Valuri albe de visare

Mireasma primăverii

cuprinde zarea

în răsărit de soare și-n apus

sub vraja trilului de păsări

în lacrimile ploii

cerul e mai aprins

sub valurile albe de visare

în frumusețea curcubeului născut

mergem desculți

prin anotimpuri

ne regăsim

sub picăturile albastre

sperăm să cucerim infinitul

în drumul nostru

către nemurire

fiecare zi e sărbătoare

în gânduri colorate de lumină

sub razele de soare și de lună

trăim clipe ca-n povești

din basmele copilăriei

cuprinși în visările nopții

din taina sfântă a rugăciunii,

pentru a cunoaște

înflorirea lumii.

Ciobotariu Maria

Zbor zvelt de fum

Greu se chinuie să-mi crească o aripă îngerească.
Doamne, frică mi-e, de cad în bucăți o să mă sparg;
Printre frunze de trifoi, s-a sfârșit norocu-n doi.
Ca la pașii cei dintâi zarea-mi tremură-n călcâi,
Iar ce ieri creștea firește astăzi tot mai mult descrește.
Și-o să zbor zvelt fum din horn, căci am fost odată pom
În ograda mamei mele, și-o să hoinăresc prin stele…
Când voi părăsi pământul o să-ngenuncheze vântul;
Primul o să-mi iasă-n cale să vuiască-amar a jale.
Încâlcit printre scaieți greu mi-o șterge lacrimi reci;
Ochii să-i aibă la el, umezi, blânzi, de mielușel,
Când mi-o săruta obrazul, drept, întins țină grumazul.
Tăvălinduse-n țărână pân’ la cea din urmă brumă
O să-i cadă capu-n palmă sub oftat de tristă toamnă.
Blând mă-ndemne în final să încalec pe-un nor cal
Credincios și îmblânzit cu-n snop de vise hrănit.
În costum alb, la cravată, plângă cireșul la poartă,

Nu mi-ar fi de o măsură maiestuoasa lui statură,
Iară mărul de la stradă ningă-mă floare zăpadă
Pe la-ncheieturi, pe piept, cu petale de un deșt.
Dii, să spun calului fum, lasă-mi ăl nărav pe drum
Printre stele de pepită, pietricele sub copită!
Lasă-n urmă sperietura să n-aud tropăitura,
Nod în gât, negre mărgele, flutură spaimele mele.
Rămân greierii din mine ca să cânte mult și bine
Din vioare, mandoline, cântece printre sulfine,
Pentr-un munte cu furnici ce nu știu ce-s alea frici.

Veronica Șerban

Frica

frica

se naște din instinctul de conservare;

  adesea înrudită-i

 cu trădarea și lașitatea.

frica-i un fel de

ceață,

vrei, nu vrei,

te  cuprinde.

teama indusă

descurajează,

rupe rădăcinile

discernământului;

numai, 

gândul cercetător –

pentru ce va fi

după moarte,

e o platoșă îndreptătoare.

înfricoșarea

denaturează realitatea,

schimbă distanțele

dintre oameni;

  generează

un câmp morfogenetic

care se întinde ca

 pânza unui păianjen.

prin porțile spaimei,

impulsurile energetice

atacă

membranele celulare;

incendiat

e

sistemul imunitar….

 cocoșul a cântat,

pleoapele se deschid încet…

o raza

traversează întunericul,

luminandu-l pe Petru:

 cu ochii înlăcrimați

 a  învins

 frica.

Anișoara Iordache

***

Autor Mihai Ștefan Arsene

ce dacă plouă este bine

plouă cu picături de sânge din mine

privești și spui că o să treacă

această mare întindere de apă

nu ești marinar

nu ești vânător

nu ești risipitor de clipe de zbor

ești doar purtător de inimă ce cuprinde un dor

în pădure urs

pe cer pasăre

în lac pește

domnul pe toți ne ferește

de iubire sfâșiere a nopții durere

Taina



de ELENA AGIU-NEACSU 

Trimitere mesaj   Vezi blog
În seri târzii din ce mai rară
Lumina-ţi caut în privire,
Încet cu-ncetul ni se-nsară

Când şoapte-şoapte se ţes fire…
Alină-mă în graiul dulce
Pe struna dintru început,
Când pâlpâie zori la răscruce
Şi taina nu s-a desfăcut.

Plouă-n freamătul pădurii – autor Aurora Luchian


Pașii mei miros a verde, a străfunduri de pădure,
Și-aș rămâne-n primăvară pe sub poalele-i obscure,
Să mă-mbăt cu glăsuirea păsărilor cântătoare,
Să mă spăl cu roua rece și să mă usuc la soare.

Și-n desimea neatinsă de securile hulpave,
Mângâi scoarța crăpăcioasă fredonând domol octave,
Ascult freamătul când boarea trece prin frunzișul care
Își mai schimbă din nuață cerând ploi spre vindecare.

Calc ușor ca să nu sperii nicio gâză adormită,
Și să nu strivesc absurdă, melci, gândaci sau vreo termită,
Urmăresc o veveriță cum se zbenguie-n șiroaie,
Și-aș sălta pădurea-n brațe de-ar veni apa-n puhoaie.

Cade ploaia, bate vântul și apleacă în vocale
Ramuri care strigă-n verde versurile-mi muzicale.

Carantină ca-n povești

Autor Giurgiu Silvia

Martie cernea bruma norilor cenușii peste colțul de rai înconjurat de apele limpezi ale mării, poleind cu argintul înlăcrimat al zorilor palmierii întristați și singuratici. Mica insulă ruptă de lumea de care nu o separau mai mult de câteva mile, părea ruptă de civilizație. Frumusețea negrăită a locului atrăgea vizitatorii ca un magnet, dar numai în anotimpurile prielnice turismului. Din noiembrie și până în aprilie, acel tărâm al zeilor devenea ostil și neprimitor, iar singurul suflet care trăia acolo pe toată durata anului era Fabio, un tânăr localnic însărcinat cu întreținerea hotelului, restaurantului, a parcurilor și a plajei. Proprietarul insulei era un senator foarte important prin Parlamentul Italiei, dar care nu prea călca pe acolo, decât vara, pentru a se bucura de câteva zile de plajă și soare împreună cu familia, sau în scurte și neprevăzute inspecții, care îi creau tânărului administrator serioase bătăi de cap.
Cum sezonul estiv era destul de departe, iar el era încă prins cu vitregiile anotimpului rece și cu multitudinea îndatoririlor de muncă, nu mai avea deloc timp să se întoarcă la țărm, în orașul în care trăia familia și logodnica lui. Se obișnuise cu viața solitară, dar plină de pe insulă și chiar o adora. Singurătatea nu-i crea nicio problemă și se simțea foarte bine printre orătăniile, pe care le creștea cu acordul proprietarului, pentru a-și asigura hrana zilnică, fără să mai fie constrâns să facă mereu drumuri în oraș, pentru aprovizionare. Astfel că, iubita lui era nevoită să vină pe insulă, pentru a petrece împreună un sfârșit de săptămână, sau zilele libere naționale, care i se cuveneau de la serviciu. Fabio o aștepta în micul port și o ajuta să coboare din barca cu motor închiriată pentru cele două trei-zile de mini-vacanță, apoi plecau împreună de mână într-un tur de rutină, pentru a-și consuma iubirea prin grădinile Olimpului lor personal.
Tot el era și bucătarul șef al restaurantului, dar în lipsa clienților își exercita talentele pentru a-și răsfăța iubita, cu cele mai fanteziste și exotice preparate culinare, pe care ea le prețuia din toată inima. Apartamentul lui era situat în vârful turnului de supraveghere al insuliței, de unde putea observa absolut toate împrejurimile, care îi ofereau ochilor extaziați imagini imposibil de descris în simple cuvinte. Sandra iubea nespus răsăriturile de soare, pe care le admira din intimitatea și confortul dormitorului, când vremea era aspră, sau de pe plajă direct, atunci când clima o îngăduia.
După ce petrecuseră Ziua Femeii la un local discret din centrul istoric al orașului, o excepție făcută de Fabio, după îndelungi tratative cu Sandra, care invoca uneori nevoia de a petrece puțin timp printre oameni, plecaseră împreună către regatul lor, ce sclipea ca o diademă în depărtare. Râdeau fericiți, umplându-și plămânii cu aerul iute și magic al mării, despicând îmbrățișați valurile poleite cu argintul jucăuș al lunii, în barca lor sprințară. Vântul le răvășea hainele și părul, iar briza mării le scălda chipul cu stropi fini și reci.
– Cred că m-am îmbătat puțin! sughiță Sandra, agățându-se mai tare de gâtul iubitului. Era atât de bună, șampania aia!… Și cina a fost fantastică! Mulțumesc, dragule! Tu mă transformi într-o regină, ori de câte ori ești cu mine! O fi adevărată treaba cu virusul ăsta?
– Să sperăm, că nu e chiar atât de grav, pe cât vor ei să ne facă să credem! Eu cred că e cam exagerată reacția autorităților! Nu fac decât să semene panica în mintea oamenilor! Nici nu prea am avut timp să mă uit la televizor, zilele astea! La câtă treabă am!… Oricum, virusul nu ajunge pe insulă! Nu bate el, până acolo! râse bărbatul încetișor.
Dar, a doua zi, se treziră prizonieri, ca mai toți locuitorii Italiei, fiind instaurată starea de urgență și implicit carantină. Cu ochii măriți de spaimă și neîncredere, urmăreau știrile la televizor din confortul patului, schimbând canalele unul după altul, cu speranța că vor afla, că totul e doar o farsă macabră. Din păcate, nu era. Consternarea și panica îi imobiliză o vreme și-i reduse la o tăcere grea. Sandra începuse să suspine încet cuprinzându-și genunchii cu brațele, sfredelind parchetul cu privirile împietrite, iar Fabio o privea consternat, cu mintea golită de gânduri și incapabil să rostească un cuvânt.
Asimilată prima undă de șoc, tânărul sări în ajutorul iubitei, simulând un calm și o lejeritate care, deși nu erau dintre cele mai reușite, avură un efect pozitiv asupra tinerei.
– Hai, iubito, nu te panica așa! Vom face și noi, ce face toată lumea! Ba, mai mult! Noi suntem mai norocoși, decât mulți alții, care își vor petrece zilele între pereții apartamentelor și care vor fi nevoiți să admire primăvara de la fereastră! Noi avem aici un întreg Olimp! Ai auzit, ce spun autoritățile! Cea mai sigură măsură împotriva infectării este izolarea, iar noi suntem cu adevărat izolați, în cel mai frumos loc de pe planetă!
– Da, dar nu ne putem gândi numai la noi! Se spune că cei mai vulnerabili sunt vârstnicii, iar noi avem pe părinții noștri, acolo în oraș, închiși în cei câțiva metri pătrați, de care ziceai mai devreme! Noi suntem acum blocați aici și nu-i putem ajuta! Mai este și salonul meu!… Se va alege praful de afacerea mea, dacă ne vor ține închiși multă vreme! Doamne, Dumnezeule, ce sa va alege de lumea asta? se tânguia Sandra îngrijorată.
– Așa cum am spus, vom merge și noi cu valul! Hai să dăm niște telefoane și să ne organizăm cum trebuie! Eu cred că va fi lungă și complicată treaba asta! Sper, să mă înșel!
Au urmărit o vreme știrile toxice de la televizor, cu atenție și sufletul la gură, ca mai toată lumea, dar când acestea începură să se bată cap în cap, cu zvonurile de pe internet, obosiră în curând și simțind cum panica, nesiguranța și neîncrederea îi copleșea tot mai tare, riscând să intre în depresie, deciseră de comun acord să se țină departe de aceste surse dăunătoare și se refugiară la sânul naturii, dedicându-se toată ziua activităților de întreținere a stabilimentului și al insulei, pe care o aveau în custodie.
Fabio făcea rapoarte amănunțite șefului, însoțite de fotografii și live-uri, cu toate noutățile petrecute pe proprietatea acestuia și lucra cât era ziua de lungă pe afară, în timp ce Sandra se ocupa de curățenie, gătit, îngrijirea plantelor și a animalelor, citea sau naviga pe internet, vorbea mult la telefon cu familia și prietenii, iar la vremea prânzului punea masa în sala mare și elegantă a restaurantului, alegea muzica lor preferată, se îmbrăca frumos și își aștepta bărbatul cu emoția unei mirese îndrăgostite. Nici el nu se lăsa mai prejos și se pregătea minuțios pentru momentul acela special al zilei, apoi se prezenta la întâlnire, chipeș, emoționat și cu un buchet de flori în mână, pe care le oferea iubitei. După nelipsitul vals prin toată sala aceea imensă, fericiți și îmbrățișați se așezau la masă și își serveau unul altuia bunătățile pregătite de regina temporară a acelei împărății.
– Astăzi, m-a întrebat cineva, ce voi face în prima zi de libertate, după carantina asta!
– Și tu ce i-ai răspuns? întrebă Fabio, intrigat.
– I-am răspuns, că voi fi tare dezamăgită! râse tânăra, amintindu-și de stupoarea prietenei sale, la auzul unor asemenea cuvinte. Pentru mine, cea mai autentică libertate pe care am cunoscut-o până acum, este aceasta! Timpul meu și al tău s-a intersectat și s-a oprit aici, pe insulița asta unică și care a devenit regatul nostru! Tu ești regele și eu regina! Suntem de trei ani logodiți și abia dacă ne cunoșteam, dar să mai împărțim timp și spațiu! Ne vedeam mereu pe fugă, făceam totul pentru alții și nimic pentru noi! Așa e viața! Nu tot ce e rău pentru unii, este la fel și pentru alții! Important este să rămânem sănătoși și să avem vești bune de la cei dragi și de la restul lumii!
– Și eu simt la fel! mărturisi entuziasmat tânărul. Sunt de mulți ani pe insula asta, dar abia acum mă simt cu adevărat fericit! Cu tine aici, totul devine ireal de frumos!
Rupți de lume și refuzând să asculte toate minciunile care intoxicau omenirea, pe măsură ce epidemia devenea pandemie și cucerea toată planeta, cei doi ,,Robinsoni” își consolidau raportul cu condimentele minunate ale iubirii, asistând vrăjiți la fiecare pas pe care primăvara îl făcea în lume, liberă și tot mai îndrăzneață, incredulă parcă în fața liniștii și purității cerului. Marea, se oglindea și ea uimită în azurul orbitor de străveziu și de intens al unui cer limpede, cum nu mai fusese din timpuri străvechi. Soiuri de pești și vietăți marine, care se refugiaseră în cele mai îndepărtate adâncuri, din cauza invaziei distructive a omului, se fugăreau acum prin apele intens luminate și cristaline de lângă țărmuri, lăsându-se admirate de ochii extaziați și inofensivi ai celor doi străjeri ai raiului. Prin copacii de pe insulă, se zăreau specii de păsărele sosite recent de pe tărâmuri neumblate, pe care Fabio și Sandra le recunoșteau din documentarele văzute pe internet. Făceau fotografii și filmulețe, pe care le partajau pe rețelele de socializare, ca să le admire și alții, mai puțin privilegiați decât ei.
Pe pajiștea impecabil îngrijită din fața localului cei câțiva păuni își etalau veșmintele minunate, dansând și cântând pentru mare, natură și locuitorii acestora. Seara, cei doi aprindeau toate luminile de pe insulă și porneau la plimbare, mână în mână prin parc și pe plajă, iubindu-se pătimaș pe nisipurile argintate de razele lunii și dezmierdate de undele tăcute ale mării. Orașele și localitățile din împrejurimi păreau încremenite într-o tăcere sinistră, dar lipsa omului de pe străzi era ca un premiu binemeritat pentru planetă și univers, care respira, în sfârșit.
Veștile rele făceau salturi mortale ca să ajungă la mințile și sufletele oamenilor, în ciuda tuturor măsurilor de precauție ale acestora. Erau imposibil de stăvilit. Dacă le blocai tu circuitul, stând departe de televizor, telefon sau calculator, aveau grijă ceilalți să ți le transmită, în loc ,,de bună ziua!” sau ,,ce mai faci?”.
– Cred, că nu mai răspund, nici la telefon! se burzuluia mânios, Fabio. Oare, lumea asta nu mai are altceva de gândit și de vorbit, decât de viruși, pandemie, restricții, conspirații și dracu mai știe ce? Le tot repet la pisălogii ăștia de rude și prieteni, că nu vreau să mai aud despre astfel de lucruri, dar parcă vorbești la pereți! Mă tot injectează cu ,, noutăți” auzite de la televizor, de parcă eu nu aș putea să mă servesc singur, dacă aș avea nevoie!
– Fii răbdător, iubire! Nu știi, vorba aia? ,, Limba lovește mereu în dintele care doare!” Au și ei nevoie să se descarce!
– Cine dracu îi pune să caște gura, cât e ziua de lungă la aberațiile mafioților ăstora mondiali, ca apoi să le descarce în capul meu, care nu vreau să le aud!? Dacă întreabă cineva de mine, spune-le că sunt ocupat!
Sandra Îl sărută împăciuitor și îl lăsă să se îndepărteze bombănind la treburile lui, care îi distrăgeau atenția de la orice și îl calmau garantat. Trecuseră șase săptămâni aproape, de când erau izolați împreună pe insulă și simțea că aparține dintotdeauna acelui loc. Înflorea, văzând cu ochii și devenise sensibilă la cele mai banale lucruri, pe care nici nu le observase până atunci. Emoții necunoscute îi înfiorau inima și îi storceau lacrimi cu o ușurință ciudată. O bănuială minunată încolțea în suflet, dar aștepta ca ea să devină certitudine. Când fu aproape sigură, organiză o cină romantică pe terasa dinspre mare, mai ales că acum temperaturile serii o permiteau, pregăti un desert rafinat și special și își invită iubitul la masă, prin telefon, specificând că era vorba de ceva foarte important, care necesita toate atențiile și eforturile amândurora, pentru a petrece o seară perfectă.
Zis și făcut. De acum, Fabio prinsese gust pentru astfel de surprize și se implica trup și suflet, pentru a corespunde exigențelor femeii iubite. În opinia lui, nu era nevoie de un motiv anume, pentru a organiza astfel de momente frumoase, care nu trebuiau să lipsească din viața niciunui cuplu. Aranjat mai ceva decât păunii din curte, se înarmă cu un buchet uriaș de flori cules din grădina lui botanică și se prezentă cu toată galanteria de rigoare la cina romantică, al cărei motiv misterios îi dădea bătăi de inimă. Observă totul cu admirație și încântare, dar lipsea ceva. Nedumerit, scotoci cu privirea după protagonista serii și îi zări silueta grațioasă pe plaja pustie, cu privirea pierdută în nemărginirea întunecată. Cu pași ușori, neîndrăznind parcă să tulbure acea contemplare profundă, se apropie și depuse o sărutate pe umărul dezgolit sporadic de pletele mătăsoase, răsfirate de briza domoală a mării. Sandra se întoarse încet către el și-i cuprinse gâtul cu brațele, surâzând înlăcrimată. Era atât de frumoasă, încât Fabio își pierdu pentru o clipă suflarea.
– Chiar atât de important e? susură el, strângând-o la piept și sărutându-i ochii umeziți.
– Mai mult! șopti ea. Atât de important, încât nu ajunge nici seara asta, nici frumusețea acestei insule și nici viața noastră toată, pentru a sărbători acest moment!
– Pare… grandios!… Hai, nu mă mai ține pe spini! Fericește-mă și pe mine!
– Vom avea un copil! Am conceput un copilaș în cel mai critic moment din viața planetei și a omenirii, dar care pentru noi a fost cel mai fericit și mai frumos!
Un strigăt izbucni din pieptul bărbatului și Sandra se pomeni înșfăcată în brațe și purtată în zbor printre valurile ușor înspumate, apoi învârtită într-un vals amețitor pe nisipul fin, care le suportă extazul cu stoicism. Râzând și chiuind, alergară pe plajă până rămaseră fără suflare și căzură îmbrățișați în nisipul plajei, unde făcură dragoste până la epuizare.

E ALTĂ ZI

Autor Corneliu Neagu



E altă zi și nu mai sunt ca ieri –
mă-nalț cu orice clipă ce-mi aduce
o nouă vrajă ruptă din tăceri
ajunse azi în tainica-mi răscruce.

.Nu vezi? – se schimbă ora din trecut
și plâng în noi regrete resorbite
în tristele-amintiri ce s-au pierdut
pe-apusuri reci de clipe răstignite.

Desprins din ele mă înalț spre cer
în orizonturi noi care mă cheamă
lăsând în urmă gânduri care pier
pe muzica dintr-o străină gamă.

De-acum nu mai avem nici un temei
să ne-mbătăm cu vorbe-nchipuite
dar poți lua cu tine, dacă vrei,
doar umbra mea pe falsele-ți ispite.

STRINGUL

Dandu Briel

Destul de recent o doamnă deosebită m-a anunțat că soțul dânsei a plecat la spital cu probleme grave. Avea un deget infectat pentru care i s-a făcut și biopsie și o stare generală extrem de proastă, fiind foarte slăbit în urma infecției generalizate și a faptului că organismul lui nu mai avea puterea să lupte cu boala pentru a se însănătoși.

          În acel moment am făcut o serie de măsurători și rezultatul a fost jalnic. Domnul avea chakrele blocate la bază, avea un nivel energetic, măsurat în unități vibraționale Bovis, sub limita supraviețuirii și chiar m-am mirat cum a putut să coboare din apartament și să se suie în mașina care l-a dus la spital. Din punct de vedere psihic am înțeles că era complet căzut. Chiar nu mai știam ce să fac pentru a-i ameliora situația.

          Am apelat și la soluția extremă de a-i face o energizare cu ajutorul instrumentelor pentru tratarea la distanță dar subconștientul dumnealui nu a acceptat niciuna din cele unsprezece tipuri de energii disponibile pentru astfel de cazuri.

          În acel moment, când nu mai vedeam nicio soluție, șefa ghizilor din capul meu, a spus un singur cuvânt: stringul! ( la fiecare grad de Maestru, prin inițiere, am primit în cap câte un ghid, virtual , pentru terapia în care am fost ințiat).

          Evident că am înțeles imediat ce dorea să spună deoarece zilnic mă ocup de măsurarea și tăierea stringurilor pentru copii cu anumite dizabilități. Dar, m-am gândit eu, ce problemă de acest fel ar putea avea o persoană în etate, soț și bunic și despre care am avut tot timpul senzația că are o viață perfect obișnuită și respectabilă. Totuși am măsurat și surpriza a fost pe măsură: avea un string înfipt în spate !

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu acest termen, aici este vorba de un gând materializat într-un fel de cordon de energie negativă cu care anumite persoane își atacă țintele cu scopul de a le distruge. Aceste cordoane pot fi singulare sau într-un număr de patru, cinci sau chiar mai multe. Dacă persoana care emite o face sistematic cu perseverență, atunci stringul devine multifilar și creează un fel de cablu împletit. Cu cât insistența persoanei emintente este mai mare și mai de durată, acest cablu capătă o grosime substanțială ajungând pana la zece centimentri în diametru. Există și variante extrem de slabe de astfel de stringuri dar acelea sunt involuntare și pot dispărea după câteva zile. Cum ar fi de exemplu, o discuție cu cineva pe stradă sau în autobuz și persoana respectivă emite, chiar inconștient  spre tine un gând negativ.

          În cazul nostru am mers mai departe și am măsurat dacă este din această viață sau dintr-o viață anterioară cum se mai întâmplă frecvent. Rezultatul a fost că este din această viață. După ce am mai primit unele informații am căutat să aflu vechimea acestuia. Răspuns: peste patruzeci de ani! Bineînțeles că următoarea întrebare a fost dacă stringul provenea din gândirea unui bărbat sau a unei femei. Răspuns: era emis de o femeie ! Vârsta: peste șaizeci de ani. Starea: în viață!

          Lucrurile se complicau pe măsură ce creștea numărul informațiilor. Întrucât nu mai aveam ce informații să aflu am început procedura de  înlăturare a acestuia. De-a lungur carierei, am fost nevoit, aproape zilnic să tai astfel de stringuri și nu am avut nicio problemă. O singură dată am întâlnit un string cu o mare rezistență de parcă ar fi fost făcut din fire de liță adunate în buchet.

          Pentru tăierea unui string trebuie să ai capacitatea de a aduce,virtual, chiar în fața ta, de oriunde ar fi, persoana pe care vrei să o eliberezi, în mărime naturală, să o așezi cu partea stângă spre tine și apoi să parcurgi procedura de tăiere cu care ai fost inițiat. Pentru mine este mai simplu deoarece eu m-am nascut „ defect” și „ văd ” efectiv stringul pe care trebuie să îl tai.

          Așa că „l-am așezat” pe domnul cu problema în fața mea, am  ridicat mâna și am început formulele de tăiere invocând pe Arhanghelul Mihail, iar în acest timp mâna mea cobora foarte lent paralel cu spatele persoanei. Scopul acestei mișcări este de a simți și „ vedea” în timp util stringul respectiv. În multe cazuri, chiar majoritatea, firul stringului este atât de subțire încât, dacă nu ești atent, doar îl mângâi ca pe firele unei blăni dar nu îl tai.

Acum nu a fost acest caz, era ceva ce nu am mai întâlnit niciodată.

          Parcă am lovit un cablu de oțel. Acesta este momentul în care eu văd stringul. Chiar m-am oprit puțin, deoarece ceea ce vedeam depășea cu mult ceea ce mă așteptam să fie. Acolo era, pur și simplu, un odgon împletit din sute și mii de fire care păreau a fi dintr-un material indestructibil, ceva ca oțelul sau ca o fibră de sticlă specială. Desigur că am fost pregatit și pentru această situație dar nu am avut ocazia până acum să pun în aplicare procedeul. Am trecut la tăierea în bucățele mai mici cu alte instumente din dotarea mea de Maestru și pe măsură ce reușeam să desprind o bucată îi făceam vânt în Univers. Cu timpul, extrem de scurt, că nu ai timp de glumă, pentru că orice pauză pune toate bucățelele la loc, am reușit să creez un gol, destul de mare, de circa patru centimentri între cordonul principal și radăcina lui. Pe moment am fost foarte mulțumit și credeam că problema este ca și rezolvată, habar nu aveam ce va urma.

          Am reușit, în continuare, să împing cordonul tăiat la o distanță apreciabilă încât să nu-și mai „simtă” rădăcina care a rămas înfiptă în spatele domnului. Menționez că în tot timpul aceste operații, persoana în cauză nu știe ce se petrece și poate face orice activitate dorește. Eu nu îl deranjez cu nimic.

          Inițial am crezut că scoaterea rădăcinii va fi partea cea mai ușoară și am apucat-o cu mâna dreaptă trâgând ușor. Nimic! Am tras mai tare , tot nimic. Atunci am pus și mâna stangă pe ea și am tras, iar nimic. Atunci, în disperare de cauză, l-am întors pe domnul virtual cu spatele la mine, i-am proptit un picior în spate și am început să trag cu prudență. Problema era ca această rădăcină să nu se rupă și bucăți întregi să rămână în corpul omului că nu aveam cum să le scot de acolo. Pe măsură ce trăgeam am văzut cum rădăcina începe să se smulgă din corp și făcea un fel de scurt circuit cu scântei de fiecare dată când unul dintre firele care o compuneau se elibera și sărea în aer. Acum a fost momentul cel mai delicat în care fir cu fir, fiind de lungimi diferite, în funcție de anul în care s-au înfipt, presupun, ieșea din corp și se zbătea în aer dezorientat. Nu este deloc plăcut să vezi așa ceva! Cel puțin așa cred eu și mai ales să ai responsabilitatea efectuării unui astfel de procedeu atât de delicat.

          La final, am scos toată această rădăcină, unică în cariera mea de terapeut și chiar în clipa în care și ultimul fir a ieșit din corp și nu a mai existat niciun fel de legatură, după patruzeci de ani, chiar în mâinile mele s-a dizolvat brusc și a dispărut. Am aflat ulterior că persoana emintentă este o fostă iubită din tinerețea domnului și care, probabil, și-a dedicat intreaga viată acumulării de gânduri negative cu adresă clară.

          A fost o experiență extrem de interesantă care m-a dus cu gândul la copiii cu anumite dizabilități care trag după ei, din viețile anterioare, câte un buchet de stringuri fără ca cineva să le observe și mai ales să le poată tăia. Domnul meu a avut noroc datorită încrederii soției sale care a apelat la mine.

          Imediat după îndeplinirea acestui procedeu, energia domnului, care inițial am spus că era la cel mai jos nivel, a început să crească vertiginos depașind cu mult chiar persoane sănătoase. Din măsurători a rezultat că este dispus acum să accepte transferul pentru orice tip de energie cu precădere Karmică. Refuzul inițial a dispărut în totalitate, ceea ce dovedește o foame teribilă de energie. A plecat din spital, a ajuns acasă, a cerut de mâncare și a dormit foarte bine. În monitorizarea din zilele următoare a depășit energia de 100 000 de unități vibraționale Bovis ajungând aproape de capacitatea pe care o putea suporta în acest moment la 150 000 de UVB. Totul se vindecă în corpul lui și sunt sigur că analizele vor fi foarte bune.

          În încheiere nu pot totuși să nu mă întreb câte persoane au astfel de probleme, fără sa fie conștiente de existența lor și târăsc după ele  acest gen de stringuri, uneori ani de zile,  când această problemă se poate diagnostica de un specialist, de la distanță și se poate elibera prin tăiere, exact în cinci minute.

Problema este similară cu a celor care dorm pe noduri ale Rețelei Hartmann sau care au chakrele de bază blocate și practic nu sunt cu picioarele pe pământ. Lumea energiilor este invizibilă dar, în cele mai multe cazuri, este mai reală decât realitatea percepută.

Foșnet primăvăratic

Poveste în rime – autor Aurora Luchian

Este cald, frumos nespus,
Iedul sare țupa! sus,
Ca un arc, ba ca o minge,
Tiii! nici gardul nu-l atinge!

Iepurașul, hop! și el,
Nu mai simte nici cârcel!
Uf, l-a necăjit, da lasă,
Acum fuge nici nu-i pasă!

Ici, spre câmpul umezit,
Un rățoi s-a repezit
Să ajungă, să se scalde,
În izvoare de smaralde.

Și-n măceș, țop! țop! vioi,
Bătrânelul vrăbioi,
Cântă bucuros de vreme,
Și cu ciripiri supreme,

Vrăbiuța i-a răspuns,
Și parcă nu e de-ajuns,
A-ndemnat și guguștiucii
Că stăteau ca vălătucii.

Pițigoiul Pântecel,
A-nvățat un cântecel,
Și-a intrat și el în scenă,
Că e cântăreț din genă.

Vântul s-a foit un pic…
Un sticlete cam peltic,
I-a dat sfat să stea cuminte
C-o să-i dea niscai plăcinte…

S-a pitit în văgăuni,
Nu vrea râcă, tensiuni,
Și în primăvara blândă,
Scriu pe-o rază surâzândă…