Licitaţie

 

din colecția de șerpi
l-am ales pe cel mai veninos
la licitație s-a prezentat numai adam
ținea în palmă trei mere
în retină se reflecta ochiul hipnotic al șarpelui
până să liciteze
merele
s-au umplut de viermi
și viermii au devenit apoi pământ
și din pământ privea cineva
la fel ca altădată
Adina Vîlceanu
25.05.2019
Reclame

Adun

 

 

 

adun
într-un buchet de trandafiri
viziunea vieții
care mă-nconjoară –
aceste clipe de iubire pură
pentru întâia și a mia oară…

adun
aceste clipe, ce-n tăcere
din inimă… în taină au ieșit –
vorbind cu soarele și luna
cu glas de Înger fericit…

adun
cu sângele-mi în piruete
suavii fluturi de lumină –
spunându-i timpului
ca să aștepte
un anotimp mai fain
să vină…

adun
doar diminețile cu soare
ce au în ele-un zâmbet plin –
de mângâiere și culoare
când simt, că-n viață
des suspin…

adun
desigur, strălucirea
din ochii celei ce-o iubesc –
ce cheamă-n noapte
luna plină
cu-n madrigal
de cânt Ceresc…

adun
din trupul tău plăcerea
ce mă numește-al tău iubit –
când dornic sunt
de-o poezie
care mă face fericit…

Vladimir Nichita / Australia.
13/06/2019

Cronică de carte: „Alchimistul. Amintiri cu și despre Dinu Lipatti”, ed. Fabian Anton

Cronică de Luana Stroe

Odată cu centenarul Dinu Lipatti din 2017, au apărut mai multe volume care recuperează, într-o formă sau alta, bucăți din viața privată sau cea concertistică a lui Lipatti. Volumul îngrijit de Fabian Anton, Alchimistul. Amintiri cu și despre Dinu Lipatti, vine, cu siguranță, în continuarea acestor apariții editoriale. Ideea unui volum care să reunească cronicile muzicale și mărturiile celor care l-au ascultat pe Dinu Lipatti concertând e, în sine, cum nu se poate mai nimerită. Totuși, unele neajunsuri există.

Fabian Anton este aproape cu totul absent din ediția pe care o îngrijește. Volumul începe, ex abrupto, cu un articol nesemnat, de la 1 iulie 1933, despre momentul în care Dinu Lipatti primește, la 16 ani, premiul al doilea la concursul internațional de pian de la Viena. Articolul nu e nici pe departe primul scris despre Dinu Lipatti. Să nu uităm că, la 10 februarie 1933, Lipatti debutase ca solist pe scena de la Ateneu, cu Concertul în mi bemol major de Liszt. Desigur că presa culturală nu a ocolit, la momentul acela, evenimentul. Din fuga condeiului îl pot numi, aproape la întâmplare, pe George Breazul, care va scrie despre acel concert în Cuvântul. Iar acesta e numai un exemplu.

Deci, prin deducție, ajungem la concluzia că editorul nu-și propune să prindă în volum toate cronicile scrise despre pianistul Lipatti. Cum nu contăm pe un cuvânt-înainte sau o postfață, metoda de lucru folosită de Fabian Anton rămâne, de la un capăt la altul, o enigmă.

Dar mai sunt și alte chestiuni incomode. Unele care țin mai degrabă de o oarecare precizie filologică. La un moment dat, Fabian Anton reia pasajele dedicate lui Dinu Lipatti din jurnalul Irinei Procopiu, cu mențiunea „dactilogramă semnată de Irina Procopiu și aflată în arhiva Lisette Georgescu”. Cu siguranță că editorul s-a folosit de dactilograma pe care o citează. Dar, până una, alta, o trimitere către Pagini de jurnal (1891-1950), ediția Georgetei Filitti din 2016, ar fi fost cu siguranță soluția cea mai la îndemână. La urma urmei, toate însemnările Irinei Procopiu selectate de Fabian Anton există și în ediția apărută la Polirom.

La fel se întâmplă și în cazul textului care dă titlul acestui volum: Dinu Lipatti alchimistul, „text semnat de Lisette Georgescu și datat 1981”. De dragul preciziei, nu ar fi fost lipsit de importanță că textul cu pricina este din volumul Momente de viață, apărut în ’83 la Editura Muzicală.

Neglijențe de tipul acesta bemolează reușitele unei ediții care, altminteri, ar fi avut toate datele să fie strălucită.

Totuși, o încercare de tipul celei făcute de Fabian Anton deschide apetitul pentru o revizitare a lui Dinu Lipatti. De data aceasta, din postura de pianist concertist. La urma urmei, volumul adună la un loc o bună parte dintre textele care s-au scris despre Dinu Lipatti, de la Cella Delavrancea și până la Constantin Argetoianu.

Din textele selectate aici, portretul lui Dinu Lipatti se reconstruiește cât se poate de unitar, fără niciun fel de asperități sau tușe stridente. Pare că cei care l-au ascultat pe Dinu Lipatti în concert au rezonat la unison. Faptul poate părea ușor deconcertant. Cronica muzicală e, la urma urmei, un gen cât se poate de subiectiv. Și totuși, mărturiile din acest volum (și nu numai) converg.

O explicație întrucâtva poetică a acestui fapt oferă, într-un loc, Baudelaire, atunci când descrie uvertura la Lohengrin de Wagner. El își dă seama că notele proprii seamănă cu cele din caietul de sală, împărțit înaintea concertului, iar acestea, la rândul lor, au puncte comune cu ce scrisese, mai înainte, Liszt despre partitura wagneriană. Cum explică Baudelaire? Emoția pe care Wagner o transmite nu e una construită doar pe temeiuri estetice, ci e interiorizată de compozitorul însuși, iar apoi de auditoriu. Putem spune că ceva similar se întâmplă cu cei care scriu despre concertele care l-au avut ca solist pe Dinu Lipatti.

Iată ce spune, într-un articol din ’41, Romeo Alexandrescu: „Dinu Lipatti a desemnat în cea mai rafinată frăgezime a liniilor lor, în expresivități de subtilă gravură a timpului, paginile nemuritoare ale Concertului în Re minor”. Și iată ce spune Matei Călinescu, tot despre Dinu Lipatti, într-un pasaj care, deși nu e inclus în antologia despre care vorbim, demonstrează forța de iradiere a muzicii lui Lipatti: „Orașul înzăpezit și înghețat, străzi cu circulație minimă. Chopin cu Dinu Lipatti: broderii delicate, degete agile care împung straturi groase de timp” (Un altfel de jurnal)

Francesco Petrarca ( 1304-1374)

Poet și gânditor umanist italian. S-a născut în familia unui notar florentin. A studiat dreptul la Montpellier și și-a încheiat studiile la Bologna. A scris tratatul filozofic Despre disprețul față de lume, în care cânta dragostea față de femeie. Era fascinat de lumea antică, fapt care este evident în autobiografia sa, Scrisoare către urmași. De o însemnătate remarcabilă sunt versurile sale de dragoste, închinate iubitei sale Laura, pe care a cântat-o până la moarte. Lirica sa a avut o influență covârșitoare asupra evoluției întregii literaturi europene.
Scrieri: Un poem despre al doilea război punic, Africa, Canțonierul, cea mai renumită creație a sa, dedicată Laurei ( titlu italian, Rime in vita e morta di Madonna Laura), care conține sonete, canzonette, balade, madrigaluri; poemul Triumfuri.

* În treburile omenești nu există nimic desăvârșit și nu există muritor căruia, chiar și cel mai timid critic, să nu-i găsească un motiv pentru a-l terfeli.

* Totul devine mai greu, îndreptându-se spre final, cea mai funestă greșeală e ultima, și o singură oră funestă pronunță sentința pentru toți anii vieții.

* Cel mai bine e să scri așa cum albinele culeg mierea: nu lăsând florile neatinse, ci ducându-le în stup, unde din multe și diverse rezultă ceva unic, diferit și mai bun.

© Lenuș Lungu

Călătorie captivantă pe Dunăre de-a lungul Dobrogei, spre Marea Neagră

Autor: Sinziana Ionescu

„Trecătorule!… opreşte-ţi paşii când ai ajuns în faţa Dunărei. Oricât de grăbit vei fi, rămâi pe loc câteva clipe; meditează şi contemplă în tăcere maestatea străvechei ape – Fluviul-Rege – pe care lumea antică îl diviniza ca pe o sacră personalitate. În legendele, în credinţele celor vechi, apa aceasta avea darul de a spăla de păcate“, consemna Jean Bart, în călătoria sa de la izvoarele Dunării din Pădurea Neagră până la vărsarea în Marea Neagră. El este cel care a scris nemuritorul „Europolis“ despre viaţa Sulinei, cel mai estic punct al României.

Iată câteva dintre rândurile aşternute de Jean Bart în cursul călătoriei sale pe ape, respectând grafia autorului:

„Continuăm drumul spre Răsărit, ajungem la Silistra. Pe vremuri, celebra cetate Durostorum, care era cheia Moesiei inferioare. Se zice că aci s`ar fi născut Actius, învingătorul lui Attila. Pe timpul lui Iulian al II-lea, creştinii de aci au fost crud persecutaţi; mulţi din ei erau aruncaţi în foc. Nod strategic fu pe vremuri mărul discordiei între români şi bulgari, sangiac turcesc, frontieră artificială, podgorie bogată. De aci Dunărea se desface în două braţe: Borcea şi Dunărea propriu-zisă. Pe Borcea, la vreo 7 kilometri e oraşul şi portul Călăraşi. Portul acesta e foarte tânăr, întocmit de prinţul Ştirbei, ca şchele de încărcare a cerealelor din Bărăgan. Se crede că pe aci ar fi trecut Dunărea Alexandru Machedon cu armata sa. Datele scrise ne-au rămas dela un martor ocular, Ptolomeu, general macedonean. Pe drumul nostru întâlnim orăşelul Ostrov, în faţa grupului de insule Hojea. Mai la vale, după Dervent, ajungem la Raşova, unde se găsesc ruini romane. Dela Dunăre, pe aci e cel mai scurt drum spre Adam-Klisi.

De aci, cursul Dunărei se îndreaptă spre Nord, în dreptul ostrovului Hinogul se găsesc urmele marei cetăţi Axiopolis; în apropiere se vede şanţul cu numele de Valul lui Traian. Se zice că ar fi lucrat de Teodosiu cel Mare. În groaznicele lupte cari s-au dat în această regiune în campania din 1916, escadra de monitoare a dat un preţios ajutor. Sub focul bateriilor inamice, escadra a executat o mişcare ofensivă în spatele frontului inamic. Makensen a destituit pe comandanţii bateriilor de pe maluri.

Din dreptul Raşovei ne apare proectat pe cer, ca o imensă recea de paianjeni, grandiosul pod de la Cernavodă. Este, desigur, o măreaţă şi gigantică operă, o rară întrupare a geniului omenesc. Nu are pereche nicăeri în Europa. O măiastră îmbinare de technică şi artă în aşa de uriaşe proporţii, încât face o impresie de neuitat. De jos, picioarele pilele de granit par fine şi svelte, iar armătura suspendată compusă de miriade de bare şi corniere nituite, pare o complicată dantelă mecanică, lucrată c’o precizie matematică.

Urmărind linia metalică ce leagă cele două maluri te gândeşti la înţeleptul rege Carol, care se zice înainte de a primi coroana ce i se propunea a privit lung la o hartă şi, lunând un creion, a tras o linie de la Londra la Bombay – linia dreaptă trecea prin Bucureşti, Cernavodă, Constanţa.

Tot mergând spre Nord, printre bălţile dintre Borcea şi Dunăre, în dealurile dobrogene martore ale luptelor din vechime şi până la cele din ultimul război, ajungem la Hârşova, vechiul Carsium, poate de origină dacică zidită pe un mal stâncos pe care Dunărea îl roade formând anafoare şi contracurenţi primejdioşi navigaţiei. În Evul Mediu era cuibul unor hoarde de tătari. Trupele lui Mihai sub comanda lui Preda Buzescu, trec Dunărea pe ghiaţă, cuprind şi jefuesc cetatea a cărei fortificaţie fusese lucrată pe timpul lui Ludovic, regele Ungariei. În răsboaiele dintre turci şi ruşi e organizată în cap de pod. În 1916 a fost distrus de inamici sau aliaţi, nimicindu-se şi un muzeu interesant, format în cursul unei vieţi de institutorul Cotov.

Mai jos de Hârşova, în dreptul ostrovului Gâsca, Dunărea se uneşte cu Borcea, primind şi râul Ialomiţa, ca să se desfacă din nou: un braţ pe sub malul dobrogean – Dunărea veche – care trece pe la Măcin şi iese tocmai la Ghecet, în faţa Brăilei. Navigaţia obişnuită urmează numai în lungul malului stâng. La Măcin, în 1877, a fost torpilat un monitor turcesc.

Înainte de a ajunge la Gura Ialomiţei se găsesc urmele cetăţei de Flote sau de Floci. Unii cred că numele ar veni de la Flossis, cum se chema partea de jos a Ialomiţei, alţii susţin că numele vine de la lâna oilor adunată aci de la turmele cari treceau în Dobrogea la păşune. Tătarii se instalaseră aci transformând-o într-o cetate tare. Mai la vale există un punct numit Vadul Oiei“

„Mai la vale de Reni, sub poalele dealurilor Dobrogene, apare portul Isaccea. (Vadul lui Isac). Cică pe aci ar fi trecut Dariu Histaspe (Regele Regilor), pe la 513 înainte de Christ. După datele istorice şi constatările geografice nu putea fi alt punct de trecere a fluviului în această regiune. Isaccea a servit totdeauna ca punct de trecere, pentru care a şi fost socotită ca cheia Dobrogei, căci din acest punct pleacă trei drumuri spre interior“.

După ce face o descriere pe larg a braţelor Dunării şi a aşezărilor din Delta Dunării, Jean Bart mai spune: „Navigi câteva ceasuri şi te pomeneşti că ai în faţă aceleaşi localităţi pe lângă cari ai trecut. Până la mare nu întâlneşti nici un port. Sălbătăcie peste tot. Nesfârşite păduri de stuf şi gheoluri bogate în peşte. Navigaţia pe acest braţ este foarte rară. Nu sunt curse regulate de vapoare ca pe celelalte braţe ale Dunărei. Mai mult pescarii se folosesc de acest drum de apă. În deltă — regatul ţânţarilor şi patria lăcustelor — nu sunt drumuri, oamenii circulă cu lotca prin gârlele cari leagă lacurile cu Dunărea. O lucrare de mare importanţă a executat Direcţia Pescăriilor Statului. Din gârla Dronov, care lega Dunărea cu lacul Razelm, s-a lucrat un canal navigabil (Regele Carol I).

Intrând apă dulce în Razelm, în câţiva ani producţia de peşte s-a înzecit. Chiar la gura Sf. Gheorghe e satul de pescari Catarleţi, unde este proectată viitoarea gură de navigaţie. Sunt două proecte; unul este pentru tăierea unui canal mai în sus de actuala gură, altul pentru un canal mai jos, spre Portiţa. Ori, în această regiune sunt bancuri de nisip formate de curentul litoral. Adevărul e că: dacă la Dunăre avem observaţii şi studii pe timp de 70 de ani, nu avem destule studii făcute la mare. Numai cu o muncă de câţiva ani, printr-o strânsă colaborare (Marina, Pescăria, Porturile şi C. E. D.), se poate ajunge la cunoaşterea acestei mări, care ne scaldă ţara şi pe care trebuie să o stăpânim în chip efectiv“, notează neobositul călător-scriitor Jean Bart

Irina-Roxana Georgescu: „Singurătatea face parte din noi, exuvial” (interviu)

Interviu de Andra Rotaru

Irina-Roxana Georgescu a publicat volumele Noţiuni elementare (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2018) șiIntervalle ouvert (Paris, L’Harmattan, 2017). „Poezia Irinei-Roxana Georgescu este scrisă cu talent postuman – zic şi eu, cu sfiala unei bătrâne asuprite de poezie «până la sânge»”, a scris Angela Marinescudespre acest volum. Să descoperim câte ceva din culisele scrierii acestui volum, cât și despre „singurătatea unisex”.

Ai debutat cu volumul Intervalle ouvert (Editura L`Harmattan, Paris, 2017). Care-s „mutațiile” care se produc prin traducere, prin procesul de oglindire?

Volumul Intervalle ouvert, apărut la Paris în 2017, este un amplu poem urban. În sine, un volum independent, scris direct în franceză, nu tradus. Procesul de traducere presupune, categoric, oglindire, dar şi metamorfoză – fonetică, sintactică, semantică. Este normal. Totuşi, în acest caz, nefiind vorba de o traducere, nu-mi dau seama cât este oglindire – pentru că nu sunt, totuşi, un vorbitor nativ de franceză – şi cât este contaminare, prefacere, imersiune a unui limbaj în altul.

De ce mai întâi în Franța, apoi în România?

Cred că aşa s-a nimerit, oricât de banal ar părea răspunsul. Ştii şi tu foarte bine: scrii, laşi textele deoparte o vreme – zile, poate chiar săptămâni bune sau luni – până când aproape că nu-ţi mai aparţin şi când decizi să te întorci la ele (dacă mai vine momentul acela), le priveşti cu o detaşare necesară. Pentru volumul în franceză –Intervalle ouvert – am ţinut la o anumită retorică, la o vibraţie interioară ritmată de mecanisme de autoapărare. E o experienţă tare bizară şi frumoasă, deopotrivă, să cauţi răspunsuri la întrebări încă indicibile.

Când avem acces la tot, când ne permitem de la lux la atentate, „moartea rămâne o problemă tehnică”. Atât prea multul, cât și prea puținul produc efecte extreme.

Când avem acces la tot, nu ne rămâne decât să discernem ce putem face cu acest „tot”. E o falsă impresie a accesibilităţii – a deschiderii nelimitate către prezentul rizomatic, în sensul lui Guattari, invadator, invaziv, aparent ofertant, însă constrângător de la un punct încolo tocmai prin diversitatea deschiderilor pe care le presupune; de fapt, cunoaştem parţial, iar propriile adevăruri nu sunt decât radiografia unor momente/experienţe de viaţă/proiecţii personale, lecturi, călătorii, muzici & faze. Poate că era tehnologiei care ne locuieşte volens-nolens ne va salva (sau noi vom dezvolta metode de „rezistenţă”) de la „tehnicizarea” emoţiilor. Poate ne vom adapta, vom găsi formule de supra-vieţuire. Când totul e pe „fast forward”, până şi ceea ce intră în ecuaţia banală a fiecărei zile ne busculează sau ne idiotizează. Iar rutina este strivitoare. La fel cum, la antipod, poate fi prea obositoare, pe termen lung, ieşirea din rutină. Din păcate, greu găsim „le juste milieu”.

Când „suntem prea săraci să trăim ieftin/ suntem prea săraci să ne pese”, cu ce mai putem înlocui realitatea? Ce e mai departe de nepăsare?

Realitatea – ecranul pe care ne proiectăm viaţa, spaţiul-timp al propriilor indeterminări, deziluzii, eşecuri – ne înghite uneori şi nu mai putem şti să deosebim ceea ce ne salvează sau ne sabotează, dacă este, într-adevăr, parte din realitatea noastră sau extindere a „domeniului luptei”. Tabuurile, prejudecăţile, neputinţele, nepăsarea devin graniţe adesea insurmontabile din obişnuinţă sau din greutatea de a privi mai departe de neputinţe, amânări, idiosincrazii.

Când ai simțit că-ți brutalizezi cel mai multpersonajele și/sau limbajul?

E o întrebare dificilă. Personajele pe care le construiesc sunt, desigur, proiecţii, resorturi ale unor experienţe. Ele trăiesc în „poveste”, populează o lume indiferentă la aşteptările sau traumele lor. Cred că asta e cea mai mare brutalitate. Şi mai cred că în literatură putem face orice. Nu există limite pentru ceea ce ne face vulnerabili sau, din contră, ne imunizează la rău.

Dacă ai putea să oprești derularea experiențelor stocate pe hard drive-uri, unde am fi, care ar fi noțiunile elementare care ne-ar rămâne?

Deocamdată, cum nu trăim pe deplin în spaţiul virtual, ci suntem undeva la mijloc – într-o oglindă scăldată deopotrivă de realitate (înnebunitoare, abrutizantă) şi în spirala deschisă interpretărilor, resetărilor, arhivărilor, backup-urilor etc., depinde de noi să ne situăm undeva. Cred că deocamdată încă depinde de noi. Aş zice că suntem, în ciuda balansului continuu, în ciuda instabilităţii perverse, tot sub domnia umanului, într-o sensibilitate care nu se mai recunoaşte, totuşi, drept importantă. Mizez pe noţiunile mele esenţiale: onestitate, demnitate, iubire, disciplina minţii, căutarea adevărului, preţuirea frumuseţii. Într-o eră a postumanului, toate astea ar putea părea desuete. Pentru mine, ele sunt elementare, ca apa sau ca aerul.

Într-o „singurătate unisex”, cum e să-ți fii propriul erou?

Pentru o vreme, singurătatea poate să-ţi fie aliat. Echivalează cu izolarea atât de necesară în situaţii-limită, de recalibrare a busolei, o regândire poate a întregii lumii în care te mişti. Pentru o vreme, însă, asta dacă n-avem cumva vocaţie de monahi. Singurătatea face parte din noi, exuvial. Aşa cum tot din noi fac parte amintirile, trădările pe care le-am suportat, speranţa „mai binelui”. E un prilej bun să căutăm răspunsuri şi, de-a lungul acestui interval, ne zbatem să trăim. „Suntem, cei mai mulţi dintre noi, versiuni de Borys şi Zhenya” – personaje feroce, preocupate să-şi trăiască momentul, uitând că viaţa e şi complicitate, şi căutare a binelui, şi asumarea unor responsabilităţi. Regizorul rus Andrei Zviaghinţev redă perfect metafora singurătăţii în Loveless, filmul său din 2017.

Suntem nişte zoon politikon care au nevoie tot timpul de confirmări: simpla existenţă poate fi înţeleasă eroic când munceşti 20 de ore din 24, sacrificându-ţi timpul destinat familiei pe care poate n-o vei avea niciodată, trăind sub panica ameninţării de a pierde afurisita de clipă – uneori, nu trebuie să faci acte de eroism ca să te simţi strivit sub greutatea propriilor alegeri.

BĂILE LUI DIOCLEȚIAN -MUZEUL NAȚIONAL ROMAN

Muzeul Național Roman (Museo Nazionale Romano) este un grup de muzee din Roma format din patru sucursale împrăștiate în mai multe locuri ale orașului. A fost înființată în 1889 și a fost inaugurată un an mai târziu în timpul unificării Italiei, având ca obiectiv colectarea antichităților din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al III-lea î.Hr.

Băile lui Dioclețian este una dintre cele patru locuri ale Muzeului Național Roman, celelalte fiind Palazzo Massimo, Palazzo Altemps și Crypta Balbi. Astăzi, baia este preluată în principal de Muzeul de Epigrafie, care colectează și conservă texte scrise pe diverse teme din secolul al VIII-lea î.Hr. până în secolul IV î.en. Structura magnifică a băii, cea mai mare din Roma antică, a fost construită între anii 298 și 306 d.Hr. În plus față de păstrarea bazinelor tradiționale de apă la diferite temperaturi (calidarium, frigidarium și tepidarium), baia a inclus și o sală centrală, o piscină în aer liber și multe alte încăperi care au fost folosite în diverse scopuri. Astăzi, o parte din perimetrul băii este ocupată de Biserica Sf. Maria a Îngerilor. Într-adevăr, în 1561, Papa Pius al IV-lea a decis să schimbe baia într-o bazilică cu o mănăstire anexată și ia însărcinat pe Michelangelo să aducă acest lucru la îndeplinire. În 1889 băile au devenit sediul Muzeului Național al Romei antice și au fost păstrate diverse colecții arheologice. Marea mănăstire deține aproximativ 400 de sculpturi care prezintă întreaga gamă de stiluri artistice găsite în Roma Antică. Galeriile mănăstirii sunt dedicate unei expoziții permanente asupra populațiilor preistorice și dezvoltării culturilor lor în Latiu în epoca târzie a bronzului și în epoca fierului (secolele XII-VII), cu referire în special la Roma. Secțiunea epigrafică a fost creată la începutul secolului al XIX-lea și astăzi este complet restaurată. Această parte afișează nașterea și difuzarea limbii latine prin diverse documente scrise.
Sala multimedia găzduiește o instalație de realitate virtuală, ceea ce face posibilă explorarea reconstrucțiilor monumentelor și siturilor situate de-a lungul vechii Via Flaminia, inclusiv Villa Livia la Prima Porta. Camera octogonală, care a devenit un Planetariu în 1928, are o cupolă minunată intactă și astăzi găzduiește sculpturi ale băii. Printre cele mai importante dintre acestea se numără faimoasa Afrodita Sirene, o replică făcută în epoca lui Hadrian de o piesă de către Praxiteles.

 

În interior este expusă o construcție funerară impunătoare și două morminte cu o decorare pe bază de fresce și tencuială, estimată până în secolul al doilea secol î.Hr.

În 1901, statul italian a acordat Colecția Ludovisi Muzeului Național Roman, precum și o importantă colecție națională de sculptură antică. Muzeul a fost înființat în mănăstirea construită de Michelangelo în secolul al XVI-lea și făcea parte din izvoarele fierbinți ale lui Dioclețian și încă sediul său principal.Adaptarea clădirilor cu un nou scop a început pentru Expoziția din 1911 și a fost terminată în 1930. În 1990 sa efectuat o transformare totală, care a împărțit colecțiile în patru ramuri, Băile Dioclețianului, Crypta Balbi, Palazzo Massimo și Palazzo Altemps.

 

 

Crypta Balbi : reprezintă dezvoltarea societății romane și a peisajului urban de la antichitate la perioada modernă.

Palazzo Massimo : „Palazzo Massimo alle Terme” găzduiește una dintre cele mai mari colecții de artă antică din lume. Este spectacolul perfect pentru unele dintre cele mai frumoase picturi, mozaicuri și sculpturi din epoca romană.

 

 

Palazzo Altemps : acesta este unul dintre cele mai interesante exemple ale arhitecturii renascentiste din Roma. Din 1997 este parte a uneia dintre cele patru ramuri care alcătuiesc Muzeul Național Roman.

© Lenuș Lungu

Victor Vernescu Recenzie la volumul „Citadela perpetuă”, autor Nicolae Vasile, editura

Victor Vernescu
Recenzie la volumul „Citadela perpetuă”, autor Nicolae Vasile, editura Neverland, București, 2018

A devenit, iată, un fapt de notorietate ca, la intervale deosebit de scurte în timp, domnul profesor doctor inginer Nicolae Vasile să trimită în piață, în piața de cultură umanistă de astă dată, câte o lucrare, fie ea de proză (romanescă sau filosofică), fie de poezie.
Cartea „Citadela perpetuă” îl poate surprinde pe cititor prin atipicul ei. Și asta pentru că avem de-a-face cu o lucrare în proză în două părți, ambele total diferite una de alta, ambele purtând profund modul de gândire și de a percepe viața de către autor, el însuși un personaj contradictoriu întruchipând când omul de știință, inovatorul în aria tehnologiilor de vârf, când omul de cultură atașat valorilor umaniste. Sau, poate, de fiecare dată același om cu natura sa bivalentă.
Cum spuneam, prima parte a cărții „Citadela perpetuă” [aici mărturisesc că mă aflu într-o neprevăzută confuzie: de ce Citadelă? Am recurs la DEX și iată ce aflu, că citadela este: 1. cetățuie, fortăreață mică; 2. Oraș întărit și 3. Bastion. Ce o fi din toate acestea? Aceasta este întrebarea de început. Și aflu, indus, la sfârșit că, de fapt, este vorba de cel mai complex bastion, de cea mai complicată fortăreață, de cel mai prevenitor oraș pentru că este vorba despre Om, omul cu multiplele lui meandre, deveniri și risipiri] este o culegere de maxime și aforisme de inspirație proprie, o grupare de filosofări pe teme curente, cele mai multe aparent banale. Aș spune, dar, prin raport de înșiruire că, pe ansamblu, este vorba de mici discuții ale autorului cu Eu-l său, explicări intime ale unor gânduri ce frământă mintea omului de cultură într-o societate aflată într-o perioadă de derivă. Întreaga primă parte este, în același timp, o confesiune cu sine însuși, o trăire și o retrăire în care teama de necunoscutul viitor își răspunde prin percepția trecutului. Este zbaterea intelectualului din clipele de inactivitate fizică și/sau de contemplare în momentele de repaos afectiv, memorativ, asociativ dar activ ideatice.
Cartea te pune în gardă, asupra celor ce va urma, încă din motto [elogiu adus misteriosului, dar genialului, Antoine de Saint-Exuperi prin desprinderea unui fragment din cartea acestuia, Citadela]: „Obligă-i să clădească un turn împreună și-i vei transforma în frați. Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunțe”.
Din Cuvântul înainte semnat de Geo Călugăru aflăm că titlul acestei cărți reprezintă caracterul continuu al procesului construcției citadelei interioare a omului, care nu poate fi altfel decât perpetuă, ca și viața, ceea ce mă provoacă să mă întreb dacă nu cumva este o contradicție între mai multe pleonasme? Rămân, de aceea, la propria-mi percepție, considerând fiecare moment de reflecție sau de reflexie ca pe un «gând» independent. Și astfel le voi trata, în cele ce urmează, pe cele care urmează, pe cele care m-au incitat la replici sau la confesiuni.
Pornind chiar de la gândul întâi mărturisesc că nu știu dacă există sau nu Dumnezeu, dar constat prin toate fibrele ființei mele că fără Soare n-am fi putut exista. Să fie, deci, mă întreb, Soarele însuși Dumnezeu? Eu cred că Da pentru că Prea Înaltul nu poate fi decât Prea Luminatul…
Teoria pe care autorul o dezvoltă în Gândul 3 pe tema existențialistă a omului, printr-o disertație filosofică privind sistemul binar, justifică ideea sistemului nostru mai vechi de învățământ care lega filosofia de matematică în una și aceeași facultate universitară. În context, mi se pare interesantă abordarea din punct de vedere laic a relației trup-suflet, pornind de la Descartes și ajungând la permisivitățile noastre, trecând peste legi și canoane.
La întrebarea ce și-o pune în Gândul 4, în ce mă privește îi răspund cu Da [scris cu literă mare]. Pentru că eu însumi simt nevoia să oferim umărul la nevoie sau la necaz celor pe care-i iubim și chiar mai mult, trecând peste tot ce-i omenesc și-i rău, și celor pe care nu-i iubim […iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…].
În Gândul 6, autorul Nicolae Vasile se apleacă asupra gradului în care producem și consumăm cultură: „… relativa lipsă a operelor de sertar după care se ascundeau mulți creatori… defilara plenară a unor producții de proastă calitate care circulă fără nicio opreliște …”. Să nu se mire domnul Nicolae Vasile, dar ideea operelor de sertar nu a fost decât o neinspirată scuză la lașitatea pretinșilor creatori. Față de aceștia eu acord mai mult credit lui Sadoveanu, lui Păunescu ș.a. care, făcând, pe alocuri, rabat de la proprii-le credințe și-au salvat opera ce-i va menține nemuritori în sertarele istoriei. „Ce îi face pe scriitorii de azi să producă, deși nu câștigă?” se întreabă autorul. Pentru cei care nu urmăresc câștigul, dorința, domnule profesor, de a lăsa urmașilor imaginea reală că nu toți gândeam și ne comportam la fel, ar fi un posibil răspuns. În Gândul 11 am aflat un citat din Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, o curtezană a vremii căreia Lovinescu i-a închinat chiar un roman!!! Într-o înșiruire abjectă (deși, poate, reală) de impresii despre Eminescu (în ce mă privește înclin să cred că este vorba, mai degrabă, de proverbul cu vulpea și strugurii acrii) aceasta conchide suveran: „Îl prețuisem mai mult decât prețuia”. Pentru frumusețea discursului eu, domnule profesor, nu ași fi introdus aprecierea lui Eminescu făcută de Mite Kremnitz. Cât prețuia, mă întreb, frivola Mite ca să poată spune ea, cu nedisimilat dispreț, cât prețuia Eminescu?! Fie și ca amorez. Răspunsul îl dă chiar autorul în Gândul 12: „Sunt unii care îl contestă pe Eminescu! …/Ei și! Nici în Dumnezeu nu cred toți”. Sar voit la Gândul 24 pentru corespondența totală de idei: „Civilizație înseamnă mai mult garantarea unor minime sub care nu se poate cădea, decât posibilitatea atingerii unor vârfuri!”.
Dintre multele răspunsuri pe care și le dă (Gândul 26) la problemele/întrebările pe care singur și le inventează și și le pune, multe pot corespunde unei majorități sau unei minorități din rândul cititorilor, precum și invers, consecință a realității vieții mereu diferită, precum diferiți sunt și cititorii. În Gândul 35 autorul avansează ideea că: „Dacă într-un sistem electric punem la un loc plusul cu minusul și nu ies sgândei, înseamnă că sistemul este mort. La fel este și în politică cu dreapta și stânga”. Depinde de schema de legături, domnule profesor și de elementele din sistem… Continuând cu Gândul 36, problemele/întrebările pe care și le ridică/și le pune nu sunt toate de aceeași categorie senzorială. Unele sunt ipotetice, altele sunt virtuale. Cele mai multe, însă, sunt din viața reală. Foarte actuală este constatarea din Gândul 38: „În relația dintre oameni a fi străin este mai bine decât a fi dușman”. La fel, continui eu, cu permisiunea autorului, ar trebui să se opereze și în relațiile de vecinătate: dacă nu vrei să fii prieten cu un vecin, de ce ți l-ai face dușman?
În dezbaterea din Gândul 51 autorul spune: „Este o modă, cum era odată pianul, vioara, înotul …”. Eu zic, totuși, că nu se pot compara. Teama mea este (și sper să nu fie confirmată) că actuala tehnologie și evoluția ei explozivă în domeniul comunicării va conduce la o accentuare a alienării și a înstrăinării omului, astfel încât cele expuse în „Doi pe un balansoar” să fie o culme a socializării intraumane face to face. Logica binară nu este, după părerea mea, o luptă a contrariilor ci o negare a negației care reprezintă, în fapt, versetul biblic cu lipsa de griji a păsărilor cerului [Matei 6/25,26] și acesta nu poate reprezenta un factor de progres. Numai că, prizonieratul în fața calculului matematic nu este neapărat creație ci, pentru marea majoritate, s-ar putea să fie pur și simplu o formă de consum. În ce mă privește rămân un adept al lui Grigore Moisil care „vedea calculatorul ca pe un instrument și nu ca pe un competitor al omului, îndemnându-i pe toți care credeau altfel «să nu confunde ploaia cu umbrela», unde calculatorul este doar umbrela”. „Tehnica de calcul bazată pe ultima cucerire a logicii a condus la primordialitatea calculatorului în raport cu omul, din punct de vedere al puterii de calcul”. Eu cred că este vorba doar de viteză, volum de memorare și cantitate de stocare. Mă îndoiesc însă de puterea de inovare. Tocmai de aceea nu este deloc surprinzător că adevăratul inventator al ciberneticii este un psiholog la origine. La Gândul 52 autorul decretează: „Deșteptul trăiește intens, prostul trăiește bine!” Sunt corecte afirmațiile, dar există și reversul: să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!…
Minunate reflecțiile din Gândul 55: „Erorile vieții vin din forțarea sorții: să vrei să faci fără să știi, să vrei să ai fără să dai!” În schimb, Gândul 57 mă duce cu gândul că mare dreptate a avut Blaga când a spus că veșnicia s-a născut la sat. Ce ne facem însă că, iată, dispare satul… Este ciudată dar, de ce nu, logică constatarea, dar și concluzia din Gândul 60 cu privire la intervalul de manevră al populațiilor migratoare oriunde în lume. Ajuns cu lectura aici, afirm că lucrarea „Citadela perpetuă” merită a fi citită fie și numai pentru Gândul 63, cel ce inițiază pe mulți cititori (în mod sigur) în Zoroastrism și înțelesul vechilor religii. Pentru a incita întreb, ca într-o doară, pe cel ce a citit sau va citi aceste rânduri, de unde vine numele mărcii de autoturisme Mazda? În profanismul meu înclin să cred că Însuși Hristos cunoștea preceptele Zoroastrismului, multe regăsindu-se în Evangheliile canonice din Noul Testament.
Am spus-o, nu odată, riscând în fața religiei, că destinul lui Socrate s-a repetat în viața pământeană a lui Hristos. Dar istoria a demonstrat că nu există diguri de nedepășit în calea evoluției. Este, ceea ce ilustrativ încerca să demonstreze și Labiș în a sa „Luptă cu inerția”. Care era, în fapt, vinovăția lui Socrate? Vina lui a fost că a creeat ideea și a favorizat emanciparea individului reușind, astfel, prima formă de democrație. Conducătorii vechii ordini, conștientizând pericolul ce-i amenința, au forțat moartea filosofului care nu a renunțat la propriile idei. Îmi pare rău că în Gândul 66 autorul a trivializat o idee ce putea apoteotiza o concluzie. Să mă ierte autorul dacă încerc să finalizez altfel Gândul 66: De ce mor filosofii singuri?… Pentru că au o idee la care țin și nu pot împărții filosofia cu tirania.
Problema viermișorilor (Gândul 68) de la Techirghiol mă face să spun: haideți, domnule profesor, să găsim asemenea viermișori și în petrol, și în gaze naturale, și în aur, și în… Poate astfel salvăm România, pentru că în cârmuitori deja nu mai avem încredere.
Mai multe gânduri [1,10,13,27,47,49,58,70,74,87,98,100] sunt în versuri și expun în forme specifice gânduri ce, am senzația, găsesc sens și profunzime doar în acest mod sintetic de exprimare. În ce mă privește, recunosc în fața memoriei Poetului nostru Național că, pentru mine, poezia este menită să sune frumos „din coadă” și să aibă ritm, metru și rimă, să sune cu o anumită muzicalitate chiar și fără a fi pusă pe notele gamei; orice ieșire din aceste formale tipare (dar nu formă fără fond) mie îmi îngreunează lectura.
Gândul 71 se ocupă și de sărbătoarea Crăciunului. Mărturisesc că mie, indiferent de semnificația canonică și religioasă a datei de 25 decembrie, ideea păgână de Crăciun cu întregul său alai de tradiții și de sărbători îmi creează o nespusă bucurie și desfătare sufletească. Tocmai de aceea relația cu realul Moș Crăciun din Gândul 71 mi s-a părut prea rece. În locul „directorului” aș fi prelungit „lecția politică” tocmai pentru a afla, din gura celui care, în naivitatea lui simplă, se dorea să se facă util cu propriile sale observații, cum sunt văzute viața și activitatea din institut. Dar, vorba proverbului, câte bordeie, atâtea obiceiuri de a conduce și de a te informa. Gândul imediat următor, într-un fel sau altul, ajunge să-mi confirme concluziile.
Este foarte interesantă și ca temă, dar și ca tratare (Gândul 75) discuția despre finit și infinit. Totuși, afirmația: „… a iubi mai multe entități nu scade cu nimic iubirea pentru fiecare dintre acestea” o fi și poate fi adevărată dar cred că în acest caz ar trebui să fie vorba de mai multe infinituri (din Evanghelie aflăm că nu poți sluji în același timp și lui Dumnezeu și lui mamona «Luca 16/13»).
Ce poate fi mai trist, se întreabă autorul în Gândul 77, decât o țară în care proștii au preluat puterea prin mijloace democratice, adică prin exprimarea gălăgioasă a unei majorități?” Afirmația luată ca atare este perfect adevărată, dar cum rămâne cu situația în care, printr-o democrație originală, o minoritate zgomotoasă scoate din post o majoritate aflată la butoane? Asemenea termeni precum creație, inovare, cercetare, pozițiile de cercetător, inventator, profesor universitar, academician sunt nu numai pentru autor încărcate de o semnificație aparte. Conceptele de creație și creatori au fost, pentru români, fascinante încă din negura vremurilor. Stau mărturie vechile culturi meșteșugărești, dar și poemele epice precum cel al meșterului Manole. Personal nu pot fi de acord întrutotul cu afirmația din Gândul 80: „Tot atât de adevărat este că activitățile creatoare din domeniile umaniste și artistice au fost aproape exterminate” [în perioada 1945-1989 n.m.]. Sunt, domnule profesor, multe creații literare, artistice și istorice din acea epocă neegalate valoric în ultimii 30 de ani. Însăși descrierea succesivă a dumneavoastră privind goana după titluri și diplome și avantajele aduse de fel de fel de patalamale mă confirmă, iar comparația reziduală este, din păcate sau din fericire, nici nu mai știu cum să spun, în avantajul trecutului.
Minunat, simt nevoia să fac această remarcă, minunat și meritoriu în sens biunivoc, elogiul adus profesorului Marcel Roșculeț (Gândul 88). O țintă bine aleasă, iar „ochitorul” a realizat „musca”. Iar în ce privește Gândul 91, domnule profesor nu am decât o dorință finală și imediată, rugându-mă cu forța educației mele ateiste, să vă audă Dumnezeu.
-*-
Partea a doua a cărții „Citadela perpetuă”, intitulată „Anul, ca cercul” (ce rol are virgula? n.m.) este, în realitate, un baleaj al anului luat lună după lună, cu aprecieri și judecăți personale dar și ritualice, istorice și astrologice. Fiecare lună își are descrisă etimologia consacrată dar și cea populară românească și cea zodiacală. Numai că, în ceea ce privește luna aprilie s-a strecurat, nu știu pe ce căi, o eroare. În România luna aprilie, în limbaj popular nu este florar ci prier, denumire ce sugerează înverzirea naturii și, în tradiția străbună, această lună este un barometru asupra valorii anului agricol ce va urma. Este luna în care Prometeu a furat focul de la zei și l-a adus oamenilor pentru purificare, înnoire și supraviețuire.
Vorbind despre ziua de 1 Mai mi-e greu să înțeleg de ce autorul nu a pomenit nimic despre sorgintea ei revoluționară, pornită tocmai din Cicago în vremea înfiripării capitalismului sălbatec. Cu destula eleganță, în schimb, a știut eschiva eventuale și nedrepte critici de natură străină cursului tematic al cărții pentru nominalizarea zilei de 15 Mai drept ziua familiei după cea a mamei și cea a tatălui; familia ca singura verigă dătătoare de viață întru perpetuarea speciei. Chiar dacă între atitudinea mamei și atitudinea tatălui în raport cu copilul apar note de diferențiere și/sau de particularizare nu-l împiedică pe autor să accepte considerațiunile potrivit cărora „…coeziunea socială se menține prin intermediul copiilor”. La întrebarea mai mult provocată decât firească: „Vom ajunge vreodată o populație globală, cu indivizi fără mamă, fără tată, fără familii, vorbind o singură limbă, cea a calculatorului?”, îndrăznesc să avansez un răspuns negativ având ca argument fie și numai arhaicul proverb că ce e modă ca moda trece. Actuala tehnologie, chiar și cu adausurile din viitor, fie și numai prin faptul că sunt mereu schimbătoare nu pot deveni o tradiție, nu pot deveni un obicei, nu pot deveni demiurgice.
Excelentă și plină de poezie și de dragoste este, curios după părerea mea, prezentarea lunii iulie, luna lui cuptor. Să fie oare de vină și recurgerea la Labiș, la Otilia Cazimir, la…? Și iată că o lună oarecum anostă, așa cum lasă să pară luna octombrie este scoasă din amorțeală și din banal cu numai trei versuri: „Iubește-mă în amintirea/pașilor tăcuți/ascunși în scorburi de uitare”//. Tocmai când umbra copacilor cade odată cu frunzele lor, totul, inclusiv iubirea, se petrec sub umbrela de melancolie a lui Nichita Stănescu: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta//.
Pentru luna decembrie, în slalomul printre datini și evenimente, autorul scoate la rampă și o poezie despre care are o vagă bănuială de a fi o parte a literaturii de sertar. Poezia astfel sugerată de a fi rămas prin niscai sertare, poezia scrisă înainte 22 decembrie 1989 domnule profesor și scoasă la iveală după, s-ar fi putut să nu existe. Am căutat, am întrebat în stânga și în dreapta, am așteptat ca noile edituri apărute ca ciupercile să scoată la lumină din tenebrele ascunzișuri de sertare literatura pitită din lașitate sau din lipsă de curaj fără ca asta să însemne neapărat un pleonasm. Nimic! Vid! Și totuși, „Lostrița”!. Ei da, un singur titlu și, de loc surprinzător, aparținând nuimănui altuia decât „cordovanului” Ion Lăncrănjan.
În rest, mulțumim pentru urarea de final!

N.B. Apocalipsa există și este reală. Ea însă nu este un fapt universal. Există în ființa și viața noastră, a fiecăruia din noi, fie luați ca indivizi, fie ca grup sau grupări …

Samson Bodnărescu

Mărginire

Când e vremea spre-nserare,

Atunci dorul e mai mare;

Soarele când a sfințit,

Atunci dorul e cumplit.

Iar de-i sara luminată

De o lună și de stele,

Atunci dorul mă îmbată

Și în suflet naște jele.

– Aș zbura în lumea mare,

Aș zbura făr’ de-ncetare,

Dus de dor, făr’ de-a ști unde

Calea lungă să-mi opresc;

Cu-al meu suflet m-aș ascunde

Singuratic să doresc.

Lumea n-are încăpere

Pentr-un suflet cu durere,

Lumea-i mică, mărginită,

Pentru-o inimă mâhnită.

 

Samson Bodnărescu

 

Samson L. Bodnărescu (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, comuna Gălănești, județul Suceava – d. 1902) a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea”. A scris poeme cu caracter filosofic idealist, epigrame, elegii și tragediile „Rienzi”, 1868 (inspirată din opera cu același titlu a scriitorului englez Edward Bulwer-Lytton), și „Lăpușneanu-vodă” (1878-1879), de valoare literară minoră.
Versurile lui au fost publicate în „Din scrierile lui…” (Cernăuți, 1884). O ediție nouă de Scrieri a publicat Aurel Petrescu în 1968 în colecția „Scriitori români”.

„Despre el, Tudor Vianu scria: „Este sigur că Bodnărescu a fost un poet de talent, mai cu seamă în mica poezie lirică, de tipul liedului heinian, unde accentele sale pot emoționa și astăzi”. Samson Bodnărescu s-a născut, în urmă cu 165 de ani, la 27 iunie 1840, în satul Voitinel, comuna Gălănești, județul Suceava. După studii primare și liceale făcute în satul natal, la Cernăuți și Rădăuți, Samson Bodnărescu vine la Iași, ca profesor și pedagog la Institutele Unite. Prin citirea întîilor sale lucrări literare și-a atras simpatia membrilor fruntași ai Societății Junimea, care l-au ajutat să plece în străinătate, pentru studii universitare. După patru ani petrecuți la Viena, Berlin și Giessen, în 1870 se întoarce la Iași cu diploma de doctor în filosofie. Aici ocupă postul de bibliotecar la Biblioteca Universității și, ulterior, direcția Școlii Normale Vasile Lupu. Stabilit într-o locuință din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi, Samson Bodnărescu acordă ospitalitate lui Mihai Eminescu și lui Miron Pompiliu. După mai bine de zece ani petrecuți la Iași, în 1879 este numit director la Institutul Anastasie Bașotă din Pomîrla, județul Botoșani. Aici a funcționat timp de 23 de ani, stingîndu-se din viață la 3 martie 1902. Limitată în timp, activitatea literară a lui Samson Bodnărescu începe în 1876, cînd i se publică în revista Convorbiri literare prima sa lucrare, Suferințele, și durează pînă în 1897, cînd termină de compus drama istorică Ilie Vodă. Într-o activitate literară de peste două decenii, Samson Bodnărescu a scris poezii, epigrame, drame istorice, două legende istorice, cronici dramatice, eseuri artistice etc. Începînd să scrie versuri încă de la 16-17 ani, a continuat cu poeme dramatice și cu piesa de teatru în cinci acte Roman și Viorica sau Voința e puterea vieții (1864). Cele două tragedii, Lăpușneanu Vodă (1879) și Rienzi (1868), sînt cele mai reprezentative din creația sa dramatică. Cu excepția lui Titu Maiorescu și Mihai Eminescu, care l-au apreciat, generația sa nu a avut sentimentul valorii sale reale. După o uitare de mai bine de șase decenii ce s-au scurs de la moartea scriitorului, opera sa publicată și inedită a fost restituită contemporaneității prin editarea, în 1968, a volumului antologic Scrieri.”

Iurie Colesnic – În culisele Istoriei: POETUL DE LA RUJNIȚA

SATUL ÎN CARE M-AM NĂSCUT

Leagăn scump al vieții mele,
Sat în care m-am născut,
Cu-al tău cer ș-a tale stele
Mii de ori eu te sărut.

După ani de despărțire,
Trecuți pe-un pământ strein,
Eu cu vechea mea simțire,
Astăzi iar la tine vin.

Căci în trista depărtare
Prea curând m-am săturat
De nădejdele, cu care
Numai tu m-ai legănat.

Te-am lăsat încă-n pruncie,
Încă-n zile de plăceri,
Și de-atunci, a mea junie
S-a răcit prin multe țări…

Am văzut țări fericite,
Mai lin cer decât al tău,
Văi cu mult mai înflorite
Încântau sufletul meu.

Dar ca tine, loc de pace,
Altu-n lume n-am găsit,
Mai mult decât orice-mi place
Cuibușorul meu iubit.

Locul unde fără seamă
La lumină m-am trezit,
Unde numele de mamă
Data-întâia l-am rostit.

Te salut deci dar, câmpie,
Unde în a vieții zori
Pentru-o floare de junie
Culegeam frumoase flori.

Salut vesela grădină
Și căsuța, ce mi-a fost
O lume de comori plină,
Leagăn, scut și adăpost.

Pe voi stânci, și pe voi dealuri,
Și pe tine râușor,
Ce în tulburele-ți valuri,
Ca și viața treci ușor.

Și pătruns de-o amintire,
Mai fac cruce de trei ori,
Când privesc sfânta zidire
Cu-al ei turn plecat de nori.

Toate îmi aduc aminte
Visul meu copilăresc
Și cu mii de glasuri sfinte
Mă îngână și-mi vorbesc;

Încât când mă văd aice,
Aș vrea să fiu copilaș
Și să dorm un somn ferice
Pe-un sân dulce drăgălaș.

Leagăn dulce-al vieții mele,
Sat, în care m-am născut,
Cu-al tău cer, cu-a tale stele
Mii de ori eu te sărut.

Rujnița

Din poezie reiese clar, că poetul a dus o viață zbuciumată, încurcată și plină de regrete. Dar cel mai mare păcat al lui, pe care nu i-l poate ierta posteritatea este acela, că jinduind postul de director al Bibliotecii Universitare din Iași l-a acuzat pe nedrept de furtul unor cărți, pe Mihai Eminescu.

De acolo se trag și judecățile critice, reci, tăioase și pline de subînțelesuri.

În monografia Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” (Iaşi, 1989), autori Nicoleta Popescu, Liviu Papuc, Radu Tătărucă, la pag. 136 scrie:

„Poetul de descendenţă nobiliară D. Petrino (1838-1878) îşi începe activitatea printr-un concediu de două luni, apoi printr-un raport demagogic adresat rectorului universităţii. S-a dovedit şi în bibliotecă (1875-1878) un perfect politician, servil. Având grijă mai mult de măgulirea personală a miniştrilor, decât de interesele instituţiei. Iniţiativele lui Eminescu le-a abandonat, autorităţile nu le-a deranjat, acţiunile curente au mers de la sine (graţie experienţei subbibliotecarului T. Aroneanu) – în concluzie o conducere ternă, fără relief, o perioadă în care în fruntea instituţiei a figurat un nume, nu un om.”

Augustin Z.N. Pop în monografia „Pe urmele lui Eminescu” (Bucureşti, 1978) oferă mai multe dovezi documentare privind perioada, când în fruntea Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi s-a aflat Dimitrie Petrino. Evident că el conturează foarte clar raporturile dintre fostul bibliotecar Mihai Eminescu şi noul director, raporturi care au degradat foarte rapid până la cererea oficială de a deschide un dosar penal pe numele lui Mihai Eminescu. Iar totul a început firesc:

„Funcţionează la bibliotecă până la 1 iulie 1875, când, în urma unui aranjament de culise între liberalii ieşeni, în frunte cu Andrei Vizanti şi organizaţia de centru a conservatorilor, Eminescu, împotriva dorinţelor şi intereselor proprii, fu trecut, pe neaşteptate, revizor şcolar peste judeţele Iaşi şi Vaslui în locul lui Agura.

Încrezător în onestitatea lui Dimitrie Petrino ca poet, confrate şi om, deşi din zvon şi-l ştia duşman personal şi adversar al „Junimii”, Eminescu procedase sumar la darea în primire a Bibliotecii centrale către înlocuitor, printr-un proces-verbal din 2 iulie 1875, în care patrimoniul instituţiei se specifica pe capitole şi cifre globale. Formalitate grăbită şi de faptul că, abia numit, Petrino ceruse concediu pe două luni. Astfel, Eminescu giră mai departe conducerea bibliotecii, suplinind de data aceasta postul din care plecase.” (pag. 171-173).

Un gest pur omenesc din partea lui Eminescu a devenit obiect de şantaj în intrigile unor politicieni al căror instrument docil s-a dovedit a fi Petrino:

„…adresa nr.7364 a ministrului G. Chiţu trimisă lui D. Petrino la 12 iulie 1877 şi înregistrată ca „sosită” peste două zile la Biblioteca centrală este probantă: „Vă rog să-mi arătaţi care este rezultatul proceselor ce aţi intentat pentru reintrarea statului în posesiunea cărţilor şi obiectelor ce s-au constatat că lipsesc de la bibliotecă în timpul pe când D-nii Bodnărescu şi Eminescu au fost însărcinaţi cu direcţiunea şi dacă s-au găsit din cărţi şi câte mai lipsesc”. (pag. 173).

Cei doi au fost nevoiţi să se apere şi să găsească formula salvatoare reieşind din buna cunoaştere a fondurilor bibliotecii:
„Din împrejurările neprevăzute atunci de către Samson Bodnărescu şi Eminescu, s-au păstrat, scrise de mâna lui Samson Bodnărescu, documentele confruntării listelor de „cărţi date lipsă” din diferite fonduri ale bibliotecii, în care totuşi, până la sfârşit, au fost identificate…
…Titlurile semnalate lipsă au fost găsite, când, asistat de organele procuraturii pe care le sesizase, Petrino a făcut verificarea în rafturile instituţiei, aflându-le nu la locul lor, ci în dulapuri şi fonduri diferite. Sistemul de cotare şi de depozitare moştenit de Bodnărescu şi de Eminescu se dovedea defectuos.” (pag. 174).

Magistratul Petre Stoica a decis închiderea dosarului, dar aceasta nu l-a oprit pe Dimitrie Petrino să insiste în ideea de a-i pedepsi pe cei doi foşti bibliotecari. El scrie ministrului în speranţa că acesta folosind presiunea politică să scoată cumva o decizie judiciară favorabilă, ceia ce nu s-a întâmplat. Şi în istorie Dimitrie Petrino a rămas ca un antipod al lui Mihai Eminescu, cu atât mai mult că marele poet s-a dovedit a fi de-o nobleţe sufletească cum mai rar se întâlneşte. El credea în frăţia poeţilor şi de aceea necrologul scris de M. Eminescu la moartea lui Dimitrie Petrino este unul model:

„Dimitrie Petrino, cunoscut şi sub epitetul de bard al Bucovinei, a încetat din viaţă sâmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brâncovenesc. Luni la 4 ore i s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban-Vodă (Bellu-Iu.C), după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălaşa.

Familia sa e originară din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească şi de aici în Bucovina, unde a fost născut Dimitrie. Însurat foarte tânăr cu frumoasa fiică a baronului de Bruchenthal – boier român din Bucovina – fu adânc lovit de moartea soţiei sale, în amintirea căreia a scris cele dintâi şi cele mai bune poezii: Florile de mormânt. Micii broşuri îi urmă în curând un volum mai mare, Lumine şi umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia lui Rolla al lui Alfred de Musset, intitulat Raul. Puţin după aceasta trecu din Bucovina în Moldova. Un defect, rezultat din tifos, adecă surzirea deplină de amândouă urechile, îl făcea impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. Încă ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecii din Iaşi. Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vârtejul jucăriilor politice şi tot prin instigaţiile coteriei politice care îl captivase, a fost impus la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. În această vreme a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în „România liberă” şi cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfârşit, de mortus nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cât despre celelalte calităţi ale caracterului, nu a inteligenţei, ele astăzi nu mai sânt. E bine chiar că de la cei mai mulţi oameni cari se deosebesc întrucâtva de turma cea mare şi neagră, de turma celor răi şi mărginiţi totodată, nu rămân în urmă decât faptele inteligenţei.

Înmormântarea poetului Dimitrie Petrino a fost simplă şi tristă. Câţiva amici politici şi câţiva stimători ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul coşciugului. D.N. Ionescu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit despre drepturile României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanţi, despre hotărârea românilor de a nu ceda Basarabia; ne-a spus că răposatul, fost milionar de mai multe ori şi născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu şi rang, şi-a părăsit ţara, fiindcă era democrat şi voia să trăiască ca democrat, fiindcă despreţuia deşertăciunea lumească şi îşi iubea naţiunea.

Ce trist e a vedea un poet mort şi a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbeşte!?

În o viaţă atât de bogată şi atât de zbuciumată, d.N.Ionescu nu a găsit decât un hârb democratic!

(4 mai 1878)”. (M. Eminescu, Opere. X. Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 – Bucureşti, 1989).

În cu totul alt registru a scris despre Dimitrie Petrino criticul George Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, 1986, pag.423 – 424):

„Dacă Dimitrie Petrino n-ar fi avut o purtare incalificabilă faţă de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el. Omul era antipatic şi n-avea nici un talent. Dar, fiu al proprietarului basarabean Petrachi Petrino (se născuse la Rujniţa în 1838 mai degrabă decât în 1846), era, prin mama sa Eufrosinia, nepot al lui Doxachi Hurmuzachi. Asta îi dădea prestigiu. În 1859 familia se mută chiar la Cernăuca, primită moştenire de la Doxachi. Se întâmplă ca Dimitrie să capete de la un unchi dinspre tată, „contele Petrovici de Armis”, balcanic îmbogăţit, cu hoteluri la Viena, un legat neaşteptat. El începu o viaţă de dandy şi în 1859-1860 cânta vinul la Florenţa. Iacob Negruzzi îl cunoştea de la Berlin, unde Petrino se găsea în 1863-1864, şi după întoarcerea în ţară a amicului. Bucovineanul avea acolo reputaţia unui pierde-vară, a unui „bummler”. Deodată, în septembrie 1864, Negruzzi dădu de el la Copou, în Iaşi. Junele venea de la Berlin în drum spre Bucureşti; cu opriri la Botoşani şi la Iaşi, unde voia să vadă alergările de cai; apoi avea de gând să plece la Viena.
În februarie 1865 era dorobanţ la Botoşani, şi-i şedea bine în uniformă. Din când în când se repezea la Iaşi (V. Alecsandri găsea cutare poezie a lui „plină de un parfum poetic ce încânta”). Aceste agitaţii sunt contemporane căsătoriei lui, fără învoirea părinţilor, la Odesa, cu Victoria, fiica baronului Buchental din satul Mihalcea şi a unei evreice. În august 1867 Petrino era la Botoşani, încurcat în datorii, cu soţia bolnavă, care muri la 8 septembrie 1867, zguduind pe acest om uşuratec…”

Criticându-l dur, totuşi criticul, în concluzie îi găseşte şi un detaliu remarcabil, un calificativ important:
„În provincia lui Arune Pumnul şi a lui Samson Bodnărescu, Petrino e întâiul cu limba nepeltică.”

Rămâne de precizat un detaliu important. Se știe exact anul morții, pe când la capitolul naștere întâlnim mai multe cifre. Unii biografi optează pentru 1836, alții pentru 1838, alții pentru 1846. Pe când George Bezviconi în cartea Necropola Capitalei (Chișinău, 1997) stabilește cu exactitate: „Petrino, Dimitrie (n. 1844) m.1878, poet (Bellu-reg.)”.

S-au scris multe despre Dimitrie Petrino, și multe se vor mai scrie și bune, și rele, dar cu toate acestea Rujnița se poate mândri că a dat lumii un poet…