristeţe în anii mei, în anii nostri, ai tuturor! Aproape că nici nu mai observăm cum vii cu aripile întinse spre inimile noastre! N-ai rătăcit drumul spre noi, ci ai venit din dragul de a te opri să ne dăruieşti răsăritul. În fiecare an ne aduci ofrandă florile născute de tine. O fecioară care naşte doar flori pe care ni le dăruieşte, aşa cum Dumnezeu ni l-a dăruit pe singurul său fiu! Totuşi, rămânem încrâncenaţi şi împovăraţi! Ne simţim, aşa cum spunea, ca nimeni altul, Maestrul exprimării durerilor noastre, Adrian Păunescu: “Bieţi Iovi pe o planetă părăsită”.
Iartă-ne, tu, Primăvară! Cât de păcătoşi să fie cei care ne-au adormit Mioriţa, ni i-au mânjit cu noroi pe Eminescu, Eliade, Noica sau Păunescu, sperând că ne vor ascunde identitatea?!
Mi-e dor de tot ce are sfânt ţara mea, de bravii copii ai României mele! Ca un Iov, încercat nu de Dumnezeul nostru, ci de cei care cred că vor fi veşnici doar pentru că se consideră atotputernici, caut să mă apropii de ultimul bastion al milenarei mele Dacii – cultura.
Am onoarea să fiu invitată la Centrul Cultural A. Păunescu, la concertul susţinut de Cristian Buică, membru marcant al Cenaclului Flacăra. Însoţită de Virginia Pârvu, pornesc spre strada Vulturi, acolo unde suntem aşteptate. O apostrofez că nu scrie mai mult, că nu-şi publică lucrările. Nu mă contrazice, fiindcă ştie că nu cred să aibă motive temeinice să ignore darul pe care El i l-a dat cu împrumut, doar ca să-l retrimită lumii. O cert, pentru că o iubesc şi pe ea, aşa cum iubesc întreaga oaste a celor care luptă în bastionul apărării spiritului românesc. Îmi amintesc nişte versuri dintr-o poezie a Virginiei:
E-amurg și a toamnă miroase…
O las să-mi pătrundă prin pori,
Iar pânza ce timpul o coase
Sunt anii cei duși, călători.”.
Sosim! La numărul 1, de pe strada cu numele simbolic, ne întâmpină o clădire impozantă, cu iz istoric. Situată între două străzi, ca un spirit între două lumi, tronează Centrul Cultural A. Păunescu. Are un aer de stăpân al străzii, de simbol şi protector al iubirii faţă de frumos. Pare pregătit să ne ofere un adăpost primitor. Stă să plouă; adie uşor vântul şi ne grăbim să sunăm la interfonul situat chiar pe stâlpul solid al porţii. Ni se răspunde aproape instantaneu. Atentă gazdă, gândesc! Dincolo de gardul trainic, călcăm pietrele cu care este pavată aleea spre casă. Dacă aş avea timp, dacă aş fi singură, aş zâbovi o clipă să le vorbesc. Şi ele par că sunt vii, chiar dacă, poate, aşa, ca iarba, au fost făcute să reziste sub tălpile noastre grăbite. Le salut în gând! La câţiva metri de ele, un pâlc de flori ne zâmbesc vesele. Zâmbesc şi eu fiindcă e musai să le răspundă cineva. La capătul unei verande lungi şi bine întreţinute, apare o uşă. Ating clanţa. Virginia e lângă mine. Admiră şi ea clădirea, florile şi energia folosită pentru întreţinerea acestui monument de cultură. Mă urmează. Uşa se deschide instantaneu, iar dincolo de ea, apare o tânără înaltă, cu o statură şi o conformaţie atletică. Are un zâmbet elegant şi distins, ce pare că s-a născut odată cu ea. Poartă în ochi albastrul izvorului aducător de linişte şi de visare. Părul des, de culoarea spicului de grâu copt, este ,,îmblânzit” într-o coamă lăsată să se odihnească pe umerii drepţi. Poartă straie închise, care îi dau o notă de eleganţă, dar, culmea, şi de tinereţe. Un pantalon sport, o pereche de ghete fără toc, un tricou bleumarin, în care pare că se răsfrânge adâncul tulburător al apelor, dă tinerei domniţe, aerul unei zeiţă a mărilor.
Salutăm, intrăm şi privim în jur. Mă opresc uluită, dincolo de prag! Domniţa din faţa noastră, zâna adâncurilor, în ai cărei ochi se reflectă lumina nesfârşită a cerului, este chiar doamna Ana Maria Păunescu. Ştiam că domnia sa organizase evenimentul, intuiam că va fi prezentă şi activă. Totuşi, întotdeauna apariţia unei personalităţi sau a unei femei superbe, impresionează! Probabil că este obişnuită cu reacţia noastră, a publicului, fiindcă e dezinvoltă şi amabilă. Ne roagă să ne lăsăm hainele groase la intrare şi să o urmăm. Chiar domnia sa îmi aşează paltonul pe un umeraş. . Îi dăruiesc cartea ,,Copiii Românieie mele”, în care am scris cronici ale câtorva evenimente culturale organizate de domnului Andrei Păunescu, O primeşte bucuroasă, mulţumeşte şi o aşează, pe undeva, la vedere. Ne invită să vizităm încăperile de la parter, unde vom descoperi obiecte de artă legate de viaţa domnului Adrian Păunescu. Privim în jur cu un fel de pioşenie, retina reţine frumosul din jur, iar inima bate în ritmuri numai de ea ştiute. Pornim însoţite de tânăra amfitrioană. În stânga noastră, veranda plină de geamuri împărţite în pătrate mici, mă duce cu gândul la casele din perioada interbelică. Se pare că este o casa “scăpată” de furia demolarii. În faţa noastră se deschide un salon, pe care deocamdată îl lăsăm să ne aştepte. Mergem însoţite de stăpâna casei în încăperile recomandate. Într-un alt salon, mult mai încăpător, ne primeşte Maestrul Adrian Păunescu. E prezent aici prin multele dovezi lăsate în viaţa pământeană. Un bust uriaş, care îi reprezină chipul melancolic, tronează peste încăpere, peste întreaga casă, aşa cum poetul se distinge în literatura română. Un pian serveşte drept sprijin bustului. Aici, deasupra pianului, pe lângă el, în el, se simte armonia, se aureoleaza valorile pe care le-a iubit şi se simte freamătul creator. Privind chipul Maestrului, înţeleg că dalta celui care a sculptat imaginea nemuritorului Păunescu, a făurit cu adevărat o bijuterie, care vine să strălucească, pentru a ne aminti de Viteazul Literaturii Române. Admirând sculptura, descopăr pe pian câteva exemplare din Revista Flacăra. N-am ochelarii de citit, iar geanta a rămas uitată pe undeva prin casă. Părăsesc revistele şi-mi las paşii să mă ducă în direcţia în care doamna ne arată un scrin, în care se afla, ca nişte flori nemuritoare, comorile scrise de poetul Adrian Păunescu. Mă apropii de cristalele lustruite, prin care pot admira copertele câtorva dintre comorile sale. Mă uimeşte uriaşa sa activitate, ştiind că poetul a alocat din timpul său emisiunilor televizate, politicii, revistei Flacăra şi, nu în ultimul rând, familiei. Numai un geniu putea să scrie atât de mult, de profund şi de înalţător, doar într-o viaţă!
La picioarele noastre, într-un vas cioplit în lemn, alte comori, care ne aparţin acum nouă, poporului român. Apar alţi musafiri. Doamna Ana Maria Păunescu ne prezintă pe frumoasa poetă, Cornelia Mazilu, însoţită de soţul său. Aflu că a participat la un concurs de poezie, care poartă numele Maestrului, unde a câştigat locul I. Frumoasă, sensibilă şi stilată, Cornelia Mazilu admiră, ca şi noi, amenajarea Centrului Cultural, opera Maestrului, acţiunile celor care se luptă pentru păstrarea în memoria publicului a gigantului Păunescu.
Iulian Ceauşescu, unul dintre prezentatorii postului de radio “Vis de Taină”, este alături de noi. Discret şi foarte agreabil, vorbeşte cu toată lumea, ca un bun mesager al postului pe care îl reprezintă.
În sala alăturată, descoperim o ladă din lemn. E bătrână şi valoroasă, împodobita cu elemente artistice care o înfrumuseţează. Poate că vine tocmai de la Bălţi! O fi stat aici zestrea bunicii Anei Maria? Ridic ochii. Între plafon şi zidurile încăperii, descopăr o cugetare scrisă, aşezată ca o centură de siguranţă a camerei, dar şi a existenţei noastre: “Fiecare clipă a vieții poartă în ea valoarea unui miracol. Doar credința ne face să-l înțelegem”. Desluşesc greu scrisul, chiar dacă literele sunt mari. Ochii mei bolnavi nu mă ajută. Mă supăr din nou pe neputinţa mea, Virginia mă ajută şi-mi citeşte. Îmi zâmbeşte angelic, să mă liniştească. Într-o clipă înţeleg că noi acum, aici, trăim un miracol. Îmi întorc privirea spre fereastrele verandei. Afară e întuneric. Dincolo de geamurile care ne despart de frigul şi întunericul de afară, mi se pare că Maestrul îmi şopteşte, cu o voce caldă, puţin obosită, venită din neant:
“ În ochi bătrâni, cu lacrima etanşă,
acestea toate vin de peste fire,
cum vine toamna, cea dintâi revanşă
a verii când credeam în nemurire.”
De aici, de lângă noi, vocea reală a doamnei Ana Maria ne invită să-i cunoaştem soţul. Ne salutăm.
Un ,,Iancu’’ din Ţebea ne zâmbeşte şi ne vorbeşte despre scopul acestui Centru Cutural. Mă bucur să aud că sunt încurajaţi tinerii, printr-un proiect numit ,,Pictura verde”. Acestia vor avea posibilitatea să expună lucrări de pictură sau să participe la alte activităţi legate de cultură. Primim câte un pahar de vin, pentru cei care apreciem vinurile de calitate. Ne serveşte însuşi domnul Daniel Şerban, jovialul şi expresivul soţ al gazdei noastre. Trecem din salonul mare într-o încăpere, unde zărim o scară interioară. Urcăm. În stânga scării ni se înfăţişează o poveste românească autentică. Pe nişte poliţe de lemn, stau expuse, demne de admirat, ulcioare, vase de lut ars, smălţuite şi colorate. Urcăm spre un colţ de rai. Probabil că aici ne aşteaptă artistul pentru care am venit. La capătul treptelor descoperim “sufrageria”, care astăzi îi aparţine domnului Cristian Buică. Aflam aici o încăpere primitoare, în care s-au aşezat canapele rustice, iar pentru confort s-au adus mai multe perne. Iată şi artistul! Un român frumos, falnic ca un stejar. Un stejar bănăţean, cu rădăcini adânci în folkul românesc, cu inima încercată şi vitează. ,,Frunzele” lui argintii, îi împodobesc splendida coroană. Ele vorbesc despre anii bine purtaţi ai domniei sale. În ochi îi citesc bărbăţia românului care ştie să-şi primeasă oaspeţii cu braţele deschise, cu pâine şi sare, aşa cum, la fel de bine ar şti, dacă ar fi nevoie, să-şi întâmpine duşmanii precum făceau vitejii neamului, pe vremuri. Vine spre invitaţii săi, vesel şi hotărât să ne încânte. Sărută mâinile doamnelor, primindu-le pe toate la fel de amabil. Iată, stejarul acesta, se apleacă în faţa florilor, ca să le dea bineţe şi să le anunţe, fără cuvinte, ci doar printr-o uşoară reverenţă, că ştie să fie o gazdă bună. Are în gestica sa o măreţie nesimulată. Ne priveşte zâmbind protector, aşa cum un pictor îşi priveşte pânza, pe care o preţuieşte şi doreşte să-i dea culoare, viaţă şi lumină, cu mâna şi cu sufletul său.
Ne aşezăm. În sufrageria lui Buică mai sunt câteva persoane sosite înaintea noastră. O lume frumoasă, invitaţi iubitori de tot ce e valoros. Pe un fotoliu mare şi foarte confortabil, lângă o măsuţă , domnul Buică se aşează, numai după ce se asigură că toţi invitaţii stau comod.
Îmi deschid caietul în care urmează să-mi notez momentele importante ale evenimentului. Cu ochii pe vedeta acestei seri, aştept din clipă în clipă să aud primele acorduri de chitară. Însă, spre surprinderea mea, aud vocea suavă a doamnei Ana Maria. Ne urează bun venit, ne invită să ne bem vinul în tihnă … Am mai ascultat-o şi la radio, la emisiunea “Sala de aşteptare”. Este o foarte bună vorbitoare şi are cursivitatea omului obişnuit cu formularea exactă şi imediată a ideilor. Cu cine o semăna?! Zâmbesc în sine-mi! Adrian Păunescu a lăsat nu numai amintirea Cenaclului Flacăra, fenomen cultural unic, ci şi doi copii, care îi calcă cu demnitate pe urme.
Vorbeşte puţin. Spune tot ce trebuie să spună o gazdă bună, iar noi o răsplătim cu aplauze.
După o scurtă pauză, în sufrageria noastră se pornesc întâile armonii ale primăverii, născute din corzile atinse de degetele artistului. Însă, înainte de a cânta, ne vorbeşte despre legătura sa cu Cenaclul Flacăra, despre Maestrul Păunescu, care l-a plăcut şi l-a acceptat în cenaclu din prima clipă când l-a auzit cântând… Ascultăm atenti, bucuroşi să aflăm care era relaţia Maestrului cu domnia sa şi de ce îi poartă un respect necondiţionat. Ne vorbeşte despre cultul prieteniei, pe care poetul îl amintea în scrierile sale, îi imită vocea şi gestica. Apreciez faptul că artistul, deşi stăpân pe repertoriu şi conştient de valoarea sa, mărturiseşte că s-a pregătit pentru întâlnirea de azi ca un şcolar. Stă pe fotoliul destinat gazdei, într-o poziţie din care citeşti respect pentru noi, pentru muzică, pentru domnia sa. Îmi place mult atitudinea faţă de cei din jur, implicit faţă de sine însuşi! Îi mulţumesc în gând, îmi notez, tocmai ca să nu uit să spun cât de important este ca noi, cei maturi, să transmitem generaţiilor viitoare, pe lângă arta noastră, atitudinea demnă, a celui care reprezintă frumosul şi valoarea!
Poate şi pentru că este reşiţean, începe cu piesa ,,Romanţă” , pe versurile lui Mihai T Ioan. Cântă împreună cu chitara, cu atâta claritate şi durere, dar şi cu o energie benefică, încât dă impresia că în faţa noastră stau doi artişti dintr-o dată. Unul stă cu chitara în mână, veghind ca atingerea corzilor să pornească în acelaşi timp cu vocea celuilalt artist, iar amândoi, cu o îndemânare uluitoare, să le împletească într-o plasă de mătase, cu care să-i învăluie pe cei care îi ascultă.
Urmează o altă piesă unde se vorbeşte despre politica actuală, care dezonorează pe cei care o fac, nu pe noi, cei care suportăm consecinţele dezastruoase. “Baladă pentru Amza Pellea”, pe versurile Maestrului Păunescu, a smuls ropote de aplauze. M-am oprit din scris şi mi-am şters o lacrimă căzută în amintirea celor dispăruţi, dar şi pentru magistrala interpretare a domnului Cristian Buică. Piesa aceasta, este înnobilată şi de linia melodică, compusă de artist cu binecunoscutu-i talent.
Vin apoi alte piese, la cererea noastră sau datorită ,,pregătirii de şcolar” a artistului. La un moment dat, aud enunţuri ce te fac să zâmbeşti amar, chiar dacă ele sunt adresate de o voce minunată, într-o armonie perfectă: ,,De ce e vântul câine fără lanţ?”… sau ,,Parc-ai vrea să mă strigi / Şi n-ai voie deloc”… Îl ascult vrăjită, aşa cum se ascultă o muzică de calitate. Nu privesc artistul, ca înfăţişarea lui să nu-mi influenţeze părerea. Închid ochii şi las să mă poarte vocea sa printre Munţii Banatului, printre pădurile şi valurile Almaşului. În fiecare atingere de coardă, în orice ton al vocii sale, aud glasurile păsărilor de pe pământul scumpului Banat. Omul acesta, împreună cu chitara lui, pare un personaj legendar, coborât din munţi doar ca să ne cânte, pentru ca apoi să se întoarcă iar pe crestele lor, de unde să se încarce cu o nouă energie divină.
Visul meu încetează când armoniile împletite ale chitarei şi vocii sale se opresc. Ne vorbeşte din nou. De data aceasta ne va cânta ,,Călare murind” , o piesă compusă tot pe versurile lui Adrian Păunescu.
“Vreau să urc pe un cal, vreau călare să mor/Și voi nici să nu știți că sunt mort”, spune poetul, acum, prin vocea domnului Buică.
Aud copitele calului Maestrului, chiar acum, alergând pe câmpiile ţării mele, prin curtea acestui aşezământ. Potcoavele copitelor lui sună a “Rugă pentru părinţi” sau parcă a ,,Cine iese ultimul din ţară”… E un “Călăreţ de fum”, care lasă în urma lui, versuri de foc.
Arde şi vocea domnului Buică, iar limbile focului acesta, încălzeşte inimile noastre!
Inimi împietrite de dureri şi nedreptăţi, suflete secătuite de trădări repetate şi de minciuni permanente, opriţi-vă măcar o secundă, să-l ascultaţi cântând pe Cristian Buică, genialele versuri ale Maestrului Păunescu. Veţi simţi că această clipă, va fi cât un veac de desfătare!
,,De-a pururi spre Alba”, tot pe versurile lui Adrian Păunescu, răsună în sufrageria noastră, ca un manifest veşnic şi actual. Aplaudăm, vibrăm şi, unii dintre noi, discret, lăcrimăm.
“Stare de ploaie”, ne dezvăluie şi ne certifică şi talentul de poet al domnului Cristian Buică:
“Să nu mai vină nicio veste
Să fie doar atât ce este
Şi să se-audă-n noapte-un fluierat de tren
Şi-apoi pianul din odaie
Să se ridice brusc spre ploaie
Să intoneze o Nocturnă de Chopin.”
Un vers sensibil, însoţit de o trăire muzicală, izvorâtă din inima acestui artist, zboară, ca o pasăre a paradisului, atingând cu aripa ei inimile noastre. Ascultăm fascinaţi de vocea cantautorului, de versurile şi de însăşi prezenţa sa.
Dar şi piesa aceasta se termină, fiindcă tot ce e frumos se sfârşeşte repede, iar noi suntem invitaţi de doamna Ana Maria să facem o pauză. Coborâm. În sala de la capătul scării, gazda noastră a aşezat pe o masă platouri cu tot felul de preparate. Ne invită să servim! Mă întorc să admir bustul Maestrului. Bun sculptorul, care a redat cu pricepere şi îndemânare trăsăturile definitorii ale poetului nostru drag. Stă cu un aer de melancolie, parcă mirându-se de prezenţa mea acolo. O mână delicată mă atinge pe umăr. Tresar, poate şi pentru că, într-un fel, eram împreună cu domnul Adrian Păunescu, mirându-ne reciproc, fiecare din motivele lui. Întorc privirea. E fiica domniei sale. Mă întreabă dacă nu vreau o cafea. Primesc cu bucurie şi mărturisesc că mă consider fericită şi onorată să fiu servită de doamna Ana Maria Păunescu.
Nu întârziem prea mult. Ne întoarcem în sala unde invitatul serii aşteaptă să ne spună continuarea poveştii. Maiestuosul nostru artist vine, de unde, cândva , s-a făcut oţelul pentru turnul care străjuieşte Parisul. Tot ceea ce el ne cântă, pe versurile poetului Adrian Păunescu, ale lui Ion Chichere sau ale oricărui poet, în mintea mea se asociază cu dantelăria de oţel, prin care reşiţenii s-au făcut nemuritori. Se întâmplă asta, chiar dacă ne încântă cu “Destin-când vine toamna”, “Romanța de cântat în permisie”, “Reșița mea” , “Suta de parai”, “Unii cântă, alții beau” sau “Chitanțe”,
Florile muzicale ale dragului nostru reşiţean au împodobit urechile noastre, ca nişte bijuterii, care vor străluci în inimile noastre multă vreme. ,,Ochii ei”, ,,Lancea lui Horea” , ,,Toamna ca un leac”, au fost de-a dreptul, leacuri pentru sufletele noastre!
Ne-am despărţit de sufrageria care, în seara aceasta de 12 martie, i-a aparţinut cantautorului Cristian Buică. Ca o gazdă bună, artistul ne conduce, urându-ne să fim fericiţi! Am fost fericiţi alături de domnia sa, iar pentru asta îi mulţumim! Doamna Ana Maria , care a rămas alături de noi pe toată perioada evenimentului, ne însoţeşte, cu amabilitate, până în pragul uşii, aşa, ca o gazdă perfectă. Ieşim în curte. E târziu deja, bate vântul şi câţiva stropi rătăciţi în vârtejul care vine din când în când, ne anunţă că iarna nu se dă plecată. Virginia cheamă două maşini, care să ne ducă pe fiecare la casele noastre. Domnul Daniel Şerban aşteaptă împreună cu noi să sosească maşinile. Îi mulţumim pentru grijă. Ne mulţumeşte pentru participare, ne salută respectuos şi aşteaptă să urcăm în taxiurile sosite concomitent.
Mulţumesc în gând Mariei Simion, datorită căreia sunt aici! Am speranţa că voi reuşi să ajung din nou la evenimentele organizate de ea, de la care lipsesc de mai bine de doi ani!
În timp ce urc în maşină, ridic ochii spre cer. Plouă. În întunericul nopţii, luminile casei din care am ieşit, veghează, ca nişte ,,bieţi lampagii”. Dau adresa şoferului, cu gândul la versurile Maestrului Păunescu:
“Şi mi se pare-atunci că ploaia plânge,
Pe când pe lume trec lumini de sânge.”
Cati Urucu Sufrageria lui Cristian BuicăSufrageria lui Cristian Buică

“Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,
Pare că strigă gura-mi şi când tace,
Poftiţi, cuvintelor, veniţi încoace,
La tronul meu de interjecţii sfinte!”.
Adrian Păunescu
Martie! Tânără domniţă cu tiară de ghiocei şi ochi de toporaşi, în fiecare an, de şase decenii, vii şi pentru mine, cu tinereţea şi gingăşia ta binecuvântată! Din păcate, e atâta tristeţe în anii mei, în anii nostri, ai tuturor! Aproape că nici nu mai observăm cum vii cu aripile întinse spre inimile noastre! N-ai rătăcit drumul spre noi, ci ai venit din dragul de a te opri să ne dăruieşti răsăritul. În fiecare an ne aduci ofrandă florile născute de tine. O fecioară care naşte doar flori pe care ni le dăruieşte, aşa cum Dumnezeu ni l-a dăruit pe singurul său fiu! Totuşi, rămânem încrâncenaţi şi împovăraţi! Ne simţim, aşa cum spunea, ca nimeni altul, Maestrul exprimării durerilor noastre, Adrian Păunescu: “Bieţi Iovi pe o planetă părăsită”.
Iartă-ne, tu, Primăvară! Cât de păcătoşi să fie cei care ne-au adormit Mioriţa, ni i-au mânjit cu noroi pe Eminescu, Eliade, Noica sau Păunescu, sperând că ne vor ascunde identitatea?!
Mi-e dor de tot ce are sfânt ţara mea, de bravii copii ai României mele! Ca un Iov, încercat nu de Dumnezeul nostru, ci de cei care cred că vor fi veşnici doar pentru că se consideră atotputernici, caut să mă apropii de ultimul bastion al milenarei mele Dacii – cultura.
Am onoarea să fiu invitată la Centrul Cultural A. Păunescu, la concertul susţinut de Cristian Buică, membru marcant al Cenaclului Flacăra. Însoţită de Virginia Pârvu, pornesc spre strada Vulturi, acolo unde suntem aşteptate. O apostrofez că nu scrie mai mult, că nu-şi publică lucrările. Nu mă contrazice, fiindcă ştie că nu cred să aibă motive temeinice să ignore darul pe care El i l-a dat cu împrumut, doar ca să-l retrimită lumii. O cert, pentru că o iubesc şi pe ea, aşa cum iubesc întreaga oaste a celor care luptă în bastionul apărării spiritului românesc. Îmi amintesc nişte versuri dintr-o poezie a Virginiei:
E-amurg și a toamnă miroase…
O las să-mi pătrundă prin pori,
Iar pânza ce timpul o coase
Sunt anii cei duși, călători.”.
Sosim! La numărul 1, de pe strada cu numele simbolic, ne întâmpină o clădire impozantă, cu iz istoric. Situată între două străzi, ca un spirit între două lumi, tronează Centrul Cultural A. Păunescu. Are un aer de stăpân al străzii, de simbol şi protector al iubirii faţă de frumos. Pare pregătit să ne ofere un adăpost primitor. Stă să plouă; adie uşor vântul şi ne grăbim să sunăm la interfonul situat chiar pe stâlpul solid al porţii. Ni se răspunde aproape instantaneu. Atentă gazdă, gândesc! Dincolo de gardul trainic, călcăm pietrele cu care este pavată aleea spre casă. Dacă aş avea timp, dacă aş fi singură, aş zâbovi o clipă să le vorbesc. Şi ele par că sunt vii, chiar dacă, poate, aşa, ca iarba, au fost făcute să reziste sub tălpile noastre grăbite. Le salut în gând! La câţiva metri de ele, un pâlc de flori ne zâmbesc vesele. Zâmbesc şi eu fiindcă e musai să le răspundă cineva. La capătul unei verande lungi şi bine întreţinute, apare o uşă. Ating clanţa. Virginia e lângă mine. Admiră şi ea clădirea, florile şi energia folosită pentru întreţinerea acestui monument de cultură. Mă urmează. Uşa se deschide instantaneu, iar dincolo de ea, apare o tânără înaltă, cu o statură şi o conformaţie atletică. Are un zâmbet elegant şi distins, ce pare că s-a născut odată cu ea. Poartă în ochi albastrul izvorului aducător de linişte şi de visare. Părul des, de culoarea spicului de grâu copt, este ,,îmblânzit” într-o coamă lăsată să se odihnească pe umerii drepţi. Poartă straie închise, care îi dau o notă de eleganţă, dar, culmea, şi de tinereţe. Un pantalon sport, o pereche de ghete fără toc, un tricou bleumarin, în care pare că se răsfrânge adâncul tulburător al apelor, dă tinerei domniţe, aerul unei zeiţă a mărilor.
Salutăm, intrăm şi privim în jur. Mă opresc uluită, dincolo de prag! Domniţa din faţa noastră, zâna adâncurilor, în ai cărei ochi se reflectă lumina nesfârşită a cerului, este chiar doamna Ana Maria Păunescu. Ştiam că domnia sa organizase evenimentul, intuiam că va fi prezentă şi activă. Totuşi, întotdeauna apariţia unei personalităţi sau a unei femei superbe, impresionează! Probabil că este obişnuită cu reacţia noastră, a publicului, fiindcă e dezinvoltă şi amabilă. Ne roagă să ne lăsăm hainele groase la intrare şi să o urmăm. Chiar domnia sa îmi aşează paltonul pe un umeraş. . Îi dăruiesc cartea ,,Copiii Românieie mele”, în care am scris cronici ale câtorva evenimente culturale organizate de domnului Andrei Păunescu, O primeşte bucuroasă, mulţumeşte şi o aşează, pe undeva, la vedere. Ne invită să vizităm încăperile de la parter, unde vom descoperi obiecte de artă legate de viaţa domnului Adrian Păunescu. Privim în jur cu un fel de pioşenie, retina reţine frumosul din jur, iar inima bate în ritmuri numai de ea ştiute. Pornim însoţite de tânăra amfitrioană. În stânga noastră, veranda plină de geamuri împărţite în pătrate mici, mă duce cu gândul la casele din perioada interbelică. Se pare că este o casa “scăpată” de furia demolarii. În faţa noastră se deschide un salon, pe care deocamdată îl lăsăm să ne aştepte. Mergem însoţite de stăpâna casei în încăperile recomandate. Într-un alt salon, mult mai încăpător, ne primeşte Maestrul Adrian Păunescu. E prezent aici prin multele dovezi lăsate în viaţa pământeană. Un bust uriaş, care îi reprezină chipul melancolic, tronează peste încăpere, peste întreaga casă, aşa cum poetul se distinge în literatura română. Un pian serveşte drept sprijin bustului. Aici, deasupra pianului, pe lângă el, în el, se simte armonia, se aureoleaza valorile pe care le-a iubit şi se simte freamătul creator. Privind chipul Maestrului, înţeleg că dalta celui care a sculptat imaginea nemuritorului Păunescu, a făurit cu adevărat o bijuterie, care vine să strălucească, pentru a ne aminti de Viteazul Literaturii Române. Admirând sculptura, descopăr pe pian câteva exemplare din Revista Flacăra. N-am ochelarii de citit, iar geanta a rămas uitată pe undeva prin casă. Părăsesc revistele şi-mi las paşii să mă ducă în direcţia în care doamna ne arată un scrin, în care se afla, ca nişte flori nemuritoare, comorile scrise de poetul Adrian Păunescu. Mă apropii de cristalele lustruite, prin care pot admira copertele câtorva dintre comorile sale. Mă uimeşte uriaşa sa activitate, ştiind că poetul a alocat din timpul său emisiunilor televizate, politicii, revistei Flacăra şi, nu în ultimul rând, familiei. Numai un geniu putea să scrie atât de mult, de profund şi de înalţător, doar într-o viaţă!
La picioarele noastre, într-un vas cioplit în lemn, alte comori, care ne aparţin acum nouă, poporului român. Apar alţi musafiri. Doamna Ana Maria Păunescu ne prezintă pe frumoasa poetă, Cornelia Mazilu, însoţită de soţul său. Aflu că a participat la un concurs de poezie, care poartă numele Maestrului, unde a câştigat locul I. Frumoasă, sensibilă şi stilată, Cornelia Mazilu admiră, ca şi noi, amenajarea Centrului Cultural, opera Maestrului, acţiunile celor care se luptă pentru păstrarea în memoria publicului a gigantului Păunescu.
Iulian Ceauşescu, unul dintre prezentatorii postului de radio “Vis de Taină”, este alături de noi. Discret şi foarte agreabil, vorbeşte cu toată lumea, ca un bun mesager al postului pe care îl reprezintă.
În sala alăturată, descoperim o ladă din lemn. E bătrână şi valoroasă, împodobita cu elemente artistice care o înfrumuseţează. Poate că vine tocmai de la Bălţi! O fi stat aici zestrea bunicii Anei Maria? Ridic ochii. Între plafon şi zidurile încăperii, descopăr o cugetare scrisă, aşezată ca o centură de siguranţă a camerei, dar şi a existenţei noastre: “Fiecare clipă a vieții poartă în ea valoarea unui miracol. Doar credința ne face să-l înțelegem”. Desluşesc greu scrisul, chiar dacă literele sunt mari. Ochii mei bolnavi nu mă ajută. Mă supăr din nou pe neputinţa mea, Virginia mă ajută şi-mi citeşte. Îmi zâmbeşte angelic, să mă liniştească. Într-o clipă înţeleg că noi acum, aici, trăim un miracol. Îmi întorc privirea spre fereastrele verandei. Afară e întuneric. Dincolo de geamurile care ne despart de frigul şi întunericul de afară, mi se pare că Maestrul îmi şopteşte, cu o voce caldă, puţin obosită, venită din neant:
“ În ochi bătrâni, cu lacrima etanşă,
acestea toate vin de peste fire,
cum vine toamna, cea dintâi revanşă
a verii când credeam în nemurire.”
De aici, de lângă noi, vocea reală a doamnei Ana Maria ne invită să-i cunoaştem soţul. Ne salutăm.
Un ,,Iancu’’ din Ţebea ne zâmbeşte şi ne vorbeşte despre scopul acestui Centru Cutural. Mă bucur să aud că sunt încurajaţi tinerii, printr-un proiect numit ,,Pictura verde”. Acestia vor avea posibilitatea să expună lucrări de pictură sau să participe la alte activităţi legate de cultură. Primim câte un pahar de vin, pentru cei care apreciem vinurile de calitate. Ne serveşte însuşi domnul Daniel Şerban, jovialul şi expresivul soţ al gazdei noastre. Trecem din salonul mare într-o încăpere, unde zărim o scară interioară. Urcăm. În stânga scării ni se înfăţişează o poveste românească autentică. Pe nişte poliţe de lemn, stau expuse, demne de admirat, ulcioare, vase de lut ars, smălţuite şi colorate. Urcăm spre un colţ de rai. Probabil că aici ne aşteaptă artistul pentru care am venit. La capătul treptelor descoperim “sufrageria”, care astăzi îi aparţine domnului Cristian Buică. Aflam aici o încăpere primitoare, în care s-au aşezat canapele rustice, iar pentru confort s-au adus mai multe perne. Iată şi artistul! Un român frumos, falnic ca un stejar. Un stejar bănăţean, cu rădăcini adânci în folkul românesc, cu inima încercată şi vitează. ,,Frunzele” lui argintii, îi împodobesc splendida coroană. Ele vorbesc despre anii bine purtaţi ai domniei sale. În ochi îi citesc bărbăţia românului care ştie să-şi primeasă oaspeţii cu braţele deschise, cu pâine şi sare, aşa cum, la fel de bine ar şti, dacă ar fi nevoie, să-şi întâmpine duşmanii precum făceau vitejii neamului, pe vremuri. Vine spre invitaţii săi, vesel şi hotărât să ne încânte. Sărută mâinile doamnelor, primindu-le pe toate la fel de amabil. Iată, stejarul acesta, se apleacă în faţa florilor, ca să le dea bineţe şi să le anunţe, fără cuvinte, ci doar printr-o uşoară reverenţă, că ştie să fie o gazdă bună. Are în gestica sa o măreţie nesimulată. Ne priveşte zâmbind protector, aşa cum un pictor îşi priveşte pânza, pe care o preţuieşte şi doreşte să-i dea culoare, viaţă şi lumină, cu mâna şi cu sufletul său.
Ne aşezăm. În sufrageria lui Buică mai sunt câteva persoane sosite înaintea noastră. O lume frumoasă, invitaţi iubitori de tot ce e valoros. Pe un fotoliu mare şi foarte confortabil, lângă o măsuţă , domnul Buică se aşează, numai după ce se asigură că toţi invitaţii stau comod.
Îmi deschid caietul în care urmează să-mi notez momentele importante ale evenimentului. Cu ochii pe vedeta acestei seri, aştept din clipă în clipă să aud primele acorduri de chitară. Însă, spre surprinderea mea, aud vocea suavă a doamnei Ana Maria. Ne urează bun venit, ne invită să ne bem vinul în tihnă … Am mai ascultat-o şi la radio, la emisiunea “Sala de aşteptare”. Este o foarte bună vorbitoare şi are cursivitatea omului obişnuit cu formularea exactă şi imediată a ideilor. Cu cine o semăna?! Zâmbesc în sine-mi! Adrian Păunescu a lăsat nu numai amintirea Cenaclului Flacăra, fenomen cultural unic, ci şi doi copii, care îi calcă cu demnitate pe urme.
Vorbeşte puţin. Spune tot ce trebuie să spună o gazdă bună, iar noi o răsplătim cu aplauze.
După o scurtă pauză, în sufrageria noastră se pornesc întâile armonii ale primăverii, născute din corzile atinse de degetele artistului. Însă, înainte de a cânta, ne vorbeşte despre legătura sa cu Cenaclul Flacăra, despre Maestrul Păunescu, care l-a plăcut şi l-a acceptat în cenaclu din prima clipă când l-a auzit cântând… Ascultăm atenti, bucuroşi să aflăm care era relaţia Maestrului cu domnia sa şi de ce îi poartă un respect necondiţionat. Ne vorbeşte despre cultul prieteniei, pe care poetul îl amintea în scrierile sale, îi imită vocea şi gestica. Apreciez faptul că artistul, deşi stăpân pe repertoriu şi conştient de valoarea sa, mărturiseşte că s-a pregătit pentru întâlnirea de azi ca un şcolar. Stă pe fotoliul destinat gazdei, într-o poziţie din care citeşti respect pentru noi, pentru muzică, pentru domnia sa. Îmi place mult atitudinea faţă de cei din jur, implicit faţă de sine însuşi! Îi mulţumesc în gând, îmi notez, tocmai ca să nu uit să spun cât de important este ca noi, cei maturi, să transmitem generaţiilor viitoare, pe lângă arta noastră, atitudinea demnă, a celui care reprezintă frumosul şi valoarea!
Poate şi pentru că este reşiţean, începe cu piesa ,,Romanţă” , pe versurile lui Mihai T Ioan. Cântă împreună cu chitara, cu atâta claritate şi durere, dar şi cu o energie benefică, încât dă impresia că în faţa noastră stau doi artişti dintr-o dată. Unul stă cu chitara în mână, veghind ca atingerea corzilor să pornească în acelaşi timp cu vocea celuilalt artist, iar amândoi, cu o îndemânare uluitoare, să le împletească într-o plasă de mătase, cu care să-i învăluie pe cei care îi ascultă.
Urmează o altă piesă unde se vorbeşte despre politica actuală, care dezonorează pe cei care o fac, nu pe noi, cei care suportăm consecinţele dezastruoase. “Baladă pentru Amza Pellea”, pe versurile Maestrului Păunescu, a smuls ropote de aplauze. M-am oprit din scris şi mi-am şters o lacrimă căzută în amintirea celor dispăruţi, dar şi pentru magistrala interpretare a domnului Cristian Buică. Piesa aceasta, este înnobilată şi de linia melodică, compusă de artist cu binecunoscutu-i talent.
Vin apoi alte piese, la cererea noastră sau datorită ,,pregătirii de şcolar” a artistului. La un moment dat, aud enunţuri ce te fac să zâmbeşti amar, chiar dacă ele sunt adresate de o voce minunată, într-o armonie perfectă: ,,De ce e vântul câine fără lanţ?”… sau ,,Parc-ai vrea să mă strigi / Şi n-ai voie deloc”… Îl ascult vrăjită, aşa cum se ascultă o muzică de calitate. Nu privesc artistul, ca înfăţişarea lui să nu-mi influenţeze părerea. Închid ochii şi las să mă poarte vocea sa printre Munţii Banatului, printre pădurile şi valurile Almaşului. În fiecare atingere de coardă, în orice ton al vocii sale, aud glasurile păsărilor de pe pământul scumpului Banat. Omul acesta, împreună cu chitara lui, pare un personaj legendar, coborât din munţi doar ca să ne cânte, pentru ca apoi să se întoarcă iar pe crestele lor, de unde să se încarce cu o nouă energie divină.
Visul meu încetează când armoniile împletite ale chitarei şi vocii sale se opresc. Ne vorbeşte din nou. De data aceasta ne va cânta ,,Călare murind” , o piesă compusă tot pe versurile lui Adrian Păunescu.
“Vreau să urc pe un cal, vreau călare să mor/Și voi nici să nu știți că sunt mort”, spune poetul, acum, prin vocea domnului Buică.
Aud copitele calului Maestrului, chiar acum, alergând pe câmpiile ţării mele, prin curtea acestui aşezământ. Potcoavele copitelor lui sună a “Rugă pentru părinţi” sau parcă a ,,Cine iese ultimul din ţară”… E un “Călăreţ de fum”, care lasă în urma lui, versuri de foc.
Arde şi vocea domnului Buică, iar limbile focului acesta, încălzeşte inimile noastre!
Inimi împietrite de dureri şi nedreptăţi, suflete secătuite de trădări repetate şi de minciuni permanente, opriţi-vă măcar o secundă, să-l ascultaţi cântând pe Cristian Buică, genialele versuri ale Maestrului Păunescu. Veţi simţi că această clipă, va fi cât un veac de desfătare!
,,De-a pururi spre Alba”, tot pe versurile lui Adrian Păunescu, răsună în sufrageria noastră, ca un manifest veşnic şi actual. Aplaudăm, vibrăm şi, unii dintre noi, discret, lăcrimăm.
“Stare de ploaie”, ne dezvăluie şi ne certifică şi talentul de poet al domnului Cristian Buică:
“Să nu mai vină nicio veste
Să fie doar atât ce este
Şi să se-audă-n noapte-un fluierat de tren
Şi-apoi pianul din odaie
Să se ridice brusc spre ploaie
Să intoneze o Nocturnă de Chopin.”
Un vers sensibil, însoţit de o trăire muzicală, izvorâtă din inima acestui artist, zboară, ca o pasăre a paradisului, atingând cu aripa ei inimile noastre. Ascultăm fascinaţi de vocea cantautorului, de versurile şi de însăşi prezenţa sa.
Dar şi piesa aceasta se termină, fiindcă tot ce e frumos se sfârşeşte repede, iar noi suntem invitaţi de doamna Ana Maria să facem o pauză. Coborâm. În sala de la capătul scării, gazda noastră a aşezat pe o masă platouri cu tot felul de preparate. Ne invită să servim! Mă întorc să admir bustul Maestrului. Bun sculptorul, care a redat cu pricepere şi îndemânare trăsăturile definitorii ale poetului nostru drag. Stă cu un aer de melancolie, parcă mirându-se de prezenţa mea acolo. O mână delicată mă atinge pe umăr. Tresar, poate şi pentru că, într-un fel, eram împreună cu domnul Adrian Păunescu, mirându-ne reciproc, fiecare din motivele lui. Întorc privirea. E fiica domniei sale. Mă întreabă dacă nu vreau o cafea. Primesc cu bucurie şi mărturisesc că mă consider fericită şi onorată să fiu servită de doamna Ana Maria Păunescu.
Nu întârziem prea mult. Ne întoarcem în sala unde invitatul serii aşteaptă să ne spună continuarea poveştii. Maiestuosul nostru artist vine, de unde, cândva , s-a făcut oţelul pentru turnul care străjuieşte Parisul. Tot ceea ce el ne cântă, pe versurile poetului Adrian Păunescu, ale lui Ion Chichere sau ale oricărui poet, în mintea mea se asociază cu dantelăria de oţel, prin care reşiţenii s-au făcut nemuritori. Se întâmplă asta, chiar dacă ne încântă cu “Destin-când vine toamna”, “Romanța de cântat în permisie”, “Reșița mea” , “Suta de parai”, “Unii cântă, alții beau” sau “Chitanțe”,
Florile muzicale ale dragului nostru reşiţean au împodobit urechile noastre, ca nişte bijuterii, care vor străluci în inimile noastre multă vreme. ,,Ochii ei”, ,,Lancea lui Horea” , ,,Toamna ca un leac”, au fost de-a dreptul, leacuri pentru sufletele noastre!
Ne-am despărţit de sufrageria care, în seara aceasta de 12 martie, i-a aparţinut cantautorului Cristian Buică. Ca o gazdă bună, artistul ne conduce, urându-ne să fim fericiţi! Am fost fericiţi alături de domnia sa, iar pentru asta îi mulţumim! Doamna Ana Maria , care a rămas alături de noi pe toată perioada evenimentului, ne însoţeşte, cu amabilitate, până în pragul uşii, aşa, ca o gazdă perfectă. Ieşim în curte. E târziu deja, bate vântul şi câţiva stropi rătăciţi în vârtejul care vine din când în când, ne anunţă că iarna nu se dă plecată. Virginia cheamă două maşini, care să ne ducă pe fiecare la casele noastre. Domnul Daniel Şerban aşteaptă împreună cu noi să sosească maşinile. Îi mulţumim pentru grijă. Ne mulţumeşte pentru participare, ne salută respectuos şi aşteaptă să urcăm în taxiurile sosite concomitent.
Mulţumesc în gând Mariei Simion, datorită căreia sunt aici! Am speranţa că voi reuşi să ajung din nou la evenimentele organizate de ea, de la care lipsesc de mai bine de doi ani!
În timp ce urc în maşină, ridic ochii spre cer. Plouă. În întunericul nopţii, luminile casei din care am ieşit, veghează, ca nişte ,,bieţi lampagii”. Dau adresa şoferului, cu gândul la versurile Maestrului Păunescu:
“Şi mi se pare-atunci că ploaia plânge,
Pe când pe lume trec lumini de sânge.”
Cati Urucu Sufrageria lui Cristian Buică

Reclame

Vocea lui Augustin Buzura

Cultura și literatura română au suferit o grea pierdere: la 10 iulie 2017 s-a stins Augustin Buzura, un mare scriitor, un nume reprezentativ pentru literatura „obsedantului deceniu”, care a luat în colimator realitățile epocii staliniste din România și evoluțiile ulterioare. O literatură care a mai numărat și alți prozatori importanți: Marin Preda, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Fănuș Neagu… Augustin Buzura a fost un explorator al abisurilor psihologice, a frecventat „zona penumbrelor”, spațiile de întâlnire ale spiritului cu lumea. Supliciul omului ajuns în malaxorul regimului comunist, încercările personajelor sale de a-și păstra demnitatea, în fața unor alegeri care le-ar fi schilodit iremediabil sufletul și conștiința, l-au obligat pe scriitorul născut în Ardeal să poarte o lungă și anevoioasă bătălie cu cenzura comunistă.
După 1989, Augustin Buzura a fost un întemeietor de instituții culturale. Or, tocmai asta părea lumea românească postdecembristă: o societate pe nisipuri mișcătoare, bolnavă de mefiență, setoasă de adevăr, dar și minată de o moștenire postcomunistă pe care regimul lui Ion Iliescu o întreținea cu îndărătnicie. Augustin Buzura a știut să se strecoare prin furcile caudine ale politicului din acea vreme, nutrind un vis: înființarea unei instituții care să propage cultura română în străinătate. După decenii de izolare și suprimare a spiritului creator sub dictatura comunistă, cultura română avea de recuperat din acest punct de vedere un mare handicap. Fundația, ulterior Institutul Cultural Român, este în mare măsură rezultatul muncii și tenacității sale nedezmințite, scrii­torul fiind secondat de o echipă care l-a ajutat în acest proiect inovator pentru spațiul românesc, conceput după modelul unor structuri internaționale de renume, precum British Council, Institutul Cervantes, Goethe Institut și altele.
Pentru revistele basarabene „Contrafort”, „Sud-Est cultural”, „Semn” și nu numai, Augustin Buzura a fost deopotrivă un spirit vizionar și un om generos: a sprijinit apariția acestor publicații, înțelegând cât de important este să existe voci alternative într-un peisaj cultural accidentat, frământat de dileme identitare și puseuri egocentrice, publicații care își propuneau, fără emfază și ifose mesianice, să susțină spiritul critic, sincronizarea cu literatura română contemporană, să adopte criteriul estetic și moral în evaluarea operei literare.
Suntem și azi, la 28 de ani de la căderea comunismului în România și în Republica Moldova, departe de o lume așezată, în care strategiile culturale și memoria instituțională să nu depindă de fluctuațiile politice ale momentului, cele care ne-au dat de atâtea ori amara senzație că lucrurile trebuie mereu reluate, într-un efort sisific, cvasi-absurd.
„Drumul cenușii și drumul Damascului pentru Augustin Buzura” este titlul unei cronici pe care am scris-o pe marginea romanului Recviem pentru nebuni și bestii (1999), al treilea dintr-o trilogie care mai includea romanele Refugii și Drumul cenușii. În aceeași serie – a penitenței asumate – trebuie trecute și alte narațiuni ale lui Augustin Buzura. Romanul Fețele tăcerii a furnizat scenariul unui film, „Undeva, în Est” (1991, regie Nicolae Mărgineanu), consacrat rezistenței anticomuniste din munții României după instalarea regimului pro-moscovit – un război nemilos, cu acte de martiraj incredibile, dar și cu trădări monstruoase, despre care încă urmează să aflăm întregul adevăr.
Sunt romane dense, introspective, opere de ficțiune încărcate de un suflu dramatic, transfigurator. Din paginile lor va continua să ne vorbească peste ani o voce inconfundabilă pentru calitatea sa de martor și filozof al condiției umane: vocea lui Augustin Buzura.

Ion Druţă între Cervus Divinus şi mârţoagă

imaginea utilizatorului Alexandru Burlacu

Reflectând asupra literaturii române din Basarabia, Ion Simuţ susţine că literatura basarabeană este „oglinda unei drame a conştiinţei naţionale. Dar este şi o dramă a neputinţei estetice, a carenţei de expresivitate şi de universalitate. Din nefericire, literatura basarabeană nu e mai mult decât o literatură regională, cantonată într-un orizont tematic, problematic şi stilistic foarte limitat, fără nicio şansă de a intra într-un dialog european peste capul literaturii din România”. Criticul se arată sceptic nu numai în privinţa romanului basarabean, dar şi faţă de romanul din România, care „nici el nu beneficiază de un prestigiu deosebit în Europa”.
Într-adevăr, „… romanul are nevoie de cosmopolitism (aici şi în continuare subl. n., A. B.), e prin excelenţă burghez, iar Basarabia nu putea oferi aceste condiţii culturale favorabile dezvoltării lui. Naţionalismul nu e deloc propice romanului, după cum nu e nici societatea închisă, cum era aceea comunistă”. În acest context, proza lui Ion Druţă, în lipsa unei literaturi autentice, a crescut generaţii de cititori hipersensibili la un soi de dulce sentimentalism, la un tip de realism naiv şi liricoidal. În toate timpurile, lirismul sentimental, o formă de reflectare a vieţii, e menit oarecum să compenseze insuficienţele unei realităţi acerbe, crâncene şi dure, cu atât mai mult în condiţiile de ocupaţie, ale unui cotidian la limitele subzistenţei. Mizeria existenţială a avut, în plan artistic, exaltarea unui idilism naiv şi rudimentar, cu teme, subiecte, personaje şi conflicte artificiale, inventate despre eposul „vieţii noi”.
După ’90 încoace, atitudinile noastre faţă de Druţă s-au polarizat şi radicalizat fundamental, oscilând între idolatrizarea şi damnarea scriitorului. Şi aceasta pentru că s-a schimbat lumea, s-au schimbat valorile ei, literatura trece prin profunde metamorfoze, iar cititorul are cu totul alte gusturi. În acest context şi întrebarea: ce rămâne actual şi durabil din scrisul lui Druţă?
Cea mai rezistentă parte a creaţiei scriitorului sau, mai exact, ceea ce rămâne mai puţin afectat de timp este proza scurtă. Proza scurtă („Sania”, „Badea Cireş”, „Ultima lună de toamnă”, „Toiagul păstoriei”) a lui Druţă e bine articulată, are în centru tipuri umane imuabile la noile schimbări sociale. Personajele, de obicei, în plină senectute, au ceva, prin modul lor de a fi, din naivitatea specimenului primitiv, care îl diferenţiază de majoritatea colectivităţii, oarecum parvenită, adaptată la condiţiile „vieţii noi”.
Naivitatea (care ascunde o înţelepciune sclipitoare) şi mai ales lirismul, despre care s-a făcut atâta caz, în anii ’50-’60, sunt dacă nu o şansă de eschivare sau de evadare onorabilă din dogmatismul şi schemele rigide ale realismului de comandă, apoi, cel puţin, o soluţie rezonabilă de boicotare nedeclarată a unor idealuri false. E în acest lirism şi un însemn de rezistenţă literară, amplificată şi intensificată şi prin exaltarea vechilor forme de viaţă, cristalizate pe parcursul secolelor. Chiar Andrei Lupan, un stâlp al regimului totalitar, definind metaforic transfigurarea noilor „adevăruri”, afirma că Druţă se învârte în jurul noii realităţi ca în jurul unui arici, din care parte s-o apuce.
O contabilizare mai atentă a subiectelor prozei sale infirmă mai multe prejudecăţi. Aşa cum s-a observat, în contextul literaturii române Ion Druţă este cel care reeditează modelul Sadoveanu în proza scurtă sau, într-o măsură mai mică, în romanul istoric. În plan tehnic, Druţă e un crengian, un sadovenian prin cultul povestitorului, prin utilizarea măiestrită a figurilor narative sau a figurilor poetice, prin bogăţia structurilor dialogice. Modelul Rebreanu e asimilat în construcţia inelară a romanului „Povara bunătăţii noastre”. În defavoarea lui Druţă, criticul Anatol Moraru stabileşte paralele elocvente cu Marin Preda. Iulian Ciocan, Maria Sleahtiţchi şi Lucreţia Bârlădeanu, reprezentanţi ai noii generaţii, nu mai fac din Druţă un idol, cum a făcut-o generaţia mai în vârstă.
Ion Ciocanu şi Nicolae Bileţchi îl scaldă pe Druţă în două ape, luându-i în discuţie publicistica de la ’90 încoace, dar fără a semnala punctele vulnerabile ale întregii sale creaţii, pentru că scriitorul (concepţia sa asupra lumii) nu prea a evoluat. Druţă e aşa cum a fost totdeauna. Altceva e la mijloc, a evoluat cititorul.
Ion Simuţ consideră, pe bună dreptate, că „dacă pactul său ciudat cu Moscova nu l-ar fi compromis, am fi putut spune că Ion Druţă a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor naţional. Aşa nu putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion Druţă a rămas sovieticul romanului basarabean, plasabil exact la antipodul lui Paul Goma, care poate fi numit… europeanul romanului basarabean” (Ion Simuţ, „Romanul basarabean între Paul Goma şi Ion Druţă”, „Roman, 1. Selecţie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Mihai Cimpoi. Postfaţă de Ion Simuţ”, Ch., 2004, p. 254).
Despre detractorii lui Druţă, dacă i-a avut cu adevărat, aceştia azi nu mai interesează pe nimeni pentru că, în noul context social şi politic, scrisul lui Druţă e ştirbit rău de adevăr, a pierdut, enorm de mult, din strălucirea de altădată. Jenantă, stânjenitoare mi s-a părut reinterpretarea povestirii „Frunze de dor”. Nimănui nu i-a trecut prin cap ideea că superba Ruxandă, plecată la cursuri de învăţători, în viziunea autorului, ar fi expresia parvenirii şi afirmării intelectualităţii şi birocraţiei autohtone. Desigur, e o idee foarte tentantă, dar pentru un alt roman.
S-au emis mai multe opinii eronate, altele chiar neserioase cum că până în ’85 Druţă a dat o operă de mare valoare, că a fost tradus, că i-a fost montată dramaturgia, că ne-a scos în lume, că au scris, că e mare autor de…, că e între primii zece scriitori ai lumii, că pe aici, că pe dincolo… L-am auzit pe unul (aici împrumut un procedeu din arsenalul oratoric al scriitorului) că romanul „Biserica Albă” merită Premiul Nobel, dar nimeni nu-l înaintează. Sau şi mai şi. Toată opera lui e sublimă, dar publicistica îl dă de gol. Nu este adevărat! Pentru rătăcirile şi  publicistica sa, deseori, deocheată, mai cu seamă pentru angajările sale politice, scriitorul e răsplătit cu vârf şi îndesat, ca oricine care, de bine-de rău, face sluji.
În momentele ei esenţiale, proza şi dramaturgia scriitorului sunt  atât de anacronice, încât te-ai mira să-l mai considere cineva un gigant pe picioare de lut. Şi totuşi Druţă îşi are cititorul său, e popular între cititorii în etate, mai ales între ţărani, tocmai pentru cultul trecutului, pentru elogiul omului conservator, păstrător al unei vechi culturi, lucru important în contextul politicii de deznaţionalizare a regimului de ocupaţie.
Druţă este şi a fost perceput ca un fel de disident, disident de Chişinău, dar nu şi de Moscova. „Exilatul” de la Moscova a făcut o carieră strălucită, criticând sistemul totalitar (care l-a răsplătit cu ordine şi premii) de pe poziţiile unui conservatorism plângăreţ al prozei rurale, foarte la modă în anii ’60-’80, când mişcarea disidentă din Occident devenise o forţă de temut pentru Rusia, cu adevărat o închisoare a popoarelor.
Involuntar, ne răsare în memorie modelul de comportament al lui  Leon Donici, care ne-a dat o capodoperă, „Marele Archimedes”, şi romanul publicistic „Revoluţia rusă”. După revoluţie a fugit din Rusia în România, iar din România în Franţa ca să apere România (A se vedea „Scrisorile pariziene”) nu numai de albgardişti, dar şi de intelectualii francezi de stânga. Ion Druţă, dimpotrivă, cu anumite intermitenţe, se întreabă retoric: „Cine a stins lumina în România?” şi „revoluţia” îl împuşcă pe dictator, sau: „Cine a stins lumina în Moldova?” şi Mircea Snegur pierde alegerile. Aşa că Druţă are ce are cu puterea. În secolul al XX-lea avem nenumărate exemple de colaboraţionism. Politica de colaborare cu fasciştii sau cu comuniştii este, într-un sistem totalitar, o condiţie obligatorie pentru orice scriitor. Puţini dintre scriitorii noştri au avut o poziţie în opoziţie.
Ruşii l-au avut pe un Aleksandr Soljeniţîn şi o întreagă literatură disidentă, noi îl avem pe Druţă, care se autoexilează la Moscova, acceptă premiile de stat şi alte onoruri, cum îi stă bine unui scriitor al poporului. Noi nu am avut nici disidenţi, nici măcar literatură de sertar. Dar aşa cum este, el exprimă într-un mod esenţializat lumpenizarea şi degradarea fizionomiei noastre naţionale.
Druţă e un exponent al ţărănimii împilate, al unei lumi cu o mentalitate care a trecut sau trece în istorie. Aici este necesară o precizare de esenţă. Ţăranul basarabean din secolul al XIX-lea, contrar intelectualităţii autohtone, nu a fost rusificat. Abia pe la începutul şi mai ales în a doua jumătate a secolului trecut malaxorul instituţiilor de ocupaţie  rusească a reuşit să deformeze conştiinţa românului basarabean, să-l „mankurtizeze”, de fapt, numai în câteva decenii. Druţă nu are nicio vină dacă, spre exemplu, un Onache Cărăbuş suferă de necazul că în ograda lui nu se opreşte o maşină cu militari ruşi.
Într-un context al evoluţiei fireşti a fenomenelor sociale şi politice, octogenarului nu-i rămâne decât să-şi redacteze opera, dar cu foarte puţine şanse de a supravieţui într-o lume nouă, mult mai barbară decât regimul totalitar. Un alt octogenar, Aureliu Busuioc, dă în ultimii ani romane care demască regimul de ocupaţie cum a făcut-o numai Paul Goma în romanele „Basarabia” sau „Din calidor”. Remarcabile în acest sens sunt romanele lui Vasile Vasilache sau Vladimir Beşleagă. Tinerii scriitori pledează pentru o altă literatură, ei îşi cultivă un alt cititor, mai puţin fatalist, mai puţin mioritic.
Pe scurt, omul vechi, ca exponent al unei comunităţi sociale rudimentare, venea în dezacord flagrant cu dezideratele regimului de ocupaţie de a proslăvi, în limbajul epocii, omul nou. De aici pornesc toate înţelegerile şi neînţelegerile criticilor cu Ion Druţă. Şi aici lucrurile se limpezesc pe loc cu aşa-zişii „detractori”.
Drama lui Druţă e că, aşa cum afirmă Nicolae Bileţchi, şi-a trădat personajele. În continuarea acestui gând trebuie remarcat că de la ’90 încoace Druţă şi-a schimbat subiectele, realizând, probabil, că moldovenismul primitiv nu-i dă nicio şansă de supravieţuire. Personajele dramelor sale au fost prea implicate în actualitatea realităţilor de odinioară. Aşa că toate căutările etice, în acest context, iar dramaturgia sa e centrată pe critica unor parveniţi care s-au adaptat la noul sistem, nu mai interesează pe nimeni. Acum câţiva ani, un teatru a încercat să reanimeze „lumina” (întunecată) a lui Andrei Lupan. Nu m-aş mira să se revină (dar dacă nu la 80, atunci la 90 de ani de la naşterea venerabilului scriitor) la montarea pieselor pe tema „păsărilor tinereţii noastre”.
E de observat, reiterăm, că epuizarea subiectelor naţionale (de altfel, o teză falsă) a resimţit-o şi dramaturgul care, cu mare întârziere, s-a reorientat către subiectele pe care le-au morfolit scriitorii de duzină la început de „perestroikă”, până a fi incluşi în circuit disidenţii ruşi („Ujin u tovarişcea Stalina” e doar un argument în acest sens).
Nimic nu e surprinzător pentru un creator atât de controversat nu numai în publicistică, dar mai cu seamă în creaţia sa artistică. Uneori lucrul acesta s-a vădit în chiar opţiunile pentru un titlu sau altul, cum e cazul cu piesa „Mârţoaga cu clopoţei”, devenită „Cervus divinus”, sau cu romanul „Povara bunătăţii noastre”, cu atâtea variante, uneori delicate pentru un bun creştin. Un alt detaliu semnificativ îl constituie originea socială a unor personaje. În contextul timpului originea socială relevă o bună doză de dogmatism. Iată de ce într-o variantă a romanului „Povara bunătăţii noastre” un personaj e fiu de popă, în alta, fiu de chiabur (cum i s-a părut scriitorului mai creştineşte).
Oportunistul Druţă, ca omul, sub vremi, totdeauna a ştiut pe cine şi pe ce să pună miza, pe cine să aleagă între popă şi chiabur, între ciută şi mârţoagă, sau, dacă vreţi, între Rusia şi România, ieşind, cum crede şi „bojica” sa, basma curată. Scriitorul, ajuns „la răscrucea cu proşti”, cu o operă suprapopulată de comunişti, se crede un apostol, dar, arătându-se la televiziune, predică în limba lui Stati şi are slăbiciunea de a păstori naţia (nu numai de Crăciun).
Druţă-omul nu se deosebeşte fundamental de Druţă-scriitorul. În plan artistic, conservatorismul acestuia se manifestă, în primul rând, în ontologia romanescă. Tehnica romanelor „Povara bunătăţii noastre” şi „Biserica albă” este una cunoscută romanului românesc încă la începutul secolului trecut, cu un narator omnis­cient şi omniprezent, semănând dogmele sale. E adevărat, naratorul omniscient în proza lui Druţă e concurat, pe alocuri, de naratorul îndoielnic (o contradicţie subtilă a poeticii sale). Naratorul îndoielnic subminează autoritatea naratorului omniscient. Este cel mai modern element în poetica romanului druţian, de altfel foarte bine cunoscut romanului postmodern.

Noile istorii ale literatu(rii)rilor române în epoca globalizării

imaginea utilizatorului Aliona Grati

Retardul metodologic, forma predominant cronicărească, lipsa traducerilor și a marketingului cultural sunt principalele probleme care împiedică circulația studiilor literaturii și, implicit, a literaturii române în străinătate. Acestea și alte obstacole în calea depășirii frontierelor naționale ale metacriticii sunt invocate și analizate pe larg de criticul și istoricul literar Andrei Terian în colecția sa de studii și articole intitulată Critica de export (București: Editura Muzeul Literaturii Române, 2013). Cartea este o pledoarie pentru critica ce „ar putea interesa pe străini”, iar titlul ei impune o nouă noțiune, desemnând „acel tip de discurs care își păstrează o anumită relevanță dincolo de contextul strict local, regional sau național în care a luat naștere” (p. 5). Analizând tabloul occidental al traducerilor și al răspândirii criticii literare din ultimul secol, Andrei Terian ajunge la concluzia că cele mai mari șanse de export le au studiile academice cu un aparat metodologic riguros. Printre genurile „exportabile” au prioritate nu culegerile de cronici (critica jurnalistică „la zi”), ci studiile, monografiile, eseurile (critica academică). Dacă se țintește relevanța internațională, miza trebuie să se pună pe articolele publicabile în revistele ISI, de exemplu, în defavoarea recenziilor din presa culturală.
Valoarea de export a unui discurs critic este direct proporțională cu gradul său de generalitate, adică cu capacitatea sa de a emite idei teoretice. Lipsa de popularitate a literaturii române în Occident se explică prin incapacitatea de raliere a criticilor români la dialogul teoriilor, la spectrul de discipline noi: poetica cognitivă, studiile postcoloniale, world-systems analysis, ecocritica, etnocritica, geografia literară, istoria literar cantitativă, critica testimonială etc., care, la momentul actual, constituie mainstreamuloccidental. Accentul pe judecățile de valoare estetică proscrie critica literară românească la condiția de produs de „uz intern”, căci „pe criticii și pe cititorii din afară nu-i interesează neapărat dacă Rebreanu a fost sau nu «mare», ci mai degrabă modul specific mitteleuropean în care problematica socială și cea etnică se întrepătrund în structura romanului Ion” (p. 19-20). Prin urmare, dacă se vrea citită în afară, critica literară ar trebui să vizeze, pe lângă aspectul estetic, și alte probleme de ordin social, politic, etnic, economic, religios etc., pe care le tematizează discursul literar și care îl situează pe acesta într-un context extins la spațiul european sau mondial.
După părerea profesorului sibian, istoria literaturii române este „profund defazată” (p. 272-313) în comparație cu cele occidentale și suferă, în mare parte, de aceleași handicapuri ca și critica literară. Decalajul este cauzat de faptul că istoria literaturii române nu a trecut pe deplin în mâinile criticii academice și, mai ales, pentru că aceasta rămâne, „ca proiect teoretic”, cu mult în urma celor occidentale. Analizând domeniul, Andrei Terian ajunge la concluzia că lucrările canonice ale genului aparțin unor critici cu o îndelungată experiență de cronicar și care, atunci când ajung să alcătuiască o istorie a literaturii, nu pot depăși această condiție: „prototipul criticului român pare să fie acela al Demiurgului sau al nomothetului, capabil să legifereze în domeniul criticii literare cu aceeași lejeritate cu care o face în recenziile de carte și care vede astfel în acest gen academic forma supremă de consacrare sau de verificare a autorității pe care și-a dobândit-o în timp.” (p. 283) Pe când în Occident lucrările de acest gen sunt realizate în colaborare de către colective de autori, cele românești rămân apanajul unei singure persoane. Consecințele acestei stări de lucruri sunt caracterul pronunțat subiectiv al viziunii de ansamblu și accentul pus pe (re)construirea „canonului” propriu.
Istoriile literaturii române privilegiază „stilul” în detrimentul documentării și „judecata de valoare” în defavoarea analizei conceptuale elaborate. De la
G. Călinescu încoace, modelul „organicist”, al „sintezelor epice” este preluat de mai toți autorii de referință, astfel că istoria literaturii ni se prezintă, la ora actuală, ca o colecție de scriituri frumoase, literare mai degrabă, decât ca niște monografii factuale riguroase. Formulările rafinate, insolite, cu pretenții de inedit sunt preferate documentării și demonstrațiilor laborioase. Or, în viziunea lui Andrei Terian, un istoric literar trebuie să evite judecățile de valoare tranșante, de vreme ce el are drept scop alcătuirea unui document de orientare pentru generațiile viitoare, cititori care pot avea alt orizont de percepție. Practicile (neo)pozitiviste mondiale sunt mai preocupate de caracterul sistematic al discursului, decât de prejudecata „gustului”. Cel mai vulnerabil aspect al istoriilor literare române este totuși „indiferența și chiar aversiunea” față de factorii extraliterari, față de cadrul instituțional și social în care se manifestă fenomenul literar. Tendința se explică prin faptul că „principiul autonomiei esteticului a rămas mereu un steag de luptă în jurul căruia criticii noștri s-au adunat pentru a împiedica tentativele de aservire a literaturii fie de către diversele doctrine naționaliste, fie de către puterea comunistă.” (p. 287)
Pentru a depăși aceste stavile, istoriografia românească trebuie să accepte un „nou mod de a gândi literatura” (p. 291), care nu se reduce la o metodologie anume. Un fenomen literar nu se limitează la un repertoriu de opere și de autori analizați dintr-o perspectivă estetică necontingentă, ci reprezintă un sistem dinamic, configurat în urma unor conflicte neîntrerupte între principii, valori, instituții, discursuri și structuri sociale, materiale și culturale ale comunității locale în interacțiune cu cele învecinate. Noul mod de a gândi literatura ar genera revizuirea fundamentală a istoriografiei literare românești.
Noile istorii literare ar trebui să-și extindă obiectul cercetării, adică să-și arate interesul pentru literatura de dincolo de genurile tradiționale valide estetic: pentru cronici, predici, foiletoane care manifestă valoare literară. În al doilea rând, ele vor ține cont și de criteriul „etno-geografic”, care ar pune în evidență, de exemplu, faptul că literatura scrisă în limba literară din Republica Moldova se realizează într-un „sistem literar distinct”, din cauza condițiilor de izolare politică îndelungată. Faptul că literatura din R. Moldova este alta decât cea românească nu ar trebui să sperie, întrucât: „Nu trebuie să uităm că, pentru orice individ, limba este doar unul dintre parametrii identității sale etnoculturale, fără a fi neapărat și factorul determinant. Iar, în acest context, principala consecință a recentelor tendințe multi- și interculturale mi se pare că ar consta nu în anularea identităților culturale (pentru că, în ciuda semnalelor de alarmă trase de profeții apocalipsei globalizante, întotdeauna ne vom defini ca parte a ceva și nu a altceva), ci tocmai în proliferarea și multiplicarea lor.” (p. 299) După 1990, criticii și istoricii literari de la noi s-au întrecut în a demonstra că literatura română – din România și din R. Moldova – a rămas „unică și indivizibilă” chiar și în epocile în care acestea s-au dezvoltat la distanță una de alta. Complexul de inferioritate estetică a făcut multe victime. Dacă O istorie deschisă a literaturii din Basarabia, alcătuită de Mihai Cimpoi, ar fi urmărit doar acest criteriu de selecție, tabloul ar fi arătat jenant și ar fi făcut nedreptate multor scriitori.
Pentru a supraviețui în contextul ofertelor seducătoare ale postmodernității (televiziunea, computerul etc.) ca produs solicitat de public, istoriografia și în genere studiul literaturii trebuie să-și înnoiască și să-și adapteze încontinuu conceptele teoretice. La momentul actual sunt mai multe moduri de a gândi istoria literaturii române. Perspectivele metodologice elaborate în ultimii ani vor contura vectorii mai multor literaturi române și vor prilejui noi și curioase istorii, care ar interesa inclusiv cititorul nespecialist.

Dacă, la Andrei Terian, ipoteza proiecta o „frumoasă utopie” (p. 23) a cercetărilor de viitor, criticul și istoricul literar de la Oradea Ion Simuț considera existența mai multor literaturi române o realitate, destul de tare ca să valideze un nou concept operațional în cadrul disciplinei. Literaturile române postbelice (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2017), titlul cărții, dar și expresia unei viziuni critice bine fundamentate teoretic și în alte câteva studii anterioare (Cele patru literaturi, în „România literară”, nr. 29, 1993; Incursiuni în literatura actuală, Ed. Cogito, 1994), este un studiu construit pe o polemică constructivă și convingătoare față de „mitul” unei literaturi „unice și indivizibile”, consolidat de la G. Călinescu încoace: „Eu prefer să lucrez cu viziunea critică, flexibilă, a unor literaturi paralele în locul unei viziuni didactice, rigide, de literaturi succesive.” (p. 10) În cinematografie, de exemplu, tehnicile de filmare s-au diversificat de mult timp, perspectivele panoramice și reprezentările plane au fost înlocuite de mult de imaginile multidimensionale. Privită din patru perspective, literatura română își configurează, în opinia lui Ion Simuț, patru dimensiuni. Unor „serii” – geografică, istorică, tipologică și politică – ale literaturii române le corespund diferite perspective de alcătuire a istoriilor „paralele” ale literaturii române. Perspectivele se pot multiplica, totul depinde de imaginația și capacitatea de flexibilitate a istoricului literar.
Geografia literaturii române” are ca obiect de studiu literatura provinciilor românești tradiționale: Muntenia, Moldova și Transilvania (Ardealul, mai exact), cu istorii majore, sau spații geografice mai mici, precum Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina, Basarabia, Dobrogea și Oltenia, sau literatura exilului. În perioada postbelică, literatura exilului și cea a provinciilor înstrăinate se desprind de literatura din România socialistă și evoluează diferit. Având aceeași limbă de comunicare, acestea sunt fenomene culturale complet diferite. „Literatura în limba «moldovenească», afirmă Ion Simuț, literatura din RSSM va fi constrânsă să devină o altă literatură decât cea din România, cu care nu mai are până în anii 1980 decât contacte sporadice.” (p. 7) O istorie istorică a literaturii va ține cont de faptul că fiecare epocă își are propria înțelegere a conceptului de literatură, propria sensibilitate și univers cultural (p. 9). Seria tipologică a literaturilor române cere istoriei literare studiul evoluției formelor literaturii în conformitate cu metodologia structuralistă. Configurarea seriei politice impune analiza raportului tensionant dintre literatură și politică. Acest din urmă mod de a gândi, de a evalua, de a citi și de a interpreta literatura este obligatoriu mai ales când este vizată perioada postbelică. Ideea critică funcționează perfect pentru a releva „condiția literaturii prinsă în mecanismele unei dictaturi și soarta scriitorului fără libertate de exprimare” (p. 16). O istorie a literaturii cu o astfel de viziune critică va configura literatura „ca o confruntare a unor câmpuri de forțe sau tendințe estetice și politice, nu ca pe o alăturare de scriitori dintr-un fel de dicționar cronologic sau ca pe o înșiruire de analize literare ce pot sta foarte bine într-un dicționar de opere” (p. 19).
Intenționând a alcătui o istorie a literaturii, cercetătorii actuali ar trebui să-și decidă mai întâi criteriul: estetic, cultural, sociologic, politic sau de altă natură. Oferta teoretică a profesorului orădean constituie un model de orientare și de aplicare a criteriului politic. A aplica criteriul politic înseamnă a analiza reacțiile scriitorului, captiv al unei dictaturi, față de regim. Nicio prezentare a literaturii române postbelice nu mai poate face abstracție de acest criteriu decât cu riscul fraudării. În funcție de gradul de participare a scriitorului în sistemul puterii, criticul distinge concepte și categorii care pun în evidență „Cele patru literaturi”: oportunistă (literatura propagandistică, dictată, solicitată imperios și promovată de regimul politic, triumfalistă, entuziastă, făcând omagii lui Stalin și partidului), evazionistă (literatura limbajului deviat, apolitică, descriptivă, mitică, fantastică, suprarealistă, absurdă, livrescă), subversivă (literatura parabolică, cifrată, ascunsă, întortocheată) și disidentă (polemică, directă, contestatară, pamfletară) (p. 44-52).
Pentru a descrie adecvat și veridic literatura perioadei 1945-1989 ca fenomen dinamic, aceasta necesită a fi cercetată și definită în raport cu puterea politică, dar nu numai cu ea, căci aplicarea exclusivistă a acestui criteriu ar putea duce, scrie Ion Simuț, la o „nedorită politizare a istoriei literare”. O istorie a literaturii române postbelice ar trebui să adopte în continuu echilibru cele două criterii, estetic și politic, atunci când evaluează opera unui scriitor, adică să examineze deopotrivă contextul politic și aplicarea criteriului estetic. Fără a fi o istorie literară propriu-zisă, Literaturile române postbelice este o carte necesară oricui pune la îndoială relevanța contextului politic în analiza operei literare și a fenomenului literar în ansamblu. Mai ales că istoriografia numără câteva lucrări de anvergură care dau importanță aspectului politic, semnate de Eugen Negrici (Literatura română sub comunism), Dan C. Mihăilescu (Literatura română în postceaușism) și Alex Ștefănescu (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000).

O istorie secretă a literaturii române (Ediția a doua, revăzută și adăugită. Brașov: AULA, 2016), de Cornel Ungureanu, anunță o nouă perspectivă și un nou mod de a scrie istoria literaturii române pe criteriul geopolitic. În 1999, criticul și istoricul literar de la Timișoara edita primul volum de Geografii literare (Timișoara: Editura Universității de Vest), care pornea de la ideea că operele literare au forța și capacitatea (în virtutea faptului că scriitorii sunt și „cei mai valoroși propagandiști”) de a topografia teritorii și de a trasa hărți culturale ale lumii. Perspectiva geografiei literare viza atunci literatura marginilor: a scriitorilor bucovineni, basarabeni, ardeleni, bănățeni. Noua istorie „secretă” păstrează criteriul geografic asociindu-l celui politic, având drept scop reconstituirea operelor tabuizate de regimurile politice, pe motiv că literatura marginilor trăiește încă „minimalizări sau chiar interdicții explicabile”: „Istoria… pe care o propunem se vrea o alternativă a istoriilor imediate. Iar istoriile literaturii române au fost mereu propuse de o actualitate imediată în care existau urgențe, constrângeri, (de)solidarizări.” (p. 7-8).
Tabuizări pe criterii politice au existat în toate epocile. De exemplu, desele schimbări ale regilor și ale guvernelor din România modernă aveau drept consecință interdicția operelor scriitorilor din tabăra rivală. Ocultările din perioada postbelică au încărcat arhivele Securității. Prin recuperarea excluderilor solicitate de momentele istorice se poate alcătui o istorie interesantă și în același timp necesară pentru configurarea autentică a evoluției fenomenului literar. Criticul își propune să configureze spațiile date în funcție de documentele disponibile în anul 2006, pornindu-și istoria de la începuturi, de la balada Meșterul Manole și Scrisoarea lui Neacșu până la Anișoara Odeanu și Savatie Baștovoi.
Proiectul de geografie literară a profesorului timișorean recuperează Mittel­europa (sau Europa Centrală), Balcanii, Banatul, Moldova, Ardealul, Basarabia „migrațiilor”, criteriul politic pune în evidență „istoria regiunilor care, învecinate, își transmit mesaje, somații, idei subversive”. (p. 397-398) Toate regiunile au o istorie a sa paralelă a literaturii, care însă trebuie rescrisă în permanență și în funcție de documentele disponibile. Deschiderea dosarelor politice va contribui la configurarea unei noi geografii literare, care „își cere, astfel, dreptul la existență: cea care are drept reper diversele servicii de propagandă și informații, cele care decid, într-un moment sau altul, notorietatea unui autor sau a unei opere.” (p. 15).
Dosarele ascunse de Securitate conțin o adevărată istorie a vieții literare postbelice: convorbiri înregistrate, scrisori citite, informatori divulgând intențiile scriitorilor etc., care se cere a fi recuperată. Mai întâi, pentru a completa lucrările deja existente și, nu în ultimul rând, pentru a înviora interesul cititorilor răsfățați de știrile TV și de performanțele Internetului.

Chiar dacă nu au trecut pragul lumii virtuale a Internetului, așa cum au făcut-o lucrările americane în domeniu (vezi articolul Aliona Grati, Istoria literaturii ca dialog al vocilor, părerilor, asociațiilor, ideilor și stilurilor în https://bit.ly/2POaPVa), contribuțiile criticilor și istoricilor literari Andrei Terian, Ion Simuț și Cornel Ungureanu sunt foarte provocatoare. Aceste moduri substanțiale de a gândi și de a scrie noile istorii ale literaturii române se înscriu lesne în dialogul istoriografiei postmoderne. Fără doar și poate, de acum înainte, domeniul va solicita alcătuitorilor de istorii literare viziune, creativitate, curaj, simț detectivistic și capacitate de adaptare la spiritul timpului.

Națiune și rasă în secolele XIX și XX (Marius Turda, Ideea de supe­rioritate națională în Imperiul Austro-Ungar (1880-1918)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Alexandru Florin PLATON

Profesor de istoria biomedicinei la Oxford Brookes University, membru al Societății Regale Britanice a Istoricilor, fondator al Institutului Cantemir la aceeași universitate, Marius Turda este unul dintre tinerii istorici români ale căror cercetări trebuie mereu avute în vedere. Deși locuiește și scrie de mulți ani în străinătate, el nu este un necunoscut în patria sa. O carte remarcabilă i-a fost tradusă, nu de mult (2014), la editura ieșeană Polirom (Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950), care ar fi meritat aici, acasă, un ecou mai mare, pe măsura valorii sale. Volumul pe care îl semnalez astăzi este, dacă nu mă înșel, al doilea care vede „lumina tiparului” la noi, tot în traducere (versiunea originală a apărut în engleză în 2004). Mă grăbesc să spun că este deosebit de interesant.
„Dacă este corect să propunem – scrie autorul – o nouă perspectivă asupra gîndirii naționaliste din această perioadă [1880-1918], atunci va trebui să luăm în considerare măsura în care gîndirea rasială și darwinismul social au influențat un fenomen istoric care, pînă acum, a fost explicat doar prin factori culturali, economici, sociali și politici” (p. 161). Am citat concluzia cărții, care ar putea fi, la fel de bine, și teza ei. La prima vedere, aceasta este mai mult decît curioasă. Într-adevăr, de ani buni – dar, ce spun eu? – de mai bine de șapte decenii, naționalismul a fost tratat ca una din expresiile definitorii ale modernității, ea însăși înțeleasă ca o ruptură radicală cu trecutul. Geneza națiunilor a fost concepută ca sinteza tuturor prefacerilor însoțitoare ale acestui fenomen, fie că este vorba de industrializare, transformarea capitalistă a agriculturii, ascensiunea claselor burgheze și a proletariatului, de etatism ș.a.m.d. Apariția „lumii noi” era privită prin lentila unui parcurs stadial al istoriei, în care fiecare etapă era superioară celei ce o precedase. Nu m-aș grăbi să acuz acest cadru conceptual de parțialitate și să spun că era așa din cauză că proiecta asupra duratei o perspectivă marxistă. Acesta a fost, de fapt, modul obișnuit de interpretare a trecutului, teleologia lui Marx nefiind decît una dintre manifestările istoricismului secolelor XIX și XX. Mai simplu spus, așa era gîndită, atunci, istoria. Au existat, firește, și nuanțe. Dar, tot ce se abătea de la această paradigmă evoluționistă era considerat o „specificitate”, care nu contrazicea modelul general, ci numai îl rafina. Celebră din acest punct de vedere rămîne controversa în jurul „drumului specific” (Sonderweg) al istoriei germane. Cum unii, poate, își mai amintesc, ea a izvorît din preocuparea de a lămuri „paradoxalul” interstițiu nazist, interpretat fie ca un accident istoric, fie, cu mai mult temei, ca urmare a unei dezvoltări specifice: structurile sociale ale „lumii vechi” (aristocrația funciară și militară) – cu spiritul lor etatist și conservator – s-ar fi situat în avangarda modernizării, jucînd, în Germania, rolul istoric avut în altă parte de elitele burgheze și clasele mijlocii. Această teorie nu punea în discuție modelul istoricist de interpretare. Meritul ei, însă, a fost de a fi atras atenția asupra unui aspect al modernizării – dialogul dintre înnoire și tradiție și capacitatea „adaptativă” a celei din urmă – care a devenit, treptat, în condițiile delegitimării marxismului ca ideologie a progresului, noua grilă de lectură a trecutului.
Acesta îmi pare a fi și cadrul epistemologic în care se înscrie cartea lui Marius Turda. Ea se ocupă de un aspect ignorat pînă acum al naționalismului modern – împletirea acestuia cu discursurile rasiale – care a contribuit substanțial – scrie autorul – la „construirea definițiilor națiunii maghiare și române” în secolul al XIX-lea (p. 12). S-ar putea spune că teoria raselor nu are nimic de a face cu tradițiile religioase și culturale încorporate de națiunile moderne, studiate de Anthony D. Smith, cel mai proeminent apărător al acestei interpretări, dintre specialiștii istoriei naționalismului. De fapt, lucrurile stau altfel. Înscrisă în prelungirea taxonomiei linné-ene a lumii naturale și a teoriei lamarckiene despre legătura dintre condițiile de mediu și evoluția speciilor, concepția despre rase se leagă de o veche tradiție în cultura europeană, care interpreta structurile și fenomenele vieții sociale ca expresii ale legilor naturii. Nu am loc să dezvolt aici aspectele acestei întortocheate și subterane filiații, dar ceea ce pot spune este că, timp de secole, principiile constitutive ale lumii vii – și, în primul rînd, organicitatea – au fost considerate ca aplicabile și formelor de organizare ale societății, grila de examinare a amîndurora fiind aceeași. Chiar și după ce explorarea vieții sociale s-a constituit într-o disciplină autonomă – sociologia –, influența perspectivei biologiste nu a dispărut. Ea a contaminat noua știință, inspirîndu-i teoriile. O dovedesc scrierile lui Ludwig Gumplowicz (1839-1909), unul dintre gînditorii-sursă ai teoreticienilor naționalismului maghiar, analizați de Marius Turda. Deși pe seama lui este pusă emanciparea sociologiei de științele naturale, în realitate, așa cum foarte convingător arată autorul, concepția lui Gumplowicz împrumută masiv din teoria darwinistă despre originea și evoluția speciilor, considerînd că funcționarea societăților umane este determinată de conflictul rasial (p. 48-49). Nu numai sociologia a suferit înrîurirea naturalismului în secolul al XIX-lea, ci și filosofia. Exemplul cel mai caracteristic în acest sens îl reprezintă Houston Stewart Chamberlain (1855-1927), a cărui operă – scrie Marius Turda – „a jucat un rol vital în diseminarea gîndirii rasiale, a darwinismului social și a naționalismului în Europa Centrală între 1880-1918” (p. 56). Aidoma lui Gumplowicz, Chamberlain a constituit, și el, un important izvor de inspirație pentru teoreticienii maghiari ai naționalismului, dar sursele biologiste ale gîndirii lor nu s-au limitat la aceștia. Ele au fost mai variate, iar prelucrarea lor a fost, la fel, extrem de diversă. În scrierile acestor autori, teoria raselor a dobîndit o pluralitate de expresii, fie că este vorba de teoriile evolutive și organiciste ale statului dezvoltate de Ágost Pulszky și Gyözö Concha, de antropo-etnografia lui Otto Herman și Antal Herrmann sau de antropologia lingvistică a lui Pál Hunfalvy și Ármin Vámbéry.
Gîndirea rasială și darwinismul social nu au impregnat însă numai științele (sociologie, drept, etnografie). Ele au pătruns și în critica literară, ca bază a „canonizării literare a caracterului național maghiar” (gîndită de Zsolt Beöthy), în teoria culturală despre superioritatea națiunii maghiare (elaborată de Ernö Baloghy) și în publicistica lui Gusztáv Beksics și Jenö Rákosi. Practic, naționalismul etnic maghiar s-a construit în secolul al XIX-lea aproape integral pe gîndirea rasială. Aceasta a acreditat ideea unei superiorități „naturale” a națiunii ungare, definită, în opoziție cu alte comunități de același fel, prin calități fizice aparte și prin unicitate istorică.
Astăzi, acest lucru sună extrem de prost. Puternic radicalizată (prin ideea purității rasiale) de către regimul nazist, ridicată, de același regim, la rangul unei politici de stat și aplicată cu efectele înfiorătoare care se știu, gîndirea rasială nu numai că a ieșit complet discreditată din al doilea război mondial, dar a și fost condamnată la uitare. Ea a fost, literalmente, ștearsă din tradiția culturală europeană, ca o „memorie damnată”. Așa se explică de ce urmele „rasialismului” au fost expurgate din mai toate comentariile la scrierile multor autori care au trăit și au scris în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a celui următor, ca și cum prezența lor ar fi fost condamnabilă. Cîți mai știu astăzi că Aurel C. Popovici (1863-1917), de pildă, „unul din cei mai complecși naționaliști ai Europei Centrale de la începutul secolului al XX-lea”, cum, pe drept cuvînt, îl consideră Marius Turda, și-a întemeiat concepția despre națiune pe rasă, în varianta lui Robert Knox și a lui Gobineau, împrumutînd, totodată, idei de la Gumplowicz? Iar el nu este singurul dintre românii care au gîndit așa. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pînă la al doilea război mondial, aceasta a fost paradigma despre etnicitate și națiuni în limitele căreia, cu multiple diferențe și nuanțe, s-a manifestat gîndirea europeană. Iar conceptul de rasă nu este, cum am spus, decît avatarul ultim al unei perspective naturaliste sau – cu un termen mai modern – biologizante asupra societății și politicului, care vine de foarte departe. Este meritul cărții lui Marius Turda de a ne fi atras atenția asupra acestei tradiții uitate, la care nu ne putem raporta decît critic, desigur, dar care trebuie avută în vedere dacă vrem să înțelegem cu adevărat cum au gîndit înaintașii noștri și au acționat în funcție de această gîndire.
_______
Marius Turda, Ideea de supe­rioritate națională în Imperiul Austro-Ungar (1880-1918). Traducere de Attila Varga. Cuvînt înainte de Sorin Mitu. Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016

Un nou manifest al relativismului istoriografic (Shlomo Sand, Crépuscule de l’histoire)

 

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Profesor la Universitatea din Tel Aviv, Shlomo Sand a devenit, de șase-șapte ani, și mai cunoscut publicului european, după ce ultimele sale cărți – trei la număr – i-au fost traduse în engleză și franceză. Și ce cărți! Toate, fără excepție, iconoclaste (iar cuvîntul este blînd…). Iată-le, în versiunea franceză (cea mai recentă): Comment le peuple juif fut inventé, 2010; Comment la terre d’Israel fut inventé, 2014; Comment j’ai cessé d’être juif, 2015.
Titlurile fac aproape inutil orice comentariu. Adept hotărît al teoriilor „construcționiste” despre națiune, Sand consideră că atît „poporul evreu”, cît și patria acestuia sînt, de fapt, „creații” ale sionismului modern. Potrivit istoricului israelian, identitatea evreiască ar fi fost construită de toutes pièces prin „inventarea” unei limbi (ebraica) și a unei istorii comune, în mare parte „mitice”, pusă în relație cu un spațiu („Eretz Israel”), care, în dimensiunile sale actuale, nu are o legătură strictă cu tradiția biblică. Inițiatorii acestei ample operațiuni (începută încă înainte de 1948) urmăreau să unifice poporul evreu, ștergînd multiplele particularități culturale și lingvistice dintre grupările sale, apărute în decursul unei istorii străvechi, marcată de strămutări repetate. Reușita ei a fost, după Sand, numai parțială. Soclul edificiului identitar creat de liderii sioniști a rămas, inevitabil, religia – singurul element istoric (adică „adevărat”) al acestei construcții, ceea ce – afirmă autorul – face din Israelul contemporan, în pofida democrației sale parlamentare, un stat etnocratic, definit ca „evreu”, pe baza apartenenței la aceeași religie. Shlomo Sand a explicat de ce refuză o asemenea identitate îngustă și exclusivistă (pentru că nu include și populația arabă din Israel) în ultima din cele trei cărți menționate, cea mai provocatoare dintre toate.
Acesta este, prin urmare, autorul volumului pe care îl comentez astăzi. Potrivit propriei percepții, Sand este un liberal. Din exterior (și potrivit „nomenclatorului” ideologic francez), el pare, mai curînd, un intelectual de „stînga”, chiar foarte la „stînga”, afin cu globalismul („mondialismul”) și multiculturalismul îmbrățișat (încă) de mulți intelectuali din „Hexagon”. Pentru asociațiile și comunitățile evreiești din Israel și din lume, el este, cu siguranță, o „oaie neagră”, aidoma lui Tony Judt, un alt critic aspru al politicii israeliene. Mai trebuie adăugat că Sand este și un adept al „relativismului” istoriografic, care nu crede că interpretările trecutului pot ajunge la „adevăruri”. Pentru el, istoria se scrie și se rescrie continuu, în funcție de opțiunile politice și ideologice ale prezentului. Aceasta este cheia în care trebuie citite toate cărțile sale. Tot de aici decurge și caracterul lor provocator.
Spre deosebire de cărțile menționate, aceea de față este, în ciuda titlului, de asemenea, „sfidător” – Crépuscule de l’histoire –, cea mai… inofensivă. Ca toate volumele lui Sand, și acesta are o „intrigă” autobiografică. Autorul reconstituie liniile mari ale evoluției concepțiilor (europene) despre istorie prin prisma propriei experiențe formative și intelectuale. Împletind istoriografia cu biografia, Shlomo Sand ne povestește cum și-a schimbat, treptat, viziunea despre istorie, de la una „pozitivistă”, inspirată de convingerea că cercetarea trecutului poate ajunge la formularea unor concluzii („adevăruri”) definitive, la aceea de astăzi, sceptică nu numai în privința stabilității judecăților istorice, ci și a utilității însăși a acestei discipline în lumea contemporană. „Parcursul pe care l-am străbătut – scrie el – între certitudinea materialistă a începuturilor mele și relativismul dubitativ actual constituie, de fapt, o lungă călătorie, marcată de perplexitate și incertitudine” (p. 22).
După un început destul de convențional al studiilor, la Universitatea din Tel Aviv (evocat în primul capitol, Défaire le mythe des origines), primul moment de cotitură al parcursului intelectual al lui Sand a avut loc cînd autorul a devenit student la faimoasa École des Hautes Études en Sciences Sociales. Aici, Sand s-a întîlnit cu „noua istorie” franceză, care l-a cucerit imediat. În funcție de sugestiile ei conceptuale și metodologice și-a elaborat tînărul istoric teza de doctorat, susținută peste numai cîțiva ani, în același cadru instituțional. Subiectul ei – propus de masterul său, Georges Haupt, – a fost unul de istorie politică: raportul dintre Georges Sorel și marxism. Întreaga istorie a acestei experiențe, care l-a „vindecat” pe Shlomo Sand de pozitivismul și materialismul începuturilor, este relatată în capitolul al doilea (Échapper à la politique?). Tot aici, autorul povestește cum a început „noua istorie” să se destructureze, prin redescoperirea subiectivității, a individualității umane, a cotidianului, a „locurilor memoriei” etc., în urma unei și mai adînci confluențe cu antropologia. Este perioada cînd au apărut și primele semne de incertitudine cu privire la validitatea concluziilor istorice, suscitate de cărțile lui Hayden White și, mai înainte, Richard Rorty, emblematice pentru ceea ce s-a numit, mai tîrziu, „cotitura lingvistică” (linguistic turn). Începutul „valului” relativist în interpretarea istoriei, din anii ’80 ai secolului trecut, l-a prins pe Sand la Universitatea din Tel Aviv, unde începuse să predea după întoarcerea din Franța (1985). Reconstituirea clarificărilor suferite în acest interstițiu al biografiei sale constituie subiectul celui de-al treilea capitol al cărții (Sonder la vérité du passé), unde Sand se oprește și asupra pozitivismului rankean, pe care îl repovestește cu pricepere, pentru a face mai bine înțelese răsturnările produse, după aceea, de Școala „Analelor” și de „invazia” relativismului.
Lecturile autorului din această perioadă a vieții nu au făcut decît să mărească breșa în certitudinile epistemologice de odinioară. Cea mai serioasă dintre toate s-a produs, după toate aparențele, în modul în care înțelegea Sand formarea națiunilor. „De cînd am început – scrie el – să mă confrunt, pe urmele lui Benedict Anderson, Ernst Gellner și Eric Hobsbawm, cu modalitățile în care spiritul național este prezent în diferite timpuri istorice, scrierea istoriografiei și tehnica sa de difuziune a cunoașterii mi-au apărut ca un domeniu mult mai capricios decît îmi imaginasem pînă atunci. Am înțeles că afirmația întru cîtva excesivă a lui Max Planck, că adevărul științific «nu triumfă convingîndu-i pe adversari și făcîndu-i să vadă lumina, ci, mai curînd, pentru că adversarii sfîrșesc prin a muri, iar o nouă generație apare, familiară cu acest adevăr», se aplică … mai bine noilor paradigme istoriografice și controverselor suscitate de ele” (p. 225-226). Acesta este, de altfel, și subiectul celui de-al patrulea capitol (și ultimul) al cărții (S’éloigner du temps national), care îi prilejuiește lui Sand o trecere amănunțită în revistă a relativismului istoriografic, de la „părinții fondatori” (Nietzsche, Croce, Carl Becker), pînă la reprezentanții săi mai vechi (Edward Carr, Hayden White) și mai noi (Foucault, Veyne și alți cîțiva). Nu cred că mă înșel dacă văd în aceste lecturi și în cele de mai sus (Gellner, Anderson, Hobsbawm) principala sursă a opticii prin care Shlomo Sand și-a scris cărțile despre „inventarea” Israelului și a poporului evreu.
Deși acceptă postulatele relativismului istoriografic, Sand nu ezită, totuși, ocazional, să ia (o oarecare) distanță, ceva mai critică, față de el, fără, însă, a-l abandona. Așa se întîmplă, de exemplu, cînd vine vorba despre negarea Shoah-ului (p. 275 și urm.). Autorul recunoaște că acest eveniment îi poate pune în dificultate pe toți „istoricii postmoderni” (cum îi numește pentru a evita eticheta de „relativiști”) și că, pe de altă parte, ascensiunea simultană a postmodernismului și a revizionismului în Europa și America de Nord nu a fost întîmplătoare. El își apără, însă, „comilitonii”, făcînd distincția (absolut corectă, mă grăbesc să adaug) între „relativiști” și „negaționiști”: nici un istoric serios – afirmă autorul – nu se regăsește printre cei ce neagă Holocaustul, a cărui realitate istorică este mai presus de îndoială.
Acest lucru nu-l împiedică, totuși, pe Shlomo Sand să conchidă, pesimist, că asistăm la „crepusculul istoriei”. Explicația acestui fapt nu ține, potrivit autorului, numai de contextul actual (globalizarea economică și culturală, declinul statelor naționale, „prezenteismul” care subminează orice proiect colectiv și, implicit, una din funcțiile importante ale istoriei: aceea „utopică”, altfel spus, capacitatea ei de a propune un viitor, dedus din interpretarea trecutului). Ea trebuie căutată și în influența covîrșitoare pe care politicul a avut-o, întotdeauna, asupra istoriei, orientîndu-i explorările și dictîndu-i, în mare măsură, rezultatele. Multă vreme negat sau ocultat (cum au făcut-o, crede Sand, și fondatorii „noii istorii” franceze), acest adevăr a fost, o dată pentru totdeauna, scos la lumină de istoricii postmoderni, nimeni, de aici înainte, nemaiputînd să-l ocolească. Prin urmare, adepții muzei Clio trebuie să accepte că cercetarea trecutului nu le va furniza niciodată mai mult decît „adevăruri relative și parțiale”, care vor nutri „noi contradicții”, sortite să fie puse la îndoială și depășite, într-o succesiune fără sfîrșit.
Dar, consideră Sand, nu numai incertitudinile epistemologice sînt cele cărora li se datorează declinul istoriei. Infinit mai gravă în discreditarea actuală a acestei discipline este dispariția utilității sale tradiționale: aceea de instrument al configurării identităților colective. În secolul al XIX-lea și o lungă perioadă a secolului XX, explorarea trecutului a jucat un rol esențial în construirea „profilului” fiecărei națiuni. Declinul contemporan al statelor naționale face ca această misiune a istoriei să fie, de acum, depășită, ceea ce îi pune în discuție legitimitatea și statutul academic. „Clio, muza istoriei care îmbătrînește, pare să se scufunde astăzi în crepuscul”, scrie Shlomo Sand. Și mai departe: „Lipsa de aptitudine în a mai produce mari narațiuni, cum făceau odinioară teologia și istoriografia națională, îi dăunează, astăzi, considerabil”. „Nu este însă exclus – încheie autorul – ca viitorul să fie purtătorul unor noi politici identitare, care vor avea nevoie și vor solicita noi narațiuni, pe care nu le cunoaștem încă” (p. 297).
În ce mă privește, sînt mai optimist decît istoricul israelian. Nu mai reiau critica făcută, cu ani în urmă, tot în paginile acestei reviste, relativismului istoriografic, atunci cînd m-am ocupat de unele din cărțile dlui Lucian Boia (și el, un impenitent adept al aceluiași curent). Voi spune, în apărarea istoriei, doar un singur lucru: indiferent de forme și anvergură, trecutul va rămîne mereu important pentru comunitățile umane. Inclusiv cel național, care, departe de a fi „mort”, vedem că iese din nou la suprafață, stimulat de crizele recente (imigranții și „Brexit”-ul). Iar asta nu e tot: odată cu trecutul, importantă va rămîne și cercetarea sa continuă, cu ajutorul singurei discipline capabile să o facă orientat și metodic: istoria.
_______________________
Shlomo Sand, Crépuscule de l’histoire. Traduit de l’hébreu par Michel Bilis, Paris, Flammarion, 2015

Cum este, de fapt, România? O critică

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Am încheiat lectura ultimului volum coordonat de dl Vintilă Mihăilescu cu sentimente amestecate. Textele reunite în el sînt interesante și bine scrise, iar subiectul lor – reductibil, grosso modo, la intens dezbătuta chestiune a „identității” românești (cu sau fără ghilimele) – este pasionant. Nu mai spun și cît de actual. Problema cărții – așa cum o văd eu – este în altă parte: anume, în inconsecvența cu care apără coordonatorul și o parte din autori teza (și ea discutabilă) evocată de subtitlul volumului. Să mă explic.
Cartea a fost concepută ca o replică la celebrul eseu din 2013 al dlui Boia, De ce este România altfel?Acesta fusese prilejuit de evenimentul politic din anul precedent (referendumul pentru demiterea președintelui Băsescu), care împărțise România în două tabere. Premisa autorului era că ceea ce se întîmplase atunci nu avea nimic paradoxal, întreaga istorie a românilor aflîndu-se sub semnul unui „altfel” structural. Cartea dlui Boia îi trecea în revistă ipostazele istorice.
Exact această premisă i-a fost reproșată autorului de toți comentatorii volumului (și de subsemnatul, în revista de față). A făcut-o, atunci, și dl Mihăilescu, iar observațiile sale critice sînt reluate și dezvoltate în „Cuvîntul înainte” de acum.
Dl Mihăilescu scrie că principala motivație a cărții de față „a fost o reticență principială și strategică față de fenomenul public al excepționalismului din România actuală” (p. 6). Adevăratul subiect al întregii discuții declanșate de eseul dlui Boia nu era „excepționalismul”, ca atare, „legitimat public” de istoricul bucureștean în varianta sa cea mai „neagră”. Acesta trebuia să fie – scrie dl Mihăilescu – „fenomenul social (subl. aut.)” „exprimat și validat” de această particularitate a imaginii de sine a românilor (p. 6). Ținta cercetării se cuvenea, prin urmare, schimbată, iar explorarea adîncită. Este ceea ce și-a propus coordonatorul prin acest volum.
Nu mi se pare însă că autorul-editor respectă succesiunea „pașilor” anunțați în introducere. Pe de o parte, dl Mihăilescu ia de bună (totuși!) existența unui „excepționalism” românesc în epoca modernă, „cerînd” autorilor prezenți în carte să-i documenteze avatarurile. Pe de altă parte, ia distanță față de propria-i teză, afirmînd că nici el, nici autorii nu și-au propus să ajungă „la un consens asupra naturii excepționalismului în general și a celui românesc în particular”, un „discurs care presupune mai degrabă o judecată de valoare asupra realităților sociale decît o descriere a acestora”. „Nu diversitatea culturală – continuă dl Mihăilescu –, nu diferențele inevitabile constituie obiectul discursului excepționalist, ci în primul rînd evaluarea electivă a acestora” (p. 7). Din acest unghi însă, totul este „excepționalism”. Totul și … nimic, pentru că atunci cînd e vorba de o identitate colectivă, „evaluarea electivă” este, așa-zicînd, universală: ea privește și originile, și „devenirea” istorică, și modul de viață, și geografia – pînă la urmă totul. Nimic nu scapă acestei (auto)exaltări mitografice prin care se legitimează toate (sublinierea mea) „identitățile competitive într-un spațiu concurențial definit” (p. 46).
Inconsecvența – de care vorbeam – în apărarea tezei cărții provine, mi se pare, tocmai din această neclaritate conceptuală. Din două una: ori „excepționalismul” există ca o particularitate distinctivă, asumată și interiorizată, a „sinelui colectiv”, iar avatarurile sale pot fi urmărite și analizate sistematic; ori este numai o „judecată de valoare” generică, aplicată fără discriminare (sau intrinsecă) tuturor aspectelor care compun o mitologie națională și atunci nu este decît o banală specificitate „electivă”. Nu e, de aceea, de mirare că, deși ar fi trebuit să trateze „avatarurile excepționalismului românesc în general” (p. 7), studiile incluse în volum fie nu au găsit nimic „excepțional” în fenomenele (aspectele) de care se ocupă, fie, forțînd nota, au identificat „excepționalismul” acolo unde acesta nu există.
Din prima categorie face parte studiul foarte bine articulat teoretic al dlui Emanuel Copilaș (Național-comunismul ca excepționalism? O punere în perspectivă). „Cît de «altfel» a fost comunismul românesc în varianta sa națională?” se întreabă autorul. Și răspunde: „consider că național-comunismul nu a fost «excepțional». El a fost și rămîne unic, așa cum este orice discurs național…; dar este departe de a fi reprezentat o excepție” (p. 243). Tot aici se înscriu textul despre „capitalismul postcomunist à la roumaine”, semnat de dl Cătălin Augustin Stoica, și considerațiile dlui Marius Turda despre eugenismul românesc interbelic, care nu se definește – sugerează autorul – în termenii „excepționalității”, ci ai unor simple particularități locale.
La polul opus îmi pare că se situează studiul semnat de dnii Mirel Bănică și Vintilă Mihăilescu despre Biserica Ortodoxă Română (Secularizarea, un «decalaj» religios al societății noastre? Cazul Bisericii Ortodoxe Române). Textul reprezintă una din cele mai elaborate analize ale fenomenului religios din România actuală pe care le-am citit în ultimul timp. Nu cred, însă, că premisa studiului – „BOR constituie și un excelent studiu de caz pentru a înțelege logica discursului excepționalist, precum și efectele, pe termen mediu și lung, ale dramatizării emoționale și normative ale excepției” (p. 128) – se susține. În primul rînd, nu se înțelege prea bine de cînd ar data acest discurs. Autorii afirmă că „începuturile” sale, în „noua” sa ipostază (a existat și un discurs mai… vechi?), pot fi fixate, „cu aproximație”, „la începutul anilor 2000” (p. 128), cu prilejul discuțiilor din spațiul public, suscitate de „prezența icoanelor și a simbolurilor religioase în sălile de clasă” și de calitatea manualelor de religie. „Victima” acestui discurs ar fi BOR, pe seama căreia sînt puse atitudini, luări de poziție sau, dimpotrivă, pasivități și refuzuri incompatibile cu secularizarea societăților europene contemporane. Ar fi vorba, așadar, de un accentuat „conservatorism”, la limită, retrograd, în contrast flagrant – dacă înțeleg bine – cu spiritul de acomodare și compromis al altor biserici, mai permeabile față de valorile occidentale (p. 140). Impresia mea însă e că aici nu avem nimic „excepțional”. Nici ierarhia BOR, preoții sau enoriașii atașați tradiției, nici adversarii acestui ethos nu vorbesc, atunci cînd critică pozițiile adversarului, în termenii unei „specificități” ieșite din comun. Mult mai banal, cred, este vorba de o ofensivă ideologică a Bisericii, căreia i se opun adepții – moderați sau radicali – ai secularismului. De ce ar fi „excepțională” această ofensivă? Și în raport cu ce? Ca un spectator al spațiului public, nu mi se pare că pozițiile BOR ar fi percepute de criticii lor „ca un «excepționalism  al înapoierii” sau – de către apologeții Bisericii – ca unul al „păstrării demne a unei moșteniri neîntrerupte și exemplare” a tradiției (p. 161). Este vorba numai de o confruntare a valorilor și principiilor, care nu are nimic aparte și – ceea ce este încă și mai important – nici nu este percepută ca marcînd vreo diferență, de orice fel.
Același reproș, al supralicitării, pe alocuri, a „excepționalismului”, l-aș aduce și studiului dlui Valentin Naumescu (La marginea imperiilor, la intersecția lumilor. Un excepționalism geopolitic românesc?) – care afirmă că așezarea geografică și politică a românilor „este și nu este” excepțională (p. 88) – și, de asemenea, tezei apărate de dl Mihăilescu că am putea vorbi de un „excepționalism” al Țăranului Român, oglindit de ridicarea acestuia în discursul național la rangul unui arhetip al „primitivului” sau al „autohtonului” (Excepționalismul Țăranului Român. Prezența unei absențe). Această tipologie binară mi se pare perfect verosimilă. Totuși, de ce ar fi ea expresia unui „excepționalism” și nu a unei „exemplarități” autohtone, comună tuturor curentelor și tendințelor conservatoare din România ultimului sfert al secolului al XIX-lea și primei jumătăți a secolului XX?
Unica validare a tezei volumului despre avatarurile excepționalismului românesc o aduce, în mod convingător, studiul foarte bun al dlui Octavian Groza („Trupul țării”: determinism și excepționalism geografic sau România de la astfel la altfel”). Abia aici, în discursul geografic organicist despre „armonia neobișnuită” a spațiului românesc, dezvoltat de Simion Mehedinți și contemporanii săi, se poate observa o tentativă clară de fabricare a unei (așa-zise) particularități pur românești a identității colective, care a trecut fără vreo schimbare – cum notează autorul – și în manualele de geografie din perioada comunistă.
Nu am loc să aduc alte argumente contrare premisei de la care pornește cartea. Dator sînt, totuși, să spun, în încheiere, că toate textele ei, inclusiv cele pe care nu le-am menționat (despre „epocalismul interbelic”, al dlui Ionuț Butoi, dialogul despre „supraadaptabilitatea românească”, dintre Vintilă Mihăilescu, Alfred Dumitrescu și Ștefania Dumitrescu, și, îndeosebi, epilogul semnat tot de coordonator), sînt demne de tot interesul prin modul cum interpretează unele aspecte ale modernizării românești și discursul despre acest proces. Un istoric (cum sînt și eu) are întotdeauna de cîștigat din dialogul interdisciplinar (mai ales cu sociologia și geografia), atunci cînd încearcă să identifice în trecutul național ce este „altfel” sau – cel mai adesea – „astfel”.
_______
De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc. Volum coordonat de Vintilă Mihăilescu, Iași, Editura Polirom, 2017

O istorie parțială și unilaterală a Basarabiei în perioada interbelică (Alberto Basciani, Dificila unire. Basarabia și România Mare (1918-1940)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

 

Alexandru Florin PLATON

Două sînt, grosso modo, interpretările privitoare la unirea Basarabiei cu România și la administrarea acestei provincii între 1918-1940. Prima consideră că revenirea teritoriului dintre Prut și Nistru între hotarele României a fost un act democratic și firesc, iar efectele acestei schimbări de regim pentru Basarabia au fost, în general, pozitive, deși de scurtă durată. A doua vede lucrurile diametral opus: unirea a beneficiat considerabil de prezența trupelor române în Basarabia, iar în răstimpul cît s-a aflat sub administrarea României provincia nu s-a putut integra în noul cadru politic din cauza unei centralizări excesive, promovată de o administrație locală abuzivă, ineficientă și coruptă, care s-a comportat (aproape) ca într-un ținut ocupat.
Interpretările sînt simetrice – cum altfel? – și prin ceea ce ignoră sau banalizează fiecare. Invocînd „dreptul național și istoric” asupra Basarabiei (Gh. I. Brătianu), cea dintîi trece repede peste aspectele negative ale administrării românești a provinciei. A doua, în schimb, le supralicitează, nefiind dispusă să vadă, cum se spune, decît partea goală a paharului. Este și optica lui Alberto Basciani în cartea pe care o comentez aici.
Judecata autorului este fără drept de apel: guvernarea românească a Basarabiei a fost un eșec complet. Nimic nu le-a „ieșit” guvernelor de la București în această provincie. Încăpută pe mîinile unei administrații nepricepute, arogante și incompetente, ea nu a putut fi cu adevărat integrată în cuprinsul României Mari, fiind „condamnată” la „decădere economică și culturală” (p. 332) – finalmente, la subdezvoltare. Alberto Basciani recunoaște totuși că situația ținutului nu era una normală. Banditismul endemic, intensa propagandă bolșevică însoțită, deseori, de incursiuni militare dinspre Nistru au întreținut un climat de dezordine, reclamînd prezența constantă a unor efective militare numeroase și o guvernare de mînă forte. Pe de altă parte, existența, mai ales în orașe, a minorităților – ostile sau indiferente față de noua administrație – a complicat și mai mult lucrurile, accentuînd dificultățile întîmpinate de autorități. Rolul acestor factori a fost însă mai puțin decisiv în eșecul integrării decît politica păguboasă a Bucureștiului. Cu excepția anchetelor inițiate de Institutul Social Român, care – scrie autorul – au reușit „prin cîteva mici schimbări” „să îmbunătățească în mod semnificativ obiceiurile de zi cu zi și metodele de lucru ale populațiilor din satele vizitate” (p. 327), totul a mers prost.
Vina pentru această stare deplorabilă de lucruri a aparținut, în primul rînd, guvernelor interbelice și, prin extensie, unei „părți importante” a „clasei conducătoare românești”. „Arogantă”, „superficială” și „coruptă”, aceasta a transformat Unirea din 1918 „într-un simplu construct fictiv” [sic!] (p. 15). La fel de mare însă – sugerează Alberto Basciani – a fost și culpa intelighenției locale, care și-a „îngropat” cererile din 1917-1918 pentru dezvoltarea economică, culturală și civilă a regiunii în schimbul promovării intereselor proprii (p. 333). Am avea de-a face, prin urmare – sugerează el –, cu un soi de „trădare a intelectualilor” (expresia îmi aparține), care „n-a permis contribuțiilor pe care le-ar fi putut aduce forțele mai mature și conștiente din Basarabia să se consolideze alături de obiectivele de la centru și de eforturile fiecărui basarabean cooptat în instituțiile statului”. Prin conduita lor – scrie autorul – acești oameni au lăsat mereu impresia „că aruncă haina identității naționale” [sic!], devenind, pe parcurs, „cei mai convinși reprezentanți ai partidelor politice naționale de referință și/sau ai ambiției lor personale”. În acest fel – încheie el oarecum sibilinic – „visul românesc în Basarabia … a pierdut acel elan ideal și acele energii ce ar fi trebuit să constituie hinterlandul solid pe care să se întemeieze o Unire adevărată și sinceră [sic!] între noul Regat și marea sa provincie nord-estică” (p. 333).
Ce ar fi fost însă de făcut pentru ca acest „hinterland solid” să nu se piardă? Ar fi trebuit – afirmă Alberto Basciani – ca liderii politici basarabeni să nu renunțe la revendicările inițiale, a căror realizare ar fi conferit Unirii un caracter cu adevărat democratic și solid. Dacă România ar fi acceptat să respecte proiectele de reformă concepute în primăvara și toamna anului 1917 de Halippa, Inculeț, Pelivan și ceilalți, al căror corolar era autonomia, integrarea Basarabiei ar fi fost, probabil, reușită. Așa, însă, nerăbdarea politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului „de a șterge pînă și amintirea experienței Sfatului Țării, a instanțelor autonomiste, a unei reforme agrare mult mai radicale și a unei toleranțe efective [sic!] față de toate componentele etnice ale regiunii a golit de orice semnificație autentică [sic!] unirea celor două teritorii…”. Întemeiată numai pe „mărunțișurile naționaliste [sic!] impuse cu forța de jandarmerie și pe adoptarea unui model scolastic care își avea în românism aproape unica axiomă”, Unirea a rămas mereu precară (p. 15). Prin politica sa abuzivă și autoritară, „România a trădat Basarabia” (p. 15), tragedia din vara anului 1940 fiind și urmarea acestui fapt.
Pînă aici, m-am străduit să rezum cît mai fidel teza autorului. Înainte de a spune ce părere am despre ea, dator sînt să precizez că documentația cărții este foarte solidă. Alberto Basciani a văzut numeroase fonduri inedite de arhivă din România, Republica Moldova și Italia, a examinat principalele colecții de documente și a parcurs o bibliografie exhaustivă. Toate faptele menționate sînt riguros documentate – dovadă și consistentul aparat critic. Din acest punct de vedere, așadar, autorului nu i se poate obiecta nimic. Problema cărții este, după opinia mea, în altă parte. Este una de anvergură a explicației și – în fond – de înțelegere a trecutului. Iată de ce.
Se poate cădea de acord asupra faptului – pe care Alberto Basciani nu obosește să-l repete – că guvernarea românească a Basarabiei a avut numeroase carențe. De asemenea, că stilul ei a fost arogant și autoritar, ceea ce nu i-a atras adeziunea mozaicului de populații locale, fie că vorbim de păturile rurale țărănești (majoritar autohtone), fie de minoritățile urbane. Cum explicăm însă aceste neajunsuri? Autorul le pune pe seama unei politici naționaliste mioape, care nu urmărea „integrarea reală” a provinciei în cadrul României Mari, „ci o asimilare precipitată și superficială a întregului teritoriu și a tuturor locuitorilor” (p. 130), fără a ține seama de „trăsăturile sale specifice” (p. 222). Dar nu tocmai pentru că a ținut cont de aceste trăsături a fost administrația românească așa cum îi reproșează autorul (minus abuzurile, corupția, favoritismele, considerate și ele de Alberto Basciani a-i fi fost caracteristice)? Știm prea bine ce diferențe profunde existau la 1918 între Basarabia și celelalte provincii reunite cu Vechiul Regat. Masiv rusificată și colonizată, cu o populație românească preponderent rurală, ținută mai bine de un secol într-o subdezvoltare cronică, devastată de război, bîntuită de dezordini și ținta constantă a unei intense propagande bolșevice, Basarabia se preta prea puțin unei uniri … flexibile, de felul celei preconizate de autor. Soluția mai logică (impusă, de altfel, și de cultura politică dominantă în Europa postbelică, care excludea federalismul) era guvernarea centralizată a provinciei și integrarea elitelor locale în politica României Mari. Cum am spus, Alberto Basciani nu ignoră particularitățile situației basarabene din perioada respectivă, net deosebite față de cele din Transilvania și nordul Bucovinei (cu care nu le compară totuși niciodată). Numai că, deși le semnalează, el nu le acordă niciodată vreun loc în interpretările sale, preferînd să pună „dificila unire” a noii provincii cu România numai pe seama îngustimii de vederi a guvernelor de la București. Explicațiile sale rămîn unilaterale. Tocmai din această cauză, ele devin uneori și contradictorii. Iată un exemplu.
Cum am menționat de mai multe ori, Alberto Basciani afirmă că Bucureștiul nu a urmărit o „integrare reală” a Basarabiei în noul cadru teritorial, ci doar „asimilarea [ei] precipitată și superficială” (p. 130). Tot el scrie însă, puțin mai încolo, că „nimic n-ar fi mai departe de realitate decît imaginea unei tranziții liniștite de la sistemul țarist și, mai tîrziu, … autonom către modelul centralizat al noii Românii”. „Pentru Basarabia [anii imediat postbelici] au fost vremuri extraordinar de dificile, care și-au pus definitiv amprenta asupra unirii acesteia cu patria-mamă” (p. 136). Perfect adevărat! Aceeași concluzie judicioasă reapare după numai cîteva rînduri, cînd autorul constată că „problema terorismului” (tot în Basarabia, se înțelege) a fost „chiar elementul principal care a îngreunat cursul normal al vieții civile și integrarea armonioasă a Basarabiei în statul român” (p. 137; sublinierea îmi aparține). Peste alte cîteva pagini, constatarea se repetă în legătură cu „operațiunile de gherilă ale diferitelor bande”, judecate – de asemenea, corect – drept „nefaste” pentru „procesul de întoarcere la normalitate… și pentru recunoașterea unanimă a autorității române în ochii locuitorilor” (p. 149).
Dar, dacă lucrurile stau așa (și, într-adevăr, așa au stat), nu era mai normal să consideri că imposibilitatea unei „integrări reale” a Basarabiei în România întregită (să admitem, de dragul demonstrației, că nu a fost „reală”) s-a datorat și acestor factori care, inserați într-un tablou comprehensiv al situației de atunci, ar explica-o mai bine? De ce să pui „dificila unire” exclusiv pe seama unei politici centralizatoare și a unei administrații locale proaste, incompetente și corupte? Acestui punct de vedere i s-ar putea obiecta că autorul vede situația numai „în negru” pentru că „a lăsat documentele să vorbească”. Argumentul nu ține. Cel puțin nu în totalitate. O restituție cu adevărat comprehensivă a trecutului pornește – sigur că da! – de la documente (indispensabile în orice demers de acest gen). Ea nu poate însă ignora contextul istoric al producerii lor, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Numai acesta, cu multitudinea posibilelor corelații între evenimente, fapte, fenomene etc., stabilite prin conjugarea și interpretarea comprehensivă a tuturor mărturiilor lăsate de ele – ceea ce le dă sens și semnificație – este capabil să confere reconstituirii trecutului – oricărui trecut – complexitate, profunzime și echilibru. Or, aceste trăsături mi se par absente din carte.
Pe de altă parte – mă întreb –, să fi fost integrarea (recte unirea) Basarabiei cu România, într-adevăr, ratată, cum sugerează autorul? Pe ce ar fi trebuit să se bazeze ea pentru a fi „reală”? Nu pe „mărunțișuri naționaliste”, scrie Alberto Basciani, ci „pe elemente mai consistente și mai concrete” (p. 15). Despre ce „elemente” e vorba, nu aflăm însă niciunde în cartea sa. Conchidem că unirea din 1918 nu a adus nimic mai bun acestei provincii comparativ cu perioada ocupației țariste. Cît despre marile reforme democratice dintre 1918-1923 din România (despre care autorul nu spune nimic), nici ele nu par a fi avut aici vreun efect semnificativ.
Ceea ce reproșez istoricului italian – o spun din nou – este unilateralitatea explicațiilor. Din acest motiv, reconstituirea sa istorică rămîne parțială și, pînă la urmă, neplauzibilă; la fel de neplauzibilă ca și reconstituirile inverse, care supralicitează numai ce este pozitiv.
_______
Alberto Basciani, Dificila unire. Basarabia și România Mare (1918-1940). Prefață de Keith Hitchins. Traducere din italiană de George Doru Ivan și Maria Voicu. Editura Cartier, 2018

Despre farmecul și riscurile conversației critice (Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi. Cartea din mâna lui Hamlet)

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

Vitalie CIOBANU

Critic literar important și poet inconfundabil prin tonurile sale orfice, de invocație ancestrală, Andrei Țurcanu a ajuns la etapa scrierilor decisive, cu care își este dator orice exeget serios. Un asemenea proiect dedicat unei istorii literare a Basarabiei, „a vârfurilor, a valorilor fundamentale”, este anunțat prin volumul Cartea din mâna lui Hamlet, scris în colaborare cu Nina Corcinschi, ce poate fi privit ca un mesager al viitorului opus magnum, dorit, visat, prezumat. Volumul dialogic, apărut la Editura Cartier în 2017, s-a scris în timp, a urmat o desfășurare imprevizibilă, precum orice aventură intelectuală, aproape ca o carte de ficțiune, cu fragmente publicate în câteva reviste literare (inclusiv în Contrafort). O întreprindere critică implicând rigoare, spirit analitic, dar și arta dozajului, spontaneitate, inspirația formulării. O muncă de echipă în care e căutat timbrul și frazarea potrivite convenției desfășurate în mai multe capitole-secvențe.
În Cuvântul înainte al cărții Nina Corcinschi vorbește despre o istorie literară de natură sociologică și filosofică, rezultată în urma acestor convorbiri, întrucât „literatura și cultura noastră (…) nu pot fi înțelese, în complexitatea lor, fără descifrarea contextului istoric, a conexiunilor social-politice și de mentalitate.” Or, Andrei Țurcanu „a urmărit constant înrudirile literaturii cu puterea, interconexiunile lor bizare, maladive, care au creat o anumită literatură, dar și raportările inverse, când literatura produce o anumită forma mentis a oamenilor locului.” (p. 7)
Andrei Țurcanu este probabil criticul cel mai potrivit să vorbească despre epoca servituților prin care au trecut scriitorii basarabeni în anii ocupației sovietice. Îl avantajează vârsta, e un șaptezecist situat convenabil între două generații literare – șaizeciștii și optzeciștii –, e un bun cunoscător al materiei pe care o predică, un cititor foarte versat. Îl ajută și experiența intelectualului care s-a scăldat în „iezerul” politicului basarabean, ca actant, constructor de paradigme și strateg electoral (cu un bilanț, e drept, amar pentru el și dezastruos pentru Republica Moldova).
Ce uimește însă în această carte, căreia formula de dialog „îi dezleagă mâinile”, îi permite să evite morga discursului academic, este spiritul disociativ, apetitul deconstructivist, talentul lui Andrei Țurcanu de a țese narațiuni critice și… lirice, pentru că scrisul său este impregnat de o patimă a logos-ului (ca să-i preluăm vocabularul) irepresibilă. Andrei Țurcanu e locuit de un daimon al rostirii și trăirii paroxistice. Așa l-am cunoscut și eu, mulți ani în urmă ca student, mistuit de fantasme, vorbindu-mi extaziat despre proiectele sale literare. La fel de posedat l-am regăsit și în primul său volum de poezie, Cămașa lui Nessos, volum căruia i-am fost lector la editură, dar și în textele publicate ulterior.
Și în dialogul său cu Nina Corcinschi Țurcanu nu se dezminte: are un discurs arborescent, elaborat cu migală, saturat de metafore livrești și referințe biblice. Amintind de suferința refulărilor din acele timpuri, de supliciul nerostirii, am impresia că povestește despre sine, când evocă paradoxala libertate a artistului de dinainte de 1989: „Unui „Dedal” ce scrie pentru sertar, conștient că n-ar putea să existe dacă nu scrie, nu-i mai trebuie „materii”, „stofe” cu care să-și confecționeze „aripi” de zbor. Pur și simplu, el nu are nevoie de meșteșugul aripilor. Prins în labirintul unei puteri istorice totalitare, el este „liber-liber”, „înfășurat în curcubeul” operei sale. Labirintul cu toate capcanele și opreliștile înspăimântătoare nu mai contează. În tenebrele cavernelor sale a coborât o lumină care le conține pe toate cele ce țin de Calea Meșterului spre Ființă: cerul, soarele, universul întreg. Iată și o așezare a lucrurilor într-o albie firească. „Ai grijă de inimă (sau de imaginație) mai mult decât de orice altceva, căci din ea provine sursa vieții”, citim în „Cartea proverbelor” (4; 23). Or, imaginația ca „sursă a vieții” e cu totul altceva decât imaginația ca exercițiu gratuit evazionist. Sau, cu vorbele lui Iisus: „Prin cuvintele tale te vei salva, prin cuvintele tale te vei condamna.” (p. 19)
Andrei Țurcanu nu se mulțumește cu suprafețele, nuanțează, psihanalizează. Opresiv pentru talentele autentice, totalitarismul a fost o scuză a mediocrității, un alibi pentru eșecurile literare. Și nu e vorba doar de scriitorii frânți în Gulag, precum Nicolai Costenco. Criticul are îndoieli că în condiții de normalitate unii autori basarabeni ar fi scris mai bine. De pildă, George Meniuc, pe care-l consideră destul de minor, dincolo de aura ușor adulatoare ce-i însoțește posteritatea. Alte nume inegale, puse în balanță: Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Mihail Ion Cibotaru… Chiar și lui Grigore Vieru, pe care, câteva pagini mai jos, îl apără cu o fervoare exagerată de „iconoclastul” Iulian Ciocan, nu-i trece cu vederea defetismul: „Cu o teamă de neînvins în fața Molohului cu numele URSS până în ultima clipă a căderii imperiului sovietic, poetul n-a fost în stare să riște nici în al doisprezecelea ceas măcar” (p. 23) Pasajele lui Andrei Țurcanu despre colaboraționismul, lașitățile sau acomodările intelectualilor basarabeni cu regimul sovietic sunt demne de tipologia lui Miłosz din Gândirea captivă, și-l apropie, poate fără să vrea, de scepticismul mai tinerilor scriitori.
Această literatură „călduță”, refugiată benevol în cârlionți primitivi și exotici, nemaivorbind de scrierile aliniate partinic, nu s-a rezumat doar la mutilarea spiritului creator, observă criticul cu acuitate: „Marele, profundul, tragicul martiraj al Basarabiei sovietice în domeniul ce ține de „literatură și artă” este cel suportat de gustul public. E vorba de inocularea în cititorul de masă a unei idei deformate, perverse, reducționiste, ideologizante și retardate, despre scris și despre tot ce ține de domeniul esteticului.” (p. 27) Motiv pentru care, aș spune și eu, atât cât cunosc, în fața librăriilor din RSS Moldovenească nu se făcea coadă la operele „scriitorilor sovietici moldoveni”, precum în România obsedantelor decenii comuniste, la romanele lui Preda, Buzura, Breban, Țoiu, Sorin Titel…
Represiunea a fost mult mai brutală în Basarabia, rupturile în creația scriitorilor adevărați mai dureroase, cu efecte incomparabil mai devastatoare (exemplul cel mai elocvent, amintit de critic, fiind Vladimir Beșleagă care nu și-a mai revenit după respingerea romanului Viața și moartea nefericitului Filimon). Un singur disident, Ion Druță: Țurcanu evocă războiul acestuia cu Ivan Bodiul, cerberul comunist de la Chișinău. Tot Druță a adus o înnoire a peisajului literar, un fior de lirism autentic prin Frunze de dor (cu atât mai șocantă, aș adăuga, opțiunea sa politică moldovenistă de după 1991, căci derapajele unor nulități literare nu interesează pe nimeni!).
Stimulat de întrebările bine țintite ale interlocutoarei sale, complementare sau voite în răspăr, Țurcanu trece literatura șaizecistă printr-o grilă de interpretare sui generis, subsumând-o unor concepte… mai puțin savante, oarecum artizanale: estetica reazemului(specifică replierilor în rusticul recuperator, erau primejdioșii ani ‘50) și estetica bulversărilor ontologice (mărturisind o încercare de revoltă în raport cu metastaza oportunismului victorios). În prima categorie încadrează poeți ca Vieru, Vodă, Damian ș.a., în cea de a doua, prozatori ca Busuioc, Beșleagă, Vasilache, Druță (Clopotnița, Cervus divinus). O singură absență, inexplicabilă, în acest pluton: Serafim Saka – un frondeur citadin, un non-mioritic mai integru în scris și-n conduită decât unii cozeuri mult lăudați, care jucau, inteligent și ironic, la două capete. Saka: o simplă scăpare, un hiatus deliberat? Numai Andrei Țurcanu o știe.
Poate ar trebui să reamintim că nu citim o monografie despre istoria literaturii române postbelice din Basarabia, un tratat încheiat la toți nasturii, ci o conversație critică. O carte de acest fel își are propria logică, propria regulă a jocului, își are farmecul dar și riscurile implicite: opinii discutabile, sentințe pripite, hiperbolizări de dragul expresiei memorabile: „Într-un sens strict, în literatura română din Basarabia există o singură generație literară, cea șaizecistă.” (p. 69) „Nouăzecismul „demitizant și anti-transcendental” a sfârșit într-un impas ontologic. În urmă – optzecismul înfundat în textualismul minor și narcisiac, iar în preajmă – nimicul minimalist cu o puzderie de veleitari exersând până la saturație retorica bătutului apei în piuă.” (p. 79)
Fraze ca acestea, prea categorice, nu pot fi luate în absolut, sunt determinate de contextul discuției. De exemplu, nedrept și reducționist cu optzecismul, câteva capitole mai la vale Andrei Țurcanu vorbește despre o altfel de literatură, răzbind în faza finală a regimului comunist – o literatură nouă, îndrăzneață pe linie etică și existențialistă, nicidecum „minor-textualistă”. Și citează în această ordine de idei poeți ca Lorina Bălteanu și Grigore Chiper, dar și romanul lui Vasile Gârneț, Martorul (1988), pe care l-a și postfațat: „O scriere de tranziție, cu semne de tăiere hotărâtă a legăturilor ombilicale de viziunea „metafizică” a valorilor și cu accentul deplasat pe patosul dubitativ, pe interogație…” (p. 143) Și decelează afinități între acest roman optzecist și Viața și moartea nefericitului Filimon. „E aceeași încordare și aceeași intransigență de „anchetă” neîngăduitoare… Cu o mare diferență. Răul, la Beșleagă, are chipul „fătului” istoric, al deviantului care ucide. Cruzimea sa are drept țintă și se răsfrânge asupra a toate cele ce țin de „rădăcini”, de memorie. (…) În Martorul înseși „rădăcinile” sunt puse sub anchetă. În obstinația cruzimii lor se descoperă ceva ce exasperează, ceva morbid, dezagregant.” (p. 145-146)
Cartea din mâna lui Hamlet își îndreptățește titlul nu doar prin dilemele sau afirmațiile tăioase ale autorului. Andrei Țurcanu e tentat mereu de confesiune și evocare narcisiacă. Își construiește atent un portret: „…sunt un autodidact absolut. Aula universitară nu m-a atras deloc. Biblioteca a fost ocna benevolă a studenției mele.” (p. 35). „Prin nesupușenie și oroarea de concesii, mi-am asumat cu bună știință un statut de marginalitate perpetuă.” (p. 37) Deplânge mutilarea primului său volumul de critică literară Martor ocular (1983). Citează din poeziile și articolele sale pentru a-și ilustra nonconformismul în raport cu modelele dominante. Amintește și de meandrele biografiei sale: „Terenul literaturii era prea strâmt pentru aspirațiile mele tot mai vizionare. Adâncindu-mă în alte teritorii și afundându-mă în alte limanuri, importanța literaturii a scăzut enorm în ochi mei… Viața scriitoricească revenise… la o rutină literară cu probleme de branșă specifice, cu interese și fricțiuni meschine, unde eu, cu principiile și nostalgiile mele insațiabile de absolut, nu mă mai regăseam” (p. 38) etc. Această nevoie de justificare, de autodefinire patetică, mărturisește o stare de angoasă și nemulțumire. Semn că Țurcanu n-ar mai trebui să-și irosească energiile cu învolburări și angajamente gratuite, ci să se dedice proiectelor sale cărturărești. Clepsidra e nemiloasă.
„Îmi place să regăsesc în textele literare basarabene, dincolo de savorile estetice și rafinamentele stilistice, ceva care să mă trimită la frământările dramatice ale oamenilor locului, ai celor de azi și ai celor de ieri, la urcușurile și căderile istoriei, ale celor cu ecouri directe, vii, palpabile în izbânzile și confuziile noastre mari sau mici. Din toate acestea îmi place cum se încheagă și se descoperă vraja limpede a unui destin comun, cum se aleg sensurile trecerii/petrecerii noastre prin timp.” (p. 178)
O profesiune de credință ce pare să confirme rezerva structurală a criticului față de „ludicul”, „evazionismul estetic”, „precaritatea ontologică”, „divagările speculative” ale unor confrați din branșă, cu care Andrei Țurcanu se află într-o polemică declarată. Cartea din mâna lui Hamlet ar fi meritat cu siguranță premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru anvergura perspectivei critice pe care o proiectează. Și ar fi luat acest premiu, afirmă unii, dacă nu ar fi deranjat prea multe orgolii, dacă nu ar fi suscitat reacții acide, cărora Andrei Țurcanu s-a grăbit să le răspundă la fel de pătimaș și uneori nedrept. Este însă o carte vie, incitantă, provocatoare, te îndeamnă la lectură, la o confruntare de opinii. Nu acesta e visul unei literaturi care nu vrea să putrezească pe raft?
_______
Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi. Cartea din mâna lui Hamlet. Dialog. Editura Cartier, 2017

Regulament mini-concurs Cronopedia 3 – epigrama, cu tema „Zâmbete estivale”

Regulament mini-concurs Cronopedia 3 – epigrama, cu tema „Zâmbete estivale”

Acest Regulament specific este o completare a Regulamentului general poatat aici: REGULAMENTUL GENERAL AL MINI-CONCURSURILOR CRONOPEDIA 3 (de sociali….

 

Pentru această ediţie vă propunem, în cadrul mini-concursului Cronopedia 3 un mini-concurs de epigrame estivale.

 

1. Genul literar abordat: Epigrama

 

Epigrama (din latină epigramma, prin franceză épigramme) este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc.

Epigrama este o formă fixă de poezie, cu un conținut satiric, umoristic, aforistic sau poetic, ce ține de ascuțime și de arta ingeniozității, având o structură binară ce-i conferă simetrie și opoziție între argument și contrargument. Printr-un mecanism epigramatic, această structură naște o tensiune numită „epigramatică”, descărcată printr-o „scânteie”, o surpriză ce poartă numele de poantă.

 

2. Tema genericăZâmbete estivale. Fiecare epigramă va avea un titlu conceptual de maxim 5 cuvinte; din care cel puţin unul să sugereze ideea de estival.

 

3. Număr de texte admise pentru un concurent: 10.

 

4. Condiţii speciale ale ediţiei: – nu sunt.

 

5. Organizatorii ediţiei: Lenuş Lungu, Ioan Muntean, Petru Plătică.

 

6. Valoarea premiilor (diplomă tipărită şi în plus):

– premiul I – 60 lei (pachet 3 cărţi)

– premiul II – 40 lei (pachet 2 cărţi)

– premiul III – 20 lei (pachet 1 carte)

 

Textele participante se vor reuni într-o culegere editată de Biblioteca Cronopedia în format electronic. Culegerea poate fi şi în format tipărit în măsura în care sunt asigurate tipărirea a 50 exemplare (15 lei pe exemplar).

 

Adresa de comunicare pentru mini-concursul Cronopedia este:cronostaifas@gmail.com, cu menţiunea Epigrama.